ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4604/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamanta P.O.C.P. Bihor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 2149 din 28. 09. 2009 privind soluționarea dosarului întocmit în baza cererii de retrocedare nr. 7166 din 28 februarie 2003 prin care P.O.C.P. solicită retrocedarea imobilului compus din construcție Hotel M. (Pavilionul 1) și terenul aferent, situat în comuna Sânmartin, Băile Felix, jud. Bihor, înscris inițial în CF nr. 1 Sânmartin, nr. top 259, 260, jud. Bihor, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 2149 din 28 septembrie 2009, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins în mod neîntemeiat cererea de retrocedare a imobilului, cu motivarea că imobilul a fost preluat de către Statul Român cu titlu de drept rectificare în anul 1937, anterior perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000, cererea de retrocedare neîncadrându-se astfel în prevederile acestei ordonanțe de urgență. Reclamanta a arătat că imobilele revendicate au fost în proprietatea Ordinului Canonic P. la data de 06 martie 1945, care a exercitat prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor imobile până, în 12 iulie 1948, când au fost preluate de către Statul Român.

Prin întâmpinare, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că, motivul respingerii cererii reclamantei nu 1-a constituit contestarea calității de proprietar asupra imobilelor solicitate, ci acela al preluării de către Statul Român a unuia dintre imobilele solicitate în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv anterior perioadei 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Pârâta SC T.F. SA, prin întâmpinare a invocat excepția lipsei procedurii prealabile, la dosar neexistând dovada îndeplinirii acestei proceduri și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, arătând că, așa cum rezultă și din Sentința nr. 248/20.

11. 1928 a Tribunalului Bihor, antecesoarea reclamantei nu a avut personalitate juridică. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii și menținerea ca temeinică și legala a deciziei atacate, imobilul în litigiu fiind preluat de la contestatoare în anul 1937 cu titlu de drept de rectificare, nefiind sub incidența prevederilor O.U.G. nr. 94/2000. Prin Sentința nr. 71 din 11 martie 2011, Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondate excepțiile lipsei procedurii prealabile și a lipsei calității procesuale a reclamantei, invocate de pârâta SC T.F. SA. Totodată, Curtea de apel a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta P.O.C.P.

Bihor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și SC "T.F." SA, având ca obiect anularea Deciziei nr. 2149 din 28 septembrie 2009. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat că excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, este neîntemeiată, deoarece disp. art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 prevăd că deciziile Comisiei de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, nefiind necesară parcurgerea unei proceduri prealabile, anterior sesizării instanței de judecată. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale a reclamantei, Curtea de apel, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) și art. 2 lit. a), a constatat că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență, că prin Decizia nr. 2149 din 28 septembrie 2009 Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea de retrocedare formulată de P.O.C.P., cu motivarea că imobilele solicitate au fost preluate de către Statul Român cu titlu de drept de rectificare în anul 1937, preluare care a operat anterior perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea de apel a constatat că preluarea acestui imobil de către Statul Român a avut loc în anul 1937 cu titlu de rectificare, în afara perioadei de referință prevăzute de O.U.G.

nr. 94/2000 și că nu se poate considera că preluarea a avut loc prin dispozițiile Legii nr. 260/1945 deoarece acest act normativ restabilea o situație anterioară anului 1941 și Diktatului de la Viena, astfel că în mod corect pârâta a respins cererea reclamantei pe considerentul că imobilul solicitat a fost preluat de către Statul român în afara perioadei de referință. În fine, judecătorul fondului a reținut că potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 260/1945 "sunt și rămân fără ființă legală actele săvârșite și drepturile dobândite prin ordonanțele maghiare nr. 1440/1941 ME, prin urmare, preluarea abuzivă ar putea fi invocată la nivelul anului 1937 și nu în anul 1945, actul din 1945 restabilind o situație juridică apărută în 1937. Recursul declarat de reclamantă Împotriva acestei sentințe, în termen legal a formulat recurs reclamanta P.O.C.P.

