ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5687/2010

Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, anularea Ordinului nr. 188 din 27 aprilie 2009 al fostului Ministru al Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să fie repus în funcția de director la Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național a județului Brașov, la plata indemnizației de conducere reprezentând 50% din drepturile salariale ce i se cuveneau începând cu data de 24 mai 2009 și până la repunerea în funcția de director executiv și la plata sumei de 15.000 RON cu titlu de daune morale, precum și la cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost eliberat din funcția de director executiv al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național a județului Brașov, conform prevederilor art. 3 alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009 și, ca urmare a aplicării dispozițiilor ordinului contestat, i s-a pus la dispoziție funcția publică de consilier clasa I, gradul profesional superior, treapta de salarizare 1, din cadrul direcției, ceea ce a însemnat o diminuare a veniturilor cu indemnizația de conducere ce reprezenta 50% din salariul cuvenit. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 97/F din 11 mai 2010, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.G. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, a dispus anularea Ordinului nr. 188 din 27 aprilie 2009 emis de Ministrul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, a obligat pârâtul să emită un nou ordin prin care reclamantul să fie repus în funcția de director executiv la Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național a județului Brașov. Prin aceeași sentință, a obligat pârâtul să plătească reclamantului, începând cu data de 24 mai 2009 și până la data repunerii în funcție, drepturile salariale reprezentând indemnizația de conducere de 50% din salariul de bază, a respins celelalte pretenții ale reclamantului și a obligat pârâtul la plata sumei de 2.000 RON către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, respingând celelalte cheltuieli de judecată solicitate. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Motivele de fapt și de drept care au format convingerea primei instanțe Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu, la termenul de judecată din 12 martie 2010, prima instanță a reținut că nu este întemeiată raportat la dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 la care reclamantul a făcut trimitere în cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceasta putea să introducă acțiune în termen de un an de la data declarării neconstituționalității actului normativ în baza căruia a fost emis actul administrativ atacat în cauză, nefiind necesară parcurgerea procedurii prealabile. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență, că prin Ordinul nr. 188 din 27 aprilie 2009 emis de Ministrul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția de director executiv al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național a județului Brașov, începând cu data de 24 mai 2009, în temeiul art. 3 alin.(1) și (11) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, acordându-se un termen de preaviz de 30 de zile calendaristice. Ca urmare a emiterii acestui ordin, reclamantul a optat pentru ocuparea unui post de consilier clasa I, gradul profesional superior, treapta de salarizare 1, din structura Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național a județului Brașov. Totodată, a reținut că O.U.G. nr. 37/2009, care a constituit temeiul juridic al ordinului contestat, a fost abrogată prin O.U.G. nr. 105/2009, iar legea de aprobare a acestei ordonanțe a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională. Concluzionând, judecătorul fondului a reținut nelegalitatea ordinului contestat, întrucât temeiul de drept al acestuia îl reprezintă un act normativ care afectează regimul constituțional și legal actual al funcției publice în general, implicit al funcției publice deținute de reclamant, constatând că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ prin care să solicite anularea actelor administrative emise în baza acestora și după caz repararea prejudiciului cauzat. În privința daunelor morale solicitate, prima instanță a reținut că, deși au fost administrate probe în dovedirea acestora, fiind de necontestat suferința morală a acestuia, autoritatea pârâtă a pus în aplicare un act normativ, având obligația respectării legii, nefiind în culpă pentru crearea acestui gen de prejudiciu. În plus, pârâtul a pus la dispoziția reclamantului o altă funcție adecvată gradului și treptei profesionale deținute de acesta.

Recursul exercitat de reclamant Împotriva aceastei sentințe a declarat recurs reclamantul M.G. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a criticat hotărârea atacată în privința daunelor morale și a cheltuielilor de judecată. A susținut astfel că în mod greșit prima instanță i-a respins cererea privind acordarea daunelor morale solicitate, reținând inexistența culpei autorității pârâte în crearea prejudiciului moral, întrucât acestea au fost dovedite, în speță s-a constatat nelegalitatea actului administrativ atacat, iar suferința sa morală a fost probată. În plus, se află în contradicție cu faptul că prejudiciul material a fost constatat de către instanță. În privința cheltuielilor de judecată solicitate, recurentul a arătat că prima instanță a diminuat cuantumul acestora de la 5.000 RON la 2.000 RON, fără însă a arăta motivele, din hotărâre se poate trage concluzia că aceste cheltuieli au fost reduse ca urmare a admiterii în parte a acțiunii, or, în raport de prevederile art. 274 C. proc. civ. a apreciat că nu se impunea luarea acestei măsuri.

Apărarea intimatului-pârât Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 , constată că recursul nu este fondat. 1. Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs invocate Prin Ordinul nr. 188 din 27 aprilie 2009 emis de Ministrul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția de director executiv al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național a județului Brașov, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 care au prevăzut desființarea funcției publice respective în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a actului normativ privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice. Prin adresa din 21 mai 2009, intimatul-pârât i- a comunicat recurentului-reclamant că îi pune la dispoziție postul vacant de consilier clasa I, gradul profesional superior, din cadrul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național a județului Brașov, respectând astfel prevederile art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, iar prin adresa din 22 mai 2009 înregistrată la autoritatea pârâtă în aceeași dată reclamantul și-a exprimat acordul cu încadrarea pe postul oferit de ministerul intimat. În ceea ce privește criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele: 1.1. Cu privire la motivul de recurs privind daunele morale În raport de conținutul ordinului contestat și față de adresele invocate de autoritatea intimată, instanța de control judiciar constată că h otărârea instanței de apel este pusă la adăpost de orice critică. Astfel, instanța de control judiciar reține că emiterea ordinului contestat a avut drept consecință încetarea funcției publice de conducere, însă autoritatea pârâtă a respectat prevederile Legii nr. 188/1999, în sensul că a pus la dispoziția recurentului-reclamant o altă funcție adecvată gradului și treptei de salarizare în cadrul aceleiași autorități publice, pentru care acesta și-a exprimat acordul la 22 mai 2009. Existența unui prejudiciu, ca temei pentru acordarea daunelor morale solicitate, nu poate fi constatată în raport de cauza juridică a ordinului emis de ministerul intimat pentru punerea în aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 37/2009. Funcția publică de conducere ocupată de recurentul-reclamant a fost desființată prin dispoziția cuprinsă în art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, iar ordinul nr. 188 din 27 aprilie 2009 a reprezentat numai executarea practică, efectivă a respectivei prevederi legale, astfel că nu sunt întrunite cerințele legale pentru stabilirea răspunderii patrimoniale a ministerului intimat, în calitate de emitent al actului administrativ individual de aplicare a unui act normativ de nivel superior. 1.2. Referitor la motivul de recurs privind cheltuielile de judecată Este adevărat că onorariile avocaților sunt negociabile și se stabilesc prin contractul de asistență juridică, însă acest contract nu este opozabil terților în proces și, ca atare, în raport de natura litigiului și de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța poate majora sau micșora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat. În acest context, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 401/2005 a recunoscut dreptul instanței de judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului de avocat cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, citând astfel și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuielile necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil. Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanță a aplicat corect prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., diminuând cuantumul onorariului de avocat până la o sumă rezonabilă, față de complexitatea cauzei raportată la obiectul dedus judecății și activitatea depusă. 2. Soluția pronunțată în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 304 1 C. proc. civ.