ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1787/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 115 din 6 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A.V. și a dispus anularea Ordinului nr. 195 din 27 aprilie 2009 emis de ministrul culturii, cultelor și patrimoniului național, prin care reclamanta a fost eliberată din funcția de conducere de director executiv al Direcției pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național a județului Dâmbovița, precum și reintegrarea reclamantei în funcția respectivă. Prin aceeași sentință, instanța de fond a respins cererea de despăgubiri, reprezentând plata drepturilor salariale aferente funcției de director executiv, de la 27 aprilie 2009, ca lipsită de obiect; de asemenea, a fost respinsă acțiunea față de pârâtul Guvernul României, ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Reclamanta a fost numită în funcția de director al D.C.C.P.C.N. Dâmbovița de la data de 1 iunie 2001, conform Ordinului nr. 503 din 8 mai 2001, fiind definitivată pe această funcție de la 1 septembrie 2001, conform Ordinului nr. 704 din 27 august 2001, iar prin Ordinul nr. 195 din 27 aprilie 2009, contestat în cauză, a fost eliberată din funcție, în temeiul dispozițiilor art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 188/1999 și O.U.G. nr. 37/2009, act normativ ce a fost abrogat prin O.U.G. nr. 105/2009, declarate neconstituționale prin Deciziile nr. 1257/2009 și nr. 1629/2009. Reține prima instanță că, deși prin art. III alin. (1) din O.U.G.

nr. 37/2009, s-a dispus desființarea funcțiilor publice aferente posturilor de conducere, ce conferă calitatea de conducător și conducător adjunct al serviciilor publice desconcentrate, ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, situație în care se regăsește și reclamanta, prin același act normativ au fost reglementate funcții noi de director coordonator, respectiv director coordonator adjunct, ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică, condițiile pentru ocuparea unei atare funcții, fiind identice cu cele prevăzute de art. 54 din Legea nr. 188/1999, responsabilitățile și atribuțiile directorului coordonator urmând a se exercita în baza unui contract de management.

De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, prin această manieră de reglementare legislativă, respectiv desființarea unei funcții de conducere și crearea unei alte funcții de conducere de director coordonator, atribuțiile specifice fiind identice, diferită fiind doar denumirea, au fost încălcate prevederile imperative ale art. 100 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora în cazul reorganizări activității prin reducerea posturilor autoritatea sau instituția publică nu poate înființa posturi similare celor desființate pentru o perioadă de un an de la data reorganizării; or, prin Ordinul nr. 195 din 27 aprilie 2009 s-a procedat în modul evidențiat mai sus, legalitatea acestui ordin este afectată, cu atât mai mult cu cât O.U.G.

nr. 37/2009, a fost abrogată și declarată neconstituțională, instanța constituțională reținând că acest act normativ exprimă o tendință de politizare a structurilor guvernamentale din unitățile administrativ teritoriale, mai precis la nivelul județelor, ce pune în discuție regimul constituțional și legal al funcției publice. Mai mult decât atât, reține instanța de fond, eliberarea din funcția publică se dispune în cazurile limitativ enumerate de art. 99 lit. a)-g) din Legea nr. 188/1999, situații în care reclamanta nu se regăsește, astfel că ordinul contestat este nelegal, nu mai produce efecte juridice, impunându-se repunerea părților în situația anterioară emiterii acestui ordin, prin reîncadrarea reclamantei în funcția publică de conducere deținută anterior emiterii Ordinului nr. 195/2009 sau într-o funcție echivalentă, cu atribuții de conducere specifice postului deținut, fiind incidente dispozițiile art. 106 din lege.

In ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea ministerului pârât la plata de despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate si recalculate, precum și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, în condițiile în care nu era emis ordinul contestat, instanța de fond a constatat că prin sentința nr. 113 din 11 iunie 2009 pronunțata de Curtea de Apel Ploiești s-a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 195/2009 și că, drept urmare, reclamanta a îndeplinit, în continuare, funcția de director executiv în cadrul D.C.C.P.N.C.

