ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2901/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința nr. 280 din 21 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești a fost admisă în parte acțiunea reclamantului P.G. formulată în contradictoriu cu A.N.A.F. și, în consecință, a fost anulat ordinul nr. 985 din 22 mai 2009 emis de pârâtă și a fost obligată A.N.A.F. să plătească drepturile salariale ale reclamantului pe perioada cuprinsă între 25 mai 2009 și până la data pronunțării hotărârii. Instanța a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor morale.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii introductive a reținut că prin ordinul nr. 985 din 22 mai 2009 s-a dispus desființarea funcției publice de conducere de director executiv adjunct din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița, deținută de reclamant și eliberarea din această funcție, urmând ca reclamantul să fie numit ulterior în funcția publică de conducere de șef serviciu la serviciul colectare și executare silită persoane juridice la A.F.P. Târgoviște din cadrul D.G.F.P. Dâmbovița. Împotriva ordinului de eliberare din funcția deținută reclamantul a urmat procedura prealabilă. Instanța de fond a reținut că ordinul contestat a fost emis în temeiul art. III alin. (1) din O.U.G.

nr. 37/2009 și nu cuprinde o reală motivare a emiterii sale, căci actul atacat se limitează la a stipula că funcția deținută de reclamant se desființează, fără a fi indicate motivele desființării funcției ori caracterul măsurii dispuse. Instanța a constatat că motivarea actului contestat reprezintă o condiție de legalitate și validitate a actului administrativ analizat și reprezintă o garanție împotriva arbitrariului și excesului de putere al autorităților administrației publice, fiind impusă mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situații juridice individuale, astfel încât instanța a concluzionat că sancțiunea firească a nerespectării condițiilor legale este anularea actului.

În ceea ce privește daunele morale solicitate, instanța a constatat că pretenția reclamantului nu a fost dovedită în nici un fel, fiind susținută numai de afirmația că prin emiterea ordinului contestat i s-a provocat o recesiune morală și o anxietate judiciară, cu grave consecințe asupra statutului său profesional și civic. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâtul, criticându-se sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală. Recursul declarat de reclamant privește exclusiv cererea de acordare a daunelor morale solicitate, care a fost respinsă de instanța de fond. Recurentul-reclamant a precizat că soluția adoptată este lipsită de temei legal, întrucât suferințele morale nu pot fi echivalate cu suferințele fizice, iar proba suferințelor morale este imposibilă.

A precizat că suferințele morale se raportează la efectele unui univers interior rezonabil, normal și la relația victimei cu comunitatea în care trăiește sau în care este perceput faptul ilicit prejudiciabil moral. A argumentat suferințele morale prin atitudinea și măsurile neconstituționale dispuse de guvern, măsuri care i-au provocat direct daunele morale solicitate, daune ce se cuvin a fi reparate. Recurenta A.N.A.F. a criticat hotărârea pronunțată de instanța de fond, invocând ca temei al cererii de recurs formulate dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 și art. 304 1 din C. proc. civ. Astfel, recurenta a arătat că instanța de fond și-a depășit atribuțiile acordate puterii judecătorești și a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât s-a subrogat puterii legislative prin înființarea unei funcții de conducere, care a fost desființată printr-un act normativ.

Recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât singura motivare a contestației reclamantului a vizat faptul că O.U.G. nr. 37/2009, în temeiul căreia a fost emis ordinul atacat, a fost declarată neconstituțională. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursurilor formulate, analizând motivele de recurs în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursurile ca nefondate, pentru considerentele ce urmează. În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, Înalta Curte a constatat că instanța de fond în mod corect a respins cererea de acordare a daunelor morale.

