ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 474/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 474/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată,

la data de 29 mai 2009, pe rolul Curții de Apel București, reclamanta N.A. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții G.R. și Ministerul Culturii, Cultelor

și Patrimoniului Național, suspendarea executării O.U.G. nr. 37/2009 și a

actului administrativ prin care a fost eliberată din funcție, respectiv a

Ordinului nr. 217/2009 emis de cel de-al doilea pârât, până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 4583/2/2009.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că deține calitatea de funcționar public din 17 noiembrie 2000,

din 1 septembrie 2001 fiind numita în funcția publică de director al D.J.C.C.P.C.N.

Ilfov, în urma unui concurs.

Prin ordinul nr. 217 din 27

aprilie 2009 emis de paratul M.C.C.P.N. s-a dispus eliberarea sa din funcția

publica de conducere de director executiv la D.J.C.C.P.N.C.N. Ilfov, ocupata in

mod legal prin concurs.

Au fost invocate prevederile

Legii nr. 188/1999, referitoare la principiul stabilității in ceea ce privește

exercitarea funcției publice.

A apreciat reclamanta

îndeplinita condiția privind existența unui caz bine justificat, în privința

actului a cărui revocare a solicitat-o, existând o serioasa îndoiala în ce

privește legalitatea acestuia.

Referitor la prevenirea unei

pagube iminente s-a invocat disfuncționalitatea activității autorității publice

deoarece sesiunea de verificare a cunoștințelor trebuia sa se desfășoare, în

perioada 25 - 30 mai 2009, și, în condițiile în care noul director coordonator

nu poate fi numit, curând se va produce un vid decizional.

Reclamanta a mai invocat și

respingerea ca neconstituțională a legii privind modificarea Statutului

funcționarilor publici din 6 mai 2009, care a avut același obiect ca actul

normativ emis de paratul G.R. și a precizat că a fost contestata și O.U.G. nr. 37/2009,

ce poate fi apreciată de asemenea drept neconstituțională.

A mai susținut reclamanta că

ordinul contestat îi încalcă și dreptul la munca, protecție sociala a muncii,

dreptul la un nivel de trei decent, încetarea raporturilor de serviciu atrăgând

pierderea tuturor drepturilor de natura salarială aferente, eliberarea din

funcție afectându-i grav imaginea și prestigiul profesional.

A fost invocata Recomandarea

nr. R (89)8 din 13 septembrie a Comitetului de Miniștri din cadrul C.E.P.J.

La 10 iunie 2009, reclamanta

si-a modificat acțiunea în sensul că a arătat că renunță la capătul de cerere

privind suspendarea executării O.U.G. nr. 37/2009 și la judecată în

contradictoriu cu paratul G.R.

Prin sentința civilă nr. 2485

din 10 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ

și fiscal, instanța a luat act de renunțarea de către reclamantă la capătul de

cerere privind suspendarea O.U.G. nr. 37/2009, formulat în contradictoriu cu

pârâtul G.R., respingând excepția inadmisibilității invocată de pârâtul

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, precum și cererea

formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta a formulat cerere scrisă de

renunțare la capătul de cerere vizând suspendarea O.U.G. nr. 37/2009, apreciind

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 246 C. proc. civ.

În ce privește excepția

inadmisibilității cererii de suspendare a Ordinului nr. 217/2009 emis de M.C.C.P.N.,

invocată, pe de o parte, prin prisma interpretării date de pârât în sensul că

doar în cazul aplicării sancțiunilor disciplinare este posibilă suspendarea

actelor administrative, iar, pe de altă parte, prin prisma faptului că actul

administrativ a fost executat integral, prima instanță a reținut că Legea nr. 188/1999

nu se referă la suspendarea actelor administrative, astfel încât interpretarea

acestor prevederi nu poate conduce la concluzia că este inadmisibilă cererea de

suspendare, iar aspectul executării actului reprezintă o problemă de fond a

cererii și nu de admisibilitate a acesteia.

În ce privește condiția

existentei cazului bine justificat, s-a reținut că invocarea admiterii

excepției de neconstituționalitate privind o lege de modificare a Legii nr. 188/1999

nu este suficientă pentru a considera că este îndeplinită această condiție.

