ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1787/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 115 din 6 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamanta A.V. și a dispus anularea Ordinului nr. 195

din 27 aprilie 2009 emis de ministrul culturii, cultelor și

patrimoniului național, prin

care reclamanta a fost eliberată din

funcția de conducere de director executiv al Direcției pentru cultură, culte și

patrimoniul cultural național a județului Dâmbovița, precum și reintegrarea

reclamantei în funcția respectivă. Prin aceeași sentință, instanța de fond a

respins cererea de despăgubiri, reprezentând plata drepturilor salariale

aferente funcției de director executiv, de la 27 aprilie 2009, ca lipsită de

obiect; de asemenea, a fost respinsă acțiunea față de pârâtul Guvernul

României, ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță

a reținut următoarele:

Reclamanta a

fost numită în funcția de director al D.C.C.P.C.N.

Dâmbovița de la data de 1 iunie 2001, conform Ordinului nr. 503 din 8

mai 2001,

fiind definitivată pe această funcție de la 1 septembrie 2001,

conform Ordinului

nr. 704 din 27 august 2001,

iar prin Ordinul nr. 195 din 27 aprilie 2009, contestat în cauză, a

fost

eliberată din funcție, în temeiul dispozițiilor art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1)

lit. b), alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 188/1999 și O.U.G. nr. 37/2009,

act normativ ce a fost abrogat prin O.U.G. nr. 105/2009, declarate

neconstituționale prin Deciziile nr. 1257/2009 și nr. 1629/2009.

Reține prima

instanță că, deși prin art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, s-a dispus

desființarea funcțiilor publice aferente posturilor de conducere, ce conferă

calitatea de conducător și conducător adjunct al serviciilor publice

desconcentrate, ale ministerelor și ale

celorlalte organe ale administrației publice

centrale din unitățile

administrativ-teritoriale, situație în care se regăsește și

reclamanta, prin același act normativ au fost

reglementate funcții noi de director

coordonator, respectiv director

coordonator adjunct, ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică,

condițiile pentru ocuparea unei atare funcții, fiind identice cu cele prevăzute

de art. 54 din Legea nr. 188/1999, responsabilitățile și atribuțiile

directorului coordonator urmând a se exercita în baza unui contract de

management.

De asemenea,

se arată în considerentele sentinței atacate, prin această manieră de

reglementare legislativă, respectiv desființarea unei funcții de conducere și

crearea unei alte funcții de conducere de director coordonator,

atribuțiile specifice fiind identice, diferită

fiind doar denumirea, au fost încălcate

prevederile imperative ale art.

100 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora

în cazul reorganizări activității prin reducerea posturilor autoritatea

sau instituția

publică nu poate înființa posturi similare celor

desființate pentru o perioadă de

un an de

la data reorganizării; or, prin Ordinul nr. 195 din 27 aprilie 2009 s-a

procedat în modul evidențiat mai sus, legalitatea acestui ordin este afectată,

cu atât mai mult

cu cât O.U.G. nr. 37/2009, a fost abrogată și declarată

neconstituțională, instanța constituțională reținând că acest act normativ

exprimă o tendință de politizare a structurilor guvernamentale din unitățile

administrativ teritoriale, mai precis la nivelul județelor, ce pune în discuție

regimul constituțional și legal al funcției publice.

Mai mult decât

atât, reține instanța de fond, eliberarea din funcția publică se dispune în

cazurile limitativ enumerate de art. 99 lit. a)-g) din Legea nr. 188/1999,

situații în care reclamanta nu se regăsește, astfel că ordinul contestat este

nelegal, nu mai produce efecte juridice, impunându-se repunerea

părților în situația anterioară emiterii acestui

ordin, prin reîncadrarea reclamantei în funcția publică de conducere deținută

anterior emiterii Ordinului nr. 195/2009

sau într-o funcție echivalentă,

cu atribuții de conducere specifice postului deținut, fiind incidente

dispozițiile art. 106 din lege.

In ceea ce

privește capătul de cerere având ca obiect obligarea ministerului pârât la

plata de despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate si

recalculate, precum și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat

reclamanta, în condițiile în care nu era emis ordinul contestat, instanța de

fond a constatat că prin sentința nr. 113 din 11 iunie 2009 pronunțata de

Curtea de Apel Ploiești s-a dispus suspendarea executării Ordinului nr.

