ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2029/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 202 din 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești a respins excepțiile inadmisibilității și a lipsei de interes invocate de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, a admis cererea formulată de reclamanta A.V. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și R.A. și a suspendat executarea Ordinului nr. 346 din 20 august 2009 până la soluționarea irevocabilă a dosarului 741/42/2008. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin Ordinul nr. 195/2009 emis în baza O.U.G. nr. 37/2009, reclamanta A.V. a fost eliberată din funcția de director executiv al D.J.C.C.P.C.N.

al județului Dâmbovița începând cu data de 24 mai 2009. De asemenea, s-a arătat în considerentele sentinței atacate că prin sentința civilă nr. 113 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești s-a dispus suspendarea Ordinului 195/2009, măsura suspendării fiind redată și în Ordinul 309 din 22 iunie 2009, astfel reclamanta fiind îndreptățită să exercite în continuarea atribuțiile specifice funcției de director executiv. A mai arătat instanța de fond că prin Ordinul nr. 346 din 20 august 2009, paratul R.A. a fost numit director coordonator al D.J.C.C.P.C.N. Dâmbovița, urmând ca ulterior să se încheie contractul management prin care să se stabilească drepturile și obligațiile părților.

Cu privire la excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes invocate de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, instanța de fond le-a respins ca fiind neîntemeiate, având în vedere că art. 1 alin. (2) din Legea 554/2004 îi conferă reclamantei legitimitatea procesuală de a solicita atât anularea, cât și suspendarea executării Ordinului nr. 346 din 20 august 2009, iar interesul reclamantei de a promova o acțiune de suspendare a acestui act administrativ fiind în mod evident legitim, actual, personal și direct, întrucât se consideră vătămată în drepturile sale prin emiterea acestui act administrativ cu caracter individual.

Constatând că reclamanta a făcut dovada că a urmat procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea 554/2004 și având în vedere și Recomandarea 89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștrii, instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea 554/2004, în cauză existând o îndoiala cu privire la legalitatea Ordinului nr. 346 din 20 august 2009 reprezentată de împrejurarea că atribuțiile specifice funcției de director coordonator reglementată de O.U.G. nr. 37/2009, ce a fost declarată neconstituțională, și atribuțiile specifice funcției de director executiv al D.J.C.C.P.C.N. Dâmbovița, nu sunt delimitate.

S-a arătat de asemenea în considerentele sentinței atacate că și condiția pagubei iminente este îndeplinită, având în vedere că activitatea Direcției Județene Dâmbovița este perturbată, întrucât nu a emis un act administrativ unilateral prin care să se facă o delimitare între obligațiile directorului executiv și cele ale directorului coordonator. Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâții Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și R.A. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național a arătat că recursul este fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 cât și pe prevederile art. 304 1 C. proc. civ.

In esența Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național a susținut că excepția lipsei de interes este întemeiată iar instanța de fond a reținut în mod eronat că reclamanta are un interes legitim, actual, personal și direct în promovarea unei acțiuni în suspendarea executării Ordinului nr. 346/2009 fără să arate și în ce constă acesta și fără să facă vreo referire și la contractul de management încheiat între R.A. și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național. Pe fondul cauzei, recurentul a susținut că nu se poate reține că în cauză există o îndoială cu privire Ia legalitatea actului atacat având în vedere că postul deținut de reclamantă de director executiv rămâne desființat iar directorul coordonator numit în conformitate cu prevederile O.U.G.

nr. 37/2009 beneficiază de această funcție până Ia data expirării termenului pentru care a fost încheiat contractul de management sau dacă intervine un motiv legal de încetare sau de reziliere a acestora. Recurentul a mai precizat că nu pot fii reținute nici considerentele instanței de fond potrivit cărora activitatea Direcției este perturbată, întrucât atribuțiile specifice conducătorului instituției incumbă atât reclamantei cât și pârâtului R.A., fără a se fi emis un act administrativ unilateral prin care să se facă o delimitare între obligațiile directorului executiv și cele ale directorului coordonator, întrucât postul de director executiv, ocupat de reclamantă și desființat în temeiul legii nu poate fii asimilat celui de director coordonator care se exercită pe baza unui contract de management, supus prevederilor Codului Muncii, cel desființat fiind exercitat pe baza unui raport de serviciu în conformitate cu prevederile Legii 188/1999.

Un alt argument adus de recurent în considerarea faptului că nu este îndeplinită condiția pagubei iminente, a fost rezoluția din 15 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 1310/P/2009 potrivit căreia s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de conducerea M.C.C.P.N., luând în considerare că acesta nu a făcut altceva decât să pună în aplicare prevederile O.U.G. nr. 37/2009. În motivele de recurs invocate de pârâtul R.A., acesta a arătat că prin hotărârea atacată a fost încălcat dreptul la apărare în contextul în care la data de 26 octombrie 2009 instanța de fond a rămas în pronunțare, nesocotind cererea de amânare a cauzei formulată potrivit art. 156 alin. (1) C. proc.

civ. De asemenea, recurentul R.A. a reiterat excepțiile inadmisibilității acțiunii și cea a lipsei de interes, arătând că instanța care a soluționat fondul acțiunii în anularea actului administrativ s-a pronunțat încă din data de 22 octombrie 2009 în sensul, fiind evident că ulterior la 2 noiembrie 2009 nu se mai putea dispune suspendarea actului administrativ în condițiile art. 15 alin. (1) din Legea 554/2004. Pe fondul cauzei, recurentul R.A. a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea 554/2004, iar postul de director executiv pe care reclamanta l-a ocupat și care a fost desființat ca efect al legii, nu poate fii asimilat celui de director coordonator. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, modificată, „înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia". Având în vedere că, în cauză, actul administrativ a cărei suspendare s-a solicitat a fost revocat prin Ordinul nr. 9 din 28 ianuarie 2010 emis de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Înalta Curte constată că acțiunea ce formează obiectul acestei cauze apare ca lipsită de obiect.

Față de aceste considerente, Curtea, fără a mai analiza motivele scrise de recurs ce nu mai prezintă interes în raport de actuala situație de fapt, în baza art. 312 C. proc. civ., va admite recursul, sentința primei instanțe urmând a fi modificată, în sensul respingerii cererii de suspendare a Ordinului nr. 346 din 20 august 2009, ca rămasă fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și de R.A. împotriva sentinței civile nr. 202 din 2 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca rămasă fără obiect. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2010.