Dâmbovița, până la soluționarea fondului cauzei, conform Ordinului nr. 12 din 28 ianuarie 2010, de punere în executare a sentinței respective, iar prin sentința nr. 227 din 18 noiembrie 2009 ministerul pârât a fost obligat să plătească reclamantei drepturile salariale integrale, corespunzătoare funcției de director executiv, începând cu data de 11 iunie 2009 și până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului având ca obiect anularea Ordinului nr. 195 din 27 aprilie 2009. Așa fiind, reține prima instanță, de la emiterea ordinului contestat și până în prezent, reclamanta a beneficiat de drepturile salariale corespunzătore funcției din care a fost eliberată, astfel că acest capăt de cerere este lipsit de obiect.

In ce privește excepțiile invocate de pârâți prin întâmpinare, respectiv lipsa calității procesuale pasive a Guvernului, raportată la capătul de cerere având ca obiect anularea Ordinului nr. 195 din 27 aprilie 2009, și excepția inadmisibilității acțiunii, în ceea ce privește anularea și suspendarea O.U.G. nr. 37/2009, declarată neconstituțională, prima instanță a reținut că acțiunea a rămas fără obiect. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta. In motivarea căii de atac formulate exclusiv cu privire la soluția dată capătului de cerere referitor la plata drepturilor salariale, recurenta arată, în esență, că hotărârea conține o motivare ambiguă, în contrast cu practica judiciară în materie și că, deși a solicitat pe cale separată acordarea acestor drepturi, acțiunea a fost respinsă ca prematur formulată.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Într-adevăr, constatându-se nelegalitatea măsurii eliberării din funcția deținută și fiind dispusă reintegrarea reclamantei în funcția respectivă, se impune ca aceasta să beneficieze și de drepturile salariale corespunzătoare acelei funcții. Instanța de fond în mod corect a reținut, însă, că acest capăt de cerere a rămas fără obiect, de vreme ce, prin sentința nr. 227 din 18 noiembrie 2009 a aceleiași instanțe, ministerul pârât a fost obligat să plătească reclamantei drepturile respective.

Împrejurarea că, ulterior, hotărârea judecătorească de acordare a drepturilor salariale a fost desființată, în calea de atac formulată de pârât, nu are relevanță asupra legalității sentinței atacate, întrucât instanței de fond nu i-a fost adusă la cunoștință această situație. Pe de altă parte, însă, așa cum corect a reținut și instanța de fond, executarea Ordinului nr. 195/2009 de eliberare din funcție a recurentei-reclamante a fost suspendată prin sentința nr. 113 din 11 iunie 2009 pronunțată de aceeași instanță, Curtea de Apel Ploiești, astfel încât, în mod efectiv, reclamanta a îndeplinit în continuare funcția de director executiv în cadrul D.C.C.P.N.C. Dâmbovița, până la soluționarea fondului cauzei, beneficiind, deci, de salarizarea corespunzătoare funcției respective.

Mai mult decât atât, plata efectivă a drepturilor salariale, corespunzătoare funcției în care a fost reintegrată recurenta-reclamantă, a fost efectuată deja de către autoritatea intimată, așa cum rezultă din actele dosarului, respectiv adresa nr. 1909 din 11 decembrie 2009, prin care D.C.C.P.N.C. Dâmbovița a solicitat suplimentarea bugetului, cu scopul expres menționat al efectuării plății drepturilor salariale integrale către recurentă (f.27), și Dispoziția bugetară din 14 decembrie 2009, prin care autoritatea intimată a realizat, efectiv, suplimentarea bugetară solicitată (f.28), plata fiind confirmată, de altfel, de însăși recurenta-reclamantă, prin reprezentantul ales, în fața instanței de recurs.

Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins, ca nefondat, menținându-se sentința atacată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de reclamanta A.V. împotriva sentinței nr. 115 din 6 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2011.