ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2122/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamantul N.A. a chemat în judecată Ministerul

Culturii și Patrimoniului Național, solicitând instanței ca în contradictoriu cu

pârâtul să dispună anularea Ordinului nr. 198 din 27 aprilie 2009 emis de pârât

și obligarea acestuia să emită un nou ordin de reîncadrare în funcția de director

executiv la Direcția pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național al Județului

Giurgiu.

Totodată, a mai solicitat

și obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale cuvenite pentru funcția deținută

de la data eliberării și până la reîncadrarea în funcție, executarea silită a pârâtului

dacă nu acordă drepturile salariale și plata dobânzii legale în cuantumul stabilit

de Banca Națională a României pentru perioada menționată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 473 din 30 septembrie 2009 emis de pârât

a fost numit în funcția de director executiv la Direcția pentru Cultură Culte și

Patrimoniu Cultural Național a Județului Giurgiu iar prin Ordinul nr. 198 din 27

aprilie 2009 a fost eliberat din funcție în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, act care

alături de O.U.G. nr. 105/2009 au fost supuse cenzurii contenciosului constituțional

și prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curții Constituționale au fost declarate

neconstituționale.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 3161

din 7 iulie 2010, a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea Ordinului

nr. 198 din 27 aprilie 2009 emis de pârât și reintegrarea reclamantului în funcția

și locul de muncă avut înaintea emiterii Ordinului nr. 198/2009.

Totodată, a obligat pârâtul

la plata unor despăgubiri materiale, reprezentând cuantumul salariilor reclamantului

pe perioada 24 iunie 2009 și până la reintegrare, actualizate cu indicele de inflație

la data plății, respingând în rest acțiunea.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că Ordinul nr. 198 din 27 aprilie 2009, este un act

subsecvent O.U.G. nr. 37/2009 și lipsirea de temei constituțional a acestei ordonanțe

are ca efect lipsirea de temei legal a actului subsecvent, respectiv a ordinului

de eliberare din funcție a reclamantului, situație ce lezează statutul juridic al

acestuia. Așa fiind, măsura care se impune este aceea a anulării actului nelegal

și repunerea reclamantului în situația anterioară emiterii Ordinului nr. 198/2009.

Ca efect a anulării Ordinului

nr. 198 din 27 aprilie 2009 pârâtul va fi obligat să plătească reclamantului despăgubiri

materiale egale cu salariile cuvenite acestuia până la reintegrare, actualizate

cu indicele de inflație la data plății.

Împotriva acestei sentințe,

întemeiată pe dispozițiile art. 302

1

și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Recurentul a susținut,

în esență, că măsura luată de instanță de a-l obliga la plata unor despăgubiri materiale,

reprezentând cuantumul salariilor reclamantului pe perioada 24.06.2009 și până la

reintegrarea acestuia este excesivă și în vădită contradicție cu spiritul și litera

legii, întrucât prin adresa din 21 mai 2009, pârâtul a pus la dispoziția reclamantului

postul vacant de consilier clasa I grad profesional superior, treapta de salarizare

2, din cadrul Direcției pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național a Județului

Giurgiu, reclamantul optând pentru funcția oferită.

Recurentul a mai susținut

că, în ipoteza punerii în executare a sentinței atacate se va ajunge la efectuarea

parțială a unei duble plăți din fonduri publice.

Recursul este nefondat.

Astfel, prin Ordinul

nr. 198 din 27 aprilie 2009 emis de ministrul culturii, cultelor și patrimoniului

național, intimatul-reclamant N.A. a fost eliberat din funcția publică de conducere

de director executiv al Direcției pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național

al Județului Giurgiu.

Temeiul juridic al acestui

act administrativ îl constituie, așa cum rezultă în mod explicit din preambulul

său, în principal, prevederile O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire

a activității administrației publice locale și ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul

funcționarilor publici.

Pentru argumentarea soluției

adoptate în legătură cu problema de drept dedusă judecății, se impune prezentarea

următoarelor considerații cu privire la instituția juridică a excepției de neconstituționalitate

și la efectele acesteia, care își găsesc aplicarea în speță.

Astfel, controlul

de constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este

un control de conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor guvernamentale

cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor

și libertăților cetățenești.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,

precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform

alin. (4) din articolul aflat în discuție, deciziile Curții Constituționale se publică

în M. