ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 474/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, la data de 29 mai 2009, pe rolul Curții de Apel București, reclamanta N.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții G.R. și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, suspendarea executării O.U.G. nr. 37/2009 și a actului administrativ prin care a fost eliberată din funcție, respectiv a Ordinului nr. 217/2009 emis de cel de-al doilea pârât, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 4583/2/2009. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că deține calitatea de funcționar public din 17 noiembrie 2000, din 1 septembrie 2001 fiind numita în funcția publică de director al D.J.C.C.P.C.N.

Ilfov, în urma unui concurs. Prin ordinul nr. 217 din 27 aprilie 2009 emis de paratul M.C.C.P.N. s-a dispus eliberarea sa din funcția publica de conducere de director executiv la D.J.C.C.P.N.C.N. Ilfov, ocupata in mod legal prin concurs. Au fost invocate prevederile Legii nr. 188/1999, referitoare la principiul stabilității in ceea ce privește exercitarea funcției publice. A apreciat reclamanta îndeplinita condiția privind existența unui caz bine justificat, în privința actului a cărui revocare a solicitat-o, existând o serioasa îndoiala în ce privește legalitatea acestuia. Referitor la prevenirea unei pagube iminente s-a invocat disfuncționalitatea activității autorității publice deoarece sesiunea de verificare a cunoștințelor trebuia sa se desfășoare, în perioada 25 - 30 mai 2009, și, în condițiile în care noul director coordonator nu poate fi numit, curând se va produce un vid decizional.

Reclamanta a mai invocat și respingerea ca neconstituțională a legii privind modificarea Statutului funcționarilor publici din 6 mai 2009, care a avut același obiect ca actul normativ emis de paratul G.R. și a precizat că a fost contestata și O.U.G. nr. 37/2009, ce poate fi apreciată de asemenea drept neconstituțională. A mai susținut reclamanta că ordinul contestat îi încalcă și dreptul la munca, protecție sociala a muncii, dreptul la un nivel de trei decent, încetarea raporturilor de serviciu atrăgând pierderea tuturor drepturilor de natura salarială aferente, eliberarea din funcție afectându-i grav imaginea și prestigiul profesional. A fost invocata Recomandarea nr. R (89)8 din 13 septembrie a Comitetului de Miniștri din cadrul C.E.P.J.

La 10 iunie 2009, reclamanta si-a modificat acțiunea în sensul că a arătat că renunță la capătul de cerere privind suspendarea executării O.U.G. nr. 37/2009 și la judecată în contradictoriu cu paratul G.R. Prin sentința civilă nr. 2485 din 10 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, instanța a luat act de renunțarea de către reclamantă la capătul de cerere privind suspendarea O.U.G. nr. 37/2009, formulat în contradictoriu cu pârâtul G.R., respingând excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, precum și cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta a formulat cerere scrisă de renunțare la capătul de cerere vizând suspendarea O.U.G.

nr. 37/2009, apreciind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 246 C. proc. civ. În ce privește excepția inadmisibilității cererii de suspendare a Ordinului nr. 217/2009 emis de M.C.C.P.N., invocată, pe de o parte, prin prisma interpretării date de pârât în sensul că doar în cazul aplicării sancțiunilor disciplinare este posibilă suspendarea actelor administrative, iar, pe de altă parte, prin prisma faptului că actul administrativ a fost executat integral, prima instanță a reținut că Legea nr. 188/1999 nu se referă la suspendarea actelor administrative, astfel încât interpretarea acestor prevederi nu poate conduce la concluzia că este inadmisibilă cererea de suspendare, iar aspectul executării actului reprezintă o problemă de fond a cererii și nu de admisibilitate a acesteia.

În ce privește condiția existentei cazului bine justificat, s-a reținut că invocarea admiterii excepției de neconstituționalitate privind o lege de modificare a Legii nr. 188/1999 nu este suficientă pentru a considera că este îndeplinită această condiție. Cum prin decizia pronunțată Curtea Constituțională a constatat că legea în speță este neconstituțională sub aspectul încălcării principiului constituțional al bicamerismului Parlamentului României, prima instanță a apreciat că nu poate fi trasă concluzia că și ordonanța de urgență ar fi neconstituțională. Totodată, în raport cu dispozițiile referitoare la încetarea funcției publice și cu prevederile art. 106 din Legea nr. 188/1999, nu se poate reține că principiul stabilității ar fi un motiv de nelegalitate a Ordinului nr. 217/2009.

A mai reținut prima instanță că reclamanta nu a invocat existența vreunei împrejurări de fapt sau de drept de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalității actului a cărei suspendare o solicită. Judecătorul fondului a apreciat că nici cea de-a doua condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât nu se poate reține că activitatea unei instituții poate fi considerată paralizată sau afectată de faptul că nu are o conducere numită în baza noilor dispoziții legale, anumite atribuții de conducere putând fi delegate altor funcționari publici, astfel încât activitatea să nu fie perturbată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta N.A. solicitând casarea ei și, în fond, admiterea cererii așa cum a fost precizată, în sensul suspendării executări Ordinului nr. 217/2009 până la pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile asupra cererii în anularea acesteia.

Recurenta a înțeles să critice sentința instanței de fond sub toate aspectele, în considerarea dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., apreciind că este vădit nelegală și netemeinică întrucât, pe de o parte, din motivarea acesteia lipsesc o serie de argumente invocate în cererea introductivă sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a acesteia și, bineînțeles, contraargumentele instanței de fond, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar pe de altă parte, s-a concluzionat în mod greșit că respectivele condiții de admisibilitate a cererii sale nu sunt îndeplinite.

Făcând referire la considerentele deciziei civile nr. 3015 din 23 septembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform cărora existența cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerință și interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei, fiind suficiente și argumentele juridice aparent valabile, de natură a crea însă o îndoială serioasă în ce privește nelegalitatea actelor contestate, recurenta a apreciat că suspiciunile de neconstituționalitate și de nelegalitate a O.U.G. nr. 37/2009 și O.M.C.C.P.N. nr. 217 din 27 aprilie 2009 la care a făcut referire în cererea sa și împrejurările în care a fost emis actul contestat pot fi circumscrise, cazului bine justificat, în sensul Legii nr. 554/2004.

În opinia acesteia, actul a fost emis cu încălcarea art. 90 alin. (6) și art. 99 din Legea nr. 188/1999, întrucât pârâtul i-a pus la dispoziție o funcție de execuție și nu una de conducere și, mai mult, eliberarea din funcții s-a produs în circumstanțe care nu se regăsesc în ipotezele reglementate de lege. Privitor la condiția pagubei iminente, s-a apreciat că a fost dovedit fără echivoc atât prejudiciul material viitor și previzibil cauzat prin eliberarea din funcție, cât și perturbarea gravă a funcționării D.J.C.C.P.C.N. Ilfov, sub acest din urmă aspect motivarea hotărârii denotând o evidentă necunoaștere a activității unei instituții publice.

S-a reiterat și faptul că numeroase instanțe au adoptat soluții de admitere a acestui tip de acțiuni, evocându-se, pentru identitate de rațiune, considerentele sentințelor civile nr. 2403 din 4 iunie 2009, 96 din 17 iunie 2009, 113 din 11 iunie 2009 pronunțate de Curțile de Apel București, Pitești, Ploiești, toate în contradictoriu cu M.C.C.P.N. Analizând actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, circumscrise, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, în considerarea argumentelor în continuare arătate.

În conformitate cu prevederile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, persoana vătămată poate să ceară instanței competente, în condițiile procedurale expres prevăzute, să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral. Cele două condiții de admisibilitate, existența unui caz bine, justificat și iminența unei pagube, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. t) și ș) din aceeași lege, se impune a fi îndeplinite în mod cumulativ și, prin tonul lor restrictio-imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, așadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat.

Suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul cenzurării legalității acestuia de către instanța competentă, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul C.E., cât și în ordinea juridică a U.E. În sensul acestor instrumente juridice, instanța, în calitatea sa de autoritate jurisdicțională chemată să decidă măsura de protecție provizorie, trebuie să țină cont de ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente și că acordă asemenea măsuri numai atunci când executarea actului administrativ este de natură a crea pagube grave, dificil de reparat și când există un argument juridic aparent valabil față de nelegalitatea lui.

Prin urmare, cazul bine justificat și iminența pagubei sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de parte; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării. În speță, în raport de toate circumstanțele concrete și interesele prezente, în condițiile în care, la data pronunțării hotărârii atacate, actul normativ în baza căruia s-a emis ordinul atacat era în vigoare, prima instanță a concluzionat în mod corect că existența cazului bine justificat, în sensul legii contenciosului administrativ, nu poate fi reținută.

Îndeplinirea acestei condiții de admisibilitate a cererii de suspendare poate fi reținută doar prin prisma evenimentelor legislative ulterioare momentului respectiv și a Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009, nr. 1629 din 3 decembrie 2009 ale Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea Legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și a prevederilor acesteia care au fost preluate integral prin O.U.G. nr. 105/2009 la art. I pct. 1 – 5 și 26, art. III, art. IV și anexa 1. Cu toate acestea, măsura de protecție provizorie solicitată nu poate fi acordată, nefiind îndeplinită în cazul concret supus evaluării condiția iminenței pagubei astfel cum este definită prin art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Acesta întrucât, pe de o parte, reclamantei-recurente i-a fost asigurată o altă funcție publică de execuție, evident fiind că prejudiciul material nu este dificil de reparat, în condițiile în care în ipoteza anulării actului i se vor acorda indiscutabil despăgubirile aferente diferențelor salariale dintre două funcții, iar pe de altă parte, perturbarea gravă a funcționării autorității publice în discuție nu a fost dovedită. Totodată, la dosarul cauzei a fost depusă sentința civilă nr. 3298 din 14 octombrie 2009 prin care a fost respinsă acțiunea reclamantei având ca obiect anularea actului de eliberare din funcție, soluție care, deși nu este irevocabilă, poate constitui un argument în plus pentru a se constata legalitatea și temeinicia hotărârii atacate.

Pentru toate aceste considerente, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi reținută. Nejustificate sunt și criticile recurente circumscrise, în condițiile anterior arătate, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În conformitate cu acest text de lege, nelegalitatea unei hotărâri poate fi reținută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția adoptată, sau când conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind încălcat astfel principiul general consacrat prin art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În sensul dispozițiilor acestui articol de lege, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, principiul astfel consacrat constituind o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc de natură să asigure efectuarea unui real control judiciar. Aceasta nu înseamnă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, ori să interpreteze anumite texte de lege și probele administrate doar în modalitatea solicitată de părți, prevederile art. 304 pct. 7, corelate cu cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., impunând doar cerința ca hotărârile să fie motivate clar, convingător și pertinent. Cum hotărârea atacată îndeplinește toate aceste exigențe, făcând posibilă realizarea controlului judiciar, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi reținută. Procedând și la examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că nu subzistă în speță nici un alt motiv de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate. În consecință, pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.A. împotriva Sentinței Civile nr. 2485 din 10 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2010.