ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2901/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 280 din 21 decembrie 2009 a

Curții de Apel Ploiești a fost admisă în parte acțiunea reclamantului P.G. formulată

în contradictoriu cu A.N.A.F. și, în consecință, a fost anulat ordinul nr. 985 din

22 mai 2009 emis de pârâtă și a fost obligată A.N.A.F. să plătească drepturile salariale

ale reclamantului pe perioada cuprinsă între 25 mai 2009 și până la data pronunțării

hotărârii. Instanța a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare

a pârâtului la plata daunelor morale.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța investită

cu soluționarea acțiunii introductive a reținut că prin ordinul nr. 985 din 22 mai

2009 s-a dispus desființarea funcției publice de conducere de director executiv

adjunct din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița, deținută de

reclamant și eliberarea din această funcție, urmând ca reclamantul să fie numit

ulterior în funcția publică de conducere de șef serviciu la serviciul colectare

și executare silită persoane juridice la A.F.P. Târgoviște din cadrul D.G.F.P. Dâmbovița.

Împotriva ordinului de

eliberare din funcția deținută reclamantul a urmat procedura prealabilă.

Instanța de fond a reținut

că ordinul contestat a fost emis în temeiul art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009

și nu cuprinde o reală motivare a emiterii sale, căci actul atacat se limitează

la a stipula că funcția deținută de reclamant se desființează, fără a fi indicate

motivele desființării funcției ori caracterul măsurii dispuse.

Instanța a constatat că

motivarea actului contestat reprezintă o condiție de legalitate și validitate a

actului administrativ analizat și reprezintă o garanție împotriva arbitrariului

și excesului de putere al autorităților administrației publice, fiind impusă mai

ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situații juridice individuale,

astfel încât instanța a concluzionat că sancțiunea firească a nerespectării condițiilor

legale este anularea actului.

În ceea ce privește daunele

morale solicitate, instanța a constatat că pretenția reclamantului nu a fost dovedită

în nici un fel, fiind susținută numai de afirmația că prin emiterea ordinului contestat

i s-a provocat o recesiune morală și o anxietate judiciară, cu grave consecințe

asupra statutului său profesional și civic.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâtul, criticându-se sentința pronunțată

ca netemeinică și nelegală.

Recursul declarat de reclamant

privește exclusiv cererea de acordare a daunelor morale solicitate, care a fost

respinsă de instanța de fond.

Recurentul-reclamant a

precizat că soluția adoptată este lipsită de temei legal, întrucât suferințele morale

nu pot fi echivalate cu suferințele fizice, iar proba suferințelor morale este imposibilă.

A precizat că suferințele

morale se raportează la efectele unui univers interior rezonabil, normal și la relația

victimei cu comunitatea în care trăiește sau în care este perceput faptul ilicit

prejudiciabil moral.

A argumentat suferințele

morale prin atitudinea și măsurile neconstituționale dispuse de guvern, măsuri care

i-au provocat direct daunele morale solicitate, daune ce se cuvin a fi reparate.

Recurenta A.N.A.F. a criticat

hotărârea pronunțată de instanța de fond, invocând ca temei al cererii de recurs

formulate dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 și art. 304

1

din C.

proc. civ.

Astfel, recurenta a arătat

că instanța de fond și-a depășit atribuțiile acordate puterii judecătorești și a

pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât s-a subrogat puterii legislative prin înființarea

unei funcții de conducere, care a fost desființată printr-un act normativ.

Recurenta a arătat că

hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât singura

motivare a contestației reclamantului a vizat faptul că O.U.G. nr. 37/2009, în temeiul

căreia a fost emis ordinul atacat, a fost declarată neconstituțională.

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea recursurilor formulate, analizând motivele

de recurs în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale

incidente în cauză va respinge recursurile ca nefondate, pentru considerentele ce

urmează.

În ceea ce privește recursul

declarat de reclamant, Înalta Curte a constatat că instanța de fond în mod corect

a respins cererea de acordare a daunelor morale.

Este adevărat că suferințele

morale nu pot fi comensurate în stabilirea despăgubirilor și cuantumul lor este

stabilit de instanță în raport cu percepția de atenuare a suferinței părții vătămate,

însă întotdeauna judecătorul este în drept să stabilească un raport de echivalență

între actul emis, ce a determinat apariția stării de suferință morală și efectul

produs în planul relațiilor de conviețuire, al atingerii valorilor care definesc

personalitatea umană în ansamblu, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional,

precum și consecințele negative suferite de reclamant pe plan psihic.