Cum prin decizia pronunțată

Curtea Constituțională a constatat că legea în speță este neconstituțională sub

aspectul încălcării principiului constituțional al bicamerismului Parlamentului

României, prima instanță a apreciat că nu poate fi trasă concluzia că și

ordonanța de urgență ar fi neconstituțională.

Totodată, în raport cu

dispozițiile referitoare la încetarea funcției publice și cu prevederile art. 106

din Legea nr. 188/1999, nu se poate reține că principiul stabilității ar fi un

motiv de nelegalitate a Ordinului nr. 217/2009.

A mai reținut prima instanță

că reclamanta nu a invocat existența vreunei împrejurări de fapt sau de drept

de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalității actului a cărei

suspendare o solicită.

Judecătorul fondului a

apreciat că nici cea de-a doua condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât

nu se poate reține că activitatea unei instituții poate fi considerată

paralizată sau afectată de faptul că nu are o conducere numită în baza noilor

dispoziții legale, anumite atribuții de conducere putând fi delegate altor

funcționari publici, astfel încât activitatea să nu fie perturbată.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta N.A. solicitând casarea ei și, în fond, admiterea

cererii așa cum a fost precizată, în sensul suspendării executări Ordinului nr.

217/2009 până la pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile asupra

cererii în anularea acesteia.

Recurenta a înțeles să

critice sentința instanței de fond sub toate aspectele, în considerarea

dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., apreciind că este vădit

nelegală și netemeinică întrucât, pe de o parte, din motivarea acesteia lipsesc

o serie de argumente invocate în cererea introductivă sub aspectul îndeplinirii

condițiilor de admisibilitate a acesteia și, bineînțeles, contraargumentele

instanței de fond, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar pe de altă parte,

s-a concluzionat în mod greșit că respectivele condiții de admisibilitate a

cererii sale nu sunt îndeplinite.

Făcând referire la

considerentele deciziei civile nr. 3015 din 23 septembrie 2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, conform cărora existența cazului bine

justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o

asemenea cerință și interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei,

fiind suficiente și argumentele juridice aparent valabile, de natură a crea însă

o îndoială serioasă în ce privește nelegalitatea actelor contestate, recurenta

a apreciat că suspiciunile de neconstituționalitate și de nelegalitate a O.U.G.

nr. 37/2009 și O.M.C.C.P.N. nr. 217 din 27 aprilie 2009 la care a făcut

referire în cererea sa și împrejurările în care a fost emis actul contestat pot

fi circumscrise, cazului bine justificat, în sensul Legii nr. 554/2004. În

opinia acesteia, actul a fost emis cu încălcarea art. 90 alin. (6) și art. 99

din Legea nr. 188/1999, întrucât pârâtul i-a pus la dispoziție o funcție de

execuție și nu una de conducere și, mai mult, eliberarea din funcții s-a produs

în circumstanțe care nu se regăsesc în ipotezele reglementate de lege.

Privitor la condiția pagubei

iminente, s-a apreciat că a fost dovedit fără echivoc atât prejudiciul material

viitor și previzibil cauzat prin eliberarea din funcție, cât și perturbarea

gravă a funcționării D.J.C.C.P.C.N. Ilfov, sub acest din urmă aspect motivarea

hotărârii denotând o evidentă necunoaștere a activității unei instituții

publice.

S-a reiterat și faptul că

numeroase instanțe au adoptat soluții de admitere a acestui tip de acțiuni,

evocându-se, pentru identitate de rațiune, considerentele sentințelor civile

nr. 2403 din 4 iunie 2009, 96 din 17 iunie 2009, 113 din 11 iunie 2009

pronunțate de Curțile de Apel București, Pitești, Ploiești, toate în

contradictoriu cu M.C.C.P.N.

Analizând actele dosarului,

hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, circumscrise, în condițiile

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., și examinând cauza sub toate aspectele, conform art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat,

în considerarea  argumentelor în continuare arătate.

În conformitate cu

prevederile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente, persoana vătămată poate să ceară

instanței competente, în condițiile procedurale expres prevăzute, să dispună

suspendarea executării actului administrativ unilateral.

Cele două condiții de

admisibilitate, existența unui caz bine, justificat și iminența unei pagube,

astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. t) și ș) din aceeași lege, se impune

a fi îndeplinite în mod cumulativ și, prin tonul lor restrictio-imperativ,

denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului

administrativ, presupunând, așadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări

conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat.