Oradea, criticând-o ca nelegală și netemeinică în temeiul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. procedură civilă. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta-reclamantă a susținut în esență că instanța de fond a omis să analizeze și să se pronunțe asupra dovezilor administrate cu privire la situația imobilului în litigiu și nu a admis administrarea probelor care dovedesc faptul că preluarea a fost abuzivă. Totodată, recurenta a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile O.U.G.

nr. 94/2000 cât și dispozițiile pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a acesteia, reținând în mod evident că preluarea acestuia de către Statul Român a avut loc în anul 1937, anterior perioadei de referință prevăzută de dispozițiile art. 1 alin. (1) din ordonanță, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Având în vedere motivele de recurs invocate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, respectiv admiterea acțiunii și anularea Deciziei nr. 2149/2009 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România. Intimatele-pârâte SC T.F.

SA Comisia Specială de Retrocedare au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului formulat în cauză și menținerea ca legală și temeinică a soluției pronunțate de instanța de fond, susținând în esență că motivul respingerii solicitării reclamantei asupra imobilului solicitat a fost acela al preluării acestuia de către Statul Român în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare. La termenul din 19 iunie 2012, recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei o cerere privind sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Potrivit cererii, întrebarea a fost formulată astfel: "Poate fi exclusă o întreagă comunitate etnică, religioasă din dreptul la restitutio in integrum, de vreme ce nu este vorba de o problemă aparținând drepturilor omului, dreptului la echitate, ci de una de drept de proprietate, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice? Libertatea individului poate fi îngrădită doar într-o măsură impusă de protejarea interesului public. Ceea ce înseamnă că organele CE pot impune obligații, restricții sau sancțiuni cetățenilor statelor membre doar în măsura justificate de obiectivul urmărit. Acțiunile Comunității nu pot fi disproporționate în raport cu obiectivul vizat." Verificând "Cererea în pronunțarea unei hotărâri preliminare" formulată de recurenta-reclamantă P.O.C.P.

Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă în raport cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex. articolul 234 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene), urmând a fi respinsă pentru considerentele expuse în continuare.

Potrivit art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție Europeană este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol "În cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt impuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea". Înalta Curte reține că obligația de sesizare prevăzută de aceste dispoziții impusă instanțelor naționale, cu privire la întrebările de interpretare a tratatului și cu privire la actele adoptate de instituțiile comunitare se înscrie astfel cum s-a statuat atât în doctrină cât și în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cadrul cooperării instituite în vederea asigurării unei bune aplicări și a interpretării uniforme a dreptului comunitar în toate statele membre, între instanțele naționale și Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Din interpretarea dispozițiilor alin. (1) al art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene rezultă că pot face obiectul trimiterii către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare numai acelea care vizează interpretarea tratatelor UE sau validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, prevederea având un caracter limitativ (a se vedea în acest sens "Damian Chalmers, Gareth Davies and Giorgio Monti - Cambridge University Press, Second Edition pg. 157-158 European Union Law" și Paul Craig și Grainne de Burca, "Dreptul Uniunii Europene" comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a Editura Hamangiu, București, 2009 pg.

579-580). Înalta Curte constată că în speță, întrebarea formulată de recurenta-pârâtă nu vizează niciunul din cazurile care să justifice trimiterea privind pronunțarea unei hotărâri preliminare. În ceea ce privește obligația de trimitere prevăzută de alin. (3) al art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, respectiv "în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern", Înalta Curte apreciază că această obligație nu este una absolută, ci, astfel cum s-a statuat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, "instanțele naționale au obligația să aprecieze dacă este necesară trimiterea", instanța națională având competența de a decide dacă există efectiv o îndoială care justifică o întrebare preliminară - a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 1978 (Matheus 93/78, Rec.

p 2203) și Hotărârea din 16 decembrie 1981 (Foglia/Novelle, 244/80). De asemenea, Înalta Curte constată că astfel cum rezultă din interpretarea raportului dintre dispozițiile alin. (2) și alin. (3) al art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene instanțele vizate de dispozițiile alin. (3) au aceiași competență cu celelalte instanțe naționale de a aprecia în ce măsură o decizie asupra unui aspect de drept comunitar este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauza pe care o are de soluționat. Prin urmare, instanțele respective nu au obligația de a trimite o întrebare privind interpretarea dreptului comunicat formulată în fața acestora, în cazul în care întrebarea nu este relevantă, în sensul că indiferent care ar fi răspunsul, acesta nu are nici o influență în soluționarea litigiului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 1982 SRL Cilfit și Lanificio di Gavardo Spa Cauza 283/81).