Or, din această perspectivă,

Înalta Curte a constatat că reclamantul nu a evidențiat acele împrejurări la care

a fost expus ca urmare a emiterii ordinului nelegal de eliberare din funcția de

conducere deținută.

Recunoașterea de către

instanța de fond a caracterului nelegal al ordinului emis nu este privită de această

instanță de control judiciar ca o acordare a unei satisfacții echitabile pentru

prejudiciul moral suferit, respectiv cu o reparație echitabilă în sensul art. 41

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, căci

reclamantul este îndreptățit să pretindă daune morale, însă Înalta Curte apreciază

că întotdeauna este necesar a se raporta la importanța valorilor morale lezate și

la intensitatea cu care au fost receptate consecințele vătămării în plan profesional

și social de către reclamant.

Înalta Curte a constatat

că nu există la dosar nici un act, nicio altă probă din care să rezulte consecințele

negative resimțite de reclamant ca urmare a măsurii nelegale dispuse. Simpla afirmare

a faptului că atitudinea și măsurile neconstituționale dispuse de guvern sunt cele

care i-au provocat direct daunele morale solicitate nu este de natură a dovedi daunele

morale suferite, motiv pentru care recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.

În ceea ce privește recursul

declarat de A.N.A.F. Înalta Curte reține următoarele:

În cauza dedusă judecății

Ordinul nr. 985 din 22 mai 2009 a fost emis în temeiul dispozițiilor art. III din

O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației

publice, potrivit cărora:

„(1) Funcțiile publice,

funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim contractual, care conferă

calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și

ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale

prevăzute în anexa la prezenta ordonanță de urgență, care face parte integrantă

din aceasta, precum și adjuncții acestuia, se desființează în termen de 32 de zile

de la data intrării în vigoare a prezentei O.U.G.

(11) Începând

cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, funcționarilor publici

și personalului încadrat în regim contractual, care ocupă posturi dintre cele prevăzute

la alin. (1), li se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile legale cu privire

la încetarea raporturilor de serviciu, respectiv a raporturilor de muncă prevăzute

în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, respectiv în Legea nr. 53/2003 – C. muncii, cu modificările și completările

ulterioare”.

Înalta Curte a reținut

că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale, ca urmare

a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, s-a constatat

că Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/ 2009 este neconstituțională, ca urmare

a faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de neconstituționalitate,

fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție,

potrivit cărora „Ordonanțele de urgență(…) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale

ale statului (…)”.

Curtea Constituțională

a reținut că prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria funcțiilor

publice de conducere, funcțiile de director executiv și director executiv adjunct

ale serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe

de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Înalta Curte reține că

O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009, publicată

în M. Of. nr. 668/6.10. 2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a

fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1-5 și 26,

art. II, art. IV, art. V, art. VIII și anexa 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași

reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul

O.U.G. nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională

s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009.

În plus, Curtea Constituțională

a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat

și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale

sunt general obligatorii.

Față de aspectele arătate,

Înalta Curte reține că soluția instanței de fond în privința actului administrativ

atacat, ca fiind nelegal, este o soluție corectă, căci actul atacat a fost emis

în temeiul unei Ordonanțe de urgență în privința căreia Curtea Constituțională a

decis că este neconstituțională.

Sunt neîntemeiate susținerile

din recurs referitoare la faptul că legalitatea ordinulului contestat este validată

de faptul că actul a fost emis în executarea prevederilor imperative ale art. III

alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009, întrucât legalitatea actului este afectată

tocmai de viciul de constituționalitate al prevederilor în temeiul și în executarea

cărora a fost emis.

Față de aceste susțineri,

Înalta Curte reține că desființarea funcției publice prin cele două ordonanțe este

lipsită de efecte juridice din moment ce aceste reglementări au fost declarate neconstituționale,

revenindu-se astfel la forma și structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care

este o lege organică și ale cărei dispoziții sunt de natură să asigure stabilitatea

funcției publice, ca element al securității sociale.

Admiterea opiniei contrare

a recurentei ar echivala cu lipsirea de orice finalitate a procedurii de exercitare

a controlului de constituționalitate reglementată prin Legea nr. 47/1992.

Pentru aceste considerente,

văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul

art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și recursul formulat de A.N.A.F.

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate

de P.G. și A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 280 din 21 decembrie 2009 a Curții de

Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2010.