Suspendarea executării

actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a

drepturilor și intereselor particularilor până la momentul cenzurării

legalității acestuia de către instanța competentă, consacrată prin mai multe

instrumente juridice internaționale, atât în sistemul C.E., cât și în ordinea

juridică a U.E.

În sensul acestor

instrumente juridice, instanța, în calitatea sa de autoritate jurisdicțională

chemată să decidă măsura de protecție provizorie, trebuie să țină cont de

ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente și că acordă asemenea măsuri

numai atunci când executarea actului administrativ este de natură a crea pagube

grave, dificil de reparat și când există un argument juridic aparent valabil

față de nelegalitatea lui.

Prin urmare, cazul bine

justificat și iminența pagubei sunt analizate în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept

prezentate de parte; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare

a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă

verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul

particular supus evaluării.

În speță, în raport de toate

circumstanțele concrete și interesele prezente, în condițiile în care, la data

pronunțării hotărârii atacate, actul normativ în baza căruia s-a emis ordinul

atacat era în vigoare, prima instanță a concluzionat în mod corect că existența

cazului bine justificat, în sensul legii contenciosului administrativ, nu poate

fi reținută.

Îndeplinirea acestei

condiții de admisibilitate a cererii de suspendare poate fi reținută doar prin prisma

evenimentelor legislative ulterioare momentului respectiv și a Deciziilor nr. 1257

din 7 octombrie 2009, nr. 1629 din 3 decembrie 2009 ale Curții Constituționale

prin care s-a constatat neconstituționalitatea Legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009

și a prevederilor acesteia care au fost preluate integral prin O.U.G. nr. 105/2009

la art. I pct. 1 – 5 și 26, art. III, art. IV și anexa 1.

Cu toate acestea, măsura de

protecție provizorie solicitată  nu poate fi acordată, nefiind îndeplinită în

cazul concret supus evaluării condiția iminenței pagubei astfel cum este

definită prin art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Acesta întrucât, pe de o

parte, reclamantei-recurente i-a fost asigurată o altă funcție publică de

execuție, evident fiind că prejudiciul material nu este dificil de reparat, în

condițiile în care în ipoteza anulării actului i se vor acorda indiscutabil

despăgubirile aferente diferențelor salariale dintre două funcții, iar pe de

altă parte, perturbarea gravă a funcționării autorității publice în discuție nu

a fost dovedită.

Totodată, la dosarul cauzei

a fost depusă sentința civilă nr. 3298 din 14 octombrie 2009 prin care a fost

respinsă acțiunea reclamantei având ca obiect anularea actului de eliberare din

funcție, soluție care, deși nu este irevocabilă, poate constitui un argument în

plus pentru a se constata legalitatea și temeinicia hotărârii atacate.

Pentru toate aceste

considerente, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., nu poate fi reținută.

Nejustificate sunt și

criticile recurente circumscrise, în condițiile anterior arătate, motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În conformitate cu acest

text de lege, nelegalitatea unei hotărâri poate fi reținută atunci când aceasta

nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția adoptată, sau când conține

motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind încălcat astfel

principiul general consacrat prin art.  261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În sensul dispozițiilor

acestui articol de lege, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților, principiul astfel consacrat constituind o garanție

pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc de

natură să asigure efectuarea unui real control judiciar.

Aceasta nu înseamnă că

instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care

pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, ori să interpreteze

anumite texte de lege și probele administrate doar în modalitatea solicitată de

părți, prevederile art. 304 pct. 7, corelate cu cele ale art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., impunând doar cerința ca hotărârile să fie motivate clar,

convingător și pertinent.

Cum hotărârea atacată

îndeplinește toate aceste exigențe, făcând posibilă realizarea controlului

judiciar, incidența motivului de recurs prevăzut de art.  304 pct. 7 C. proc.

civ., nu poate fi reținută.

Procedând și la examinarea cauzei

sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte a

constatat că nu subzistă în speță nici un alt motiv de nelegalitate care să

impună casarea sau modificarea hotărârii atacate.

În consecință, pentru toate

aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va

fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de N.A. împotriva Sentinței Civile nr. 2485 din 10 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2010.