195/2009 și că, drept urmare, reclamanta a îndeplinit, în continuare, funcția

de director executiv în cadrul D.C.C.P.N.C. Dâmbovița, până la soluționarea

fondului cauzei, conform Ordinului nr. 12 din 28 ianuarie 2010, de punere în

executare a sentinței respective, iar prin sentința nr. 227 din 18 noiembrie 2009

ministerul pârât a fost obligat să plătească reclamantei drepturile salariale

integrale, corespunzătoare funcției de director executiv, începând cu data de

11 iunie 2009 și până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului

având ca obiect anularea Ordinului nr. 195 din

27 aprilie 2009. Așa fiind, reține prima instanță, de la emiterea

ordinului contestat și

până în prezent, reclamanta a beneficiat de

drepturile salariale corespunzătore funcției din care a fost eliberată, astfel

că acest capăt de cerere este lipsit de obiect.

In ce privește

excepțiile invocate de pârâți prin întâmpinare, respectiv lipsa calității

procesuale pasive a Guvernului, raportată la capătul de cerere având ca obiect

anularea Ordinului nr. 195 din 27 aprilie 2009, și excepția inadmisibilității

acțiunii, în ceea ce privește anularea și suspendarea O.U.G. nr. 37/2009,

declarată neconstituțională, prima instanță a reținut că acțiunea a rămas fără

obiect.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, în raport cu

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta.

In motivarea

căii de atac formulate exclusiv cu privire la soluția dată capătului de cerere

referitor la plata drepturilor salariale, recurenta arată, în

esență, că hotărârea conține o motivare ambiguă,

în contrast cu practica judiciară

în materie și că, deși a solicitat pe

cale separată acordarea acestor drepturi, acțiunea a fost respinsă ca prematur

formulată.

Examinând

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Într-adevăr,

constatându-se nelegalitatea măsurii eliberării din funcția deținută și fiind

dispusă reintegrarea reclamantei în funcția respectivă, se

impune ca aceasta să beneficieze și de drepturile

salariale corespunzătoare acelei

funcții.

Instanța de

fond în mod corect a reținut, însă, că acest capăt de cerere a rămas fără

obiect, de vreme ce, prin sentința nr. 227 din 18 noiembrie 2009 a aceleiași

instanțe, ministerul pârât a fost obligat să plătească reclamantei drepturile

respective.

Împrejurarea

că, ulterior, hotărârea judecătorească de acordare a drepturilor salariale a

fost desființată, în calea de atac formulată de pârât, nu are

relevanță asupra legalității sentinței atacate,

întrucât instanței de fond nu i-a fost

adusă la cunoștință această

situație.

Pe de altă

parte, însă, așa cum corect a reținut și instanța de fond, executarea Ordinului

nr. 195/2009 de eliberare din funcție a recurentei-reclamante a fost suspendată

prin sentința nr. 113 din 11 iunie 2009 pronunțată de aceeași instanță, Curtea

de Apel Ploiești, astfel încât, în mod efectiv, reclamanta a îndeplinit în

continuare funcția de director executiv în cadrul D.C.C.P.N.C. Dâmbovița, până

la soluționarea fondului cauzei, beneficiind, deci, de salarizarea

corespunzătoare funcției respective.

Mai mult decât

atât, plata efectivă a drepturilor salariale, corespunzătoare funcției în care

a fost reintegrată recurenta-reclamantă, a fost efectuată deja de către

autoritatea intimată, așa cum rezultă din actele dosarului, respectiv adresa

nr. 1909 din 11 decembrie 2009, prin care

D.C.C.P.N.C. Dâmbovița a solicitat suplimentarea

bugetului, cu scopul

expres menționat al efectuării plății drepturilor salariale integrale către

recurentă (f.27), și Dispoziția bugetară din 14 decembrie 2009, prin care

autoritatea intimată a realizat, efectiv, suplimentarea bugetară solicitată

(f.28), plata fiind confirmată, de altfel, de însăși recurenta-reclamantă, prin

reprezentantul ales, în fața instanței de recurs.

Pentru

considerentele arătate, recursul va fi respins, ca nefondat, menținându-se

sentința atacată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

recursul declarat de reclamanta A.V. împotriva sentinței nr. 115 din 6 mai 2010

a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie

2011.