Înalta Curte constată că în speță cererea de sesizare cât și întrebarea formulată de recurenta-reclamantă, nu îndeplinește condițiile impuse de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în sensul că pe de o parte acesta nu vizează interpretarea vreunui articol din tratat sau validitatea și interpretarea vreunui act adoptat de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile europene iar pe de altă parte, întrebarea formulată (fără a preciza articolul din tratat a cărui interpretare se solicită) nu este relevantă, întrucât soluționarea litigiului de față nu depinde și nu poate fi influențată,oricare ar fi răspunsul.

În cadrul procedurii întrebărilor preliminare, reglementate de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene competența Curții de Justiție a Uniunii Europene constă în interpretarea dreptului comunitar și posibilitatea de a se pronunța cu privire la validitatea actelor emise de autoritățile comunitare fără a se implica în ceea ce privește aplicarea acestor prevederi la situația de fapt, care face obiectul acțiunii principale, acest rol revenind instanțelor naționale. În speță, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 267 alin. (1) din tratat, având în vedere temeiul juridic al cererii de chemare în judecată cât și al prezentului recurs, soluționarea cauzei impunând interpretarea și aplicarea normelor de drept național și în consecință va respinge cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție cu întrebarea preliminară formulată de recurenta-reclamantă.

Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză, cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat urmând a fi respins, pentru considerentele expuse în continuare. Prin acțiunea de contencios administrativ formulată recurenta-reclamantă a solicitat anularea Deciziei nr. 2149 din 28 septembrie 2009 emisă de intimata-pârâtă - Comisia Specială de Retrocedare prin care i-a fost respinsă cererea de retrocedare nr. 7166 din data de 28 februarie 2003, privind imobilul compus din construcție Hotel "M." (Pavilionul 1) și terenul aferent situat în comuna Sânmartin, Băile Felix, jud. Bihor, înscris inițial în CF nr. 1 a localității Sânmartin, nr. top 259, 260 jud. Bihor.

Decizia atacată de reclamantă a fost emisă în cadrul procedurii reglementate prin O.U.G. nr. 94/2000 republicată cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 94/2000 "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență". Conform dispozițiilor pct. 1 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din ordonanța sus-menționată, "sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobilul aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării". Din perspectiva acestor dispoziții legale cât și în raport de probatoriul administrat în cauză, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin hotărârea atacată că, imobilul care a făcut obiectul cererii de retrocedare soluționată prin Decizia nr. 2149 din 28 septembrie 2009, aparținea Statului Român, cu titlu de drept rectificare, fiind preluat în anul 1937,

conform înscrierilor din CF nr. 1 a localității Sânmartin. Astfel, la înscrierea sub B 17, apare proprietar inițial asupra imobilului, Ordinul Canonic P. - prin încheierea nr. 3461 din 20 martie 1937, înscrisă sub B 17 în CF nr. 1 Sânmartin, s-a dispus rectificarea înscrierii sub B1, consemnându-se că proprietarul imobilelor în cauză este Statul Român; - la pct. 18 din Partea B - Foaie de proprietate, după Dictatul de la Viena (1940) autoritățile maghiare au dispus să se radieze întabularea dreptului de proprietate de sub B 17, asupra imobilelor de sub nr. de ordine AI116/163 și se restabilește situația de sub B1, în favoarea P.O.C.

cu Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Premontoriul Oradea, în temeiul art. 3 din Ordinul nr. 1440/1941 ME; - prin încheierea nr. 2345 din 18 iulie 1948 înscrisă sub B 24 s-a dispus radierea dreptului de proprietate de sub B 18 și se restabilește situația anterioară de sub B 17, în favoarea Statului Român, în baza Legii nr. 260/1945 privitoare la legislația aplicabilă în Transilvania de Nord, precum și la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupației maghiare. Din examinarea succesiunii acestor înscrieri, rezultă că preluarea imobilului de către Statul Român a avut loc în anul 1937, cu titlu de rectificare, astfel că această preluare se situează în afara perioadei de referință prevăzute de dispozițiile O.U.G.

nr. 94/2000, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond prin sentința atacată. Nu pot fi reținute, fiind nefondate, susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora preluarea imobilului ar fi avut loc în temeiul dispozițiilor Legii nr. 260/1945, întrucât, acest act normativ nu a fost o lege de naționalizare care să producă prin ea însăși efecte constitutive de drepturi imobiliare pentru Statul Român, fiind în fapt o lege specială prin care se restabilea situația anterioară anului 1941 și Dictatului de la Viena, prin care au fost anulate mai multe ordonanțe maghiare și efectele lor juridice, inclusiv Ordinul 1440/1941 ME.

În acest sens, dispozițiile art. 3 alin. (1) din lege prevăd că "sunt și rămân fără ființă legală actele săvârșite și drepturile dobândite, în temeiul ordonanțelor maghiare nr. 1140 din 1941 ME (...)". În fapt, Legea nr. 260/1945 a avut ca efect restabilirea situației anterioare anului 1941, respectiv în speță revenirea la situația consemnată prin încheierea nr. 3461 din 20 martie 1937, astfel că în aplicare dispozițiilor art. 19 a fost emisă încheierea nr. 2345 din 18 iulie 1948 prin care s-a dispus radierea dreptului de proprietate de sub B 18 în CF Sânmartin și restabilirea situației anterioare de sub B 17, în favoarea Statului Român. Prin urmare, repunerea în situația anterioară anului 1941 nu poate fi considerată o preluare "abuzivă", ci o reparație firească a actelor abuzive săvârșite de autoritățile maghiare în perioada de ocupație după Dictatul de la Viena.

De altfel, potrivit prevederilor pct. 3 din Normele metodologice de punere în aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, se precizează faptul că "Nu sunt considerate abuzive acele preluări efectuate în temeiul unui titlu emis în perioada de referință, care urmăreau repunerea în situația juridică anterioară Dictatului de la Viena". În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante cu privire la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea statului a Bunurilor bisericilor, congregațiilor, comunităților sau particularilor, ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general, tehnic sau profesional, Înalta Curte nu le va reține, întrucât acest act normativ nu este aplicabil imobilului solicitat a fi retrocedat în cauză, având ca obiect exclusiv, bunurile cultelor religioase care au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ.

Nu pot fi reținute nici afirmațiile recurentei-reclamante potrivit cărora instanța de fond avea obligația de a verifica valabilitatea actului de trecere imobilului în cauză, în proprietatea Statului Român în anul 1937, întrucât aceasta avea competența legală de a analiza doar legalitatea Deciziei nr. 2149 din 28 septembrie 2009 emisă de intimată, în raport cu condițiile legale, și de perioada de referință stabilită prin dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, cenzurând doar modul în care autoritatea publică emitentă a respectat prevederile legale în materie, conform dispozițiilor art. 3 alin. (7) din ordonanță. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, reținând că sentința instanței de fond este legală și temeinică constatând în mod judicios că bunul imobil solicitat la retrocedare de recurenta-reclamantă, nu îndeplinește condițiile legale impuse de prevederile O.U.G.

nr. 94/2000, în sensul că preluarea acestuia de Statul Român a avut loc în anul 1937, cu titlu de rectificare, în afara perioadei de referință, respectiv 6 martie 1934 - 22 decembrie 1989, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 republicată, va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție cu întrebarea preliminară, formulată de recurenta-reclamantă P.O.C.P. Respinge recursul declarat de P.O.C.P. împotriva Sentinței nr. 71/CA din 11 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-reclamantă P.O.C.P. la plata sumei de 6 200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC T.F. SA. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012. Procesat de GGC - GV