Este adevărat că suferințele morale nu pot fi comensurate în stabilirea despăgubirilor și cuantumul lor este stabilit de instanță în raport cu percepția de atenuare a suferinței părții vătămate, însă întotdeauna judecătorul este în drept să stabilească un raport de echivalență între actul emis, ce a determinat apariția stării de suferință morală și efectul produs în planul relațiilor de conviețuire, al atingerii valorilor care definesc personalitatea umană în ansamblu, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional, precum și consecințele negative suferite de reclamant pe plan psihic. Or, din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că reclamantul nu a evidențiat acele împrejurări la care a fost expus ca urmare a emiterii ordinului nelegal de eliberare din funcția de conducere deținută.

Recunoașterea de către instanța de fond a caracterului nelegal al ordinului emis nu este privită de această instanță de control judiciar ca o acordare a unei satisfacții echitabile pentru prejudiciul moral suferit, respectiv cu o reparație echitabilă în sensul art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, căci reclamantul este îndreptățit să pretindă daune morale, însă Înalta Curte apreciază că întotdeauna este necesar a se raporta la importanța valorilor morale lezate și la intensitatea cu care au fost receptate consecințele vătămării în plan profesional și social de către reclamant. Înalta Curte a constatat că nu există la dosar nici un act, nicio altă probă din care să rezulte consecințele negative resimțite de reclamant ca urmare a măsurii nelegale dispuse.

Simpla afirmare a faptului că atitudinea și măsurile neconstituționale dispuse de guvern sunt cele care i-au provocat direct daunele morale solicitate nu este de natură a dovedi daunele morale suferite, motiv pentru care recursul reclamantului va fi respins ca nefondat. În ceea ce privește recursul declarat de A.N.A.F. Înalta Curte reține următoarele: În cauza dedusă judecății Ordinul nr. 985 din 22 mai 2009 a fost emis în temeiul dispozițiilor art. III din O.U.G.

nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, potrivit cărora: „(1) Funcțiile publice, funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale prevăzute în anexa la prezenta ordonanță de urgență, care face parte integrantă din aceasta, precum și adjuncții acestuia, se desființează în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei O.U.G.

(11) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, funcționarilor publici și personalului încadrat în regim contractual, care ocupă posturi dintre cele prevăzute la alin. (1), li se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile legale cu privire la încetarea raporturilor de serviciu, respectiv a raporturilor de muncă prevăzute în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv în Legea nr. 53/2003 – C. muncii, cu modificările și completările ulterioare”. Înalta Curte a reținut că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, s-a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G.

nr. 37/ 2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de neconstituționalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență(…) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului (…)”. Curtea Constituțională a reținut că prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria funcțiilor publice de conducere, funcțiile de director executiv și director executiv adjunct ale serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale. Înalta Curte reține că O.U.G.

nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009, publicată în M. Of. nr. 668/6.10. 2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1-5 și 26, art. II, art. IV, art. V, art. VIII și anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009. În plus, Curtea Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii.

Față de aspectele arătate, Înalta Curte reține că soluția instanței de fond în privința actului administrativ atacat, ca fiind nelegal, este o soluție corectă, căci actul atacat a fost emis în temeiul unei Ordonanțe de urgență în privința căreia Curtea Constituțională a decis că este neconstituțională. Sunt neîntemeiate susținerile din recurs referitoare la faptul că legalitatea ordinulului contestat este validată de faptul că actul a fost emis în executarea prevederilor imperative ale art. III alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009, întrucât legalitatea actului este afectată tocmai de viciul de constituționalitate al prevederilor în temeiul și în executarea cărora a fost emis.

Față de aceste susțineri, Înalta Curte reține că desființarea funcției publice prin cele două ordonanțe este lipsită de efecte juridice din moment ce aceste reglementări au fost declarate neconstituționale, revenindu-se astfel la forma și structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este o lege organică și ale cărei dispoziții sunt de natură să asigure stabilitatea funcției publice, ca element al securității sociale. Admiterea opiniei contrare a recurentei ar echivala cu lipsirea de orice finalitate a procedurii de exercitare a controlului de constituționalitate reglementată prin Legea nr. 47/1992. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 din C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge și recursul formulat de A.N.A.F. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile formulate de P.G. și A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 280 din 21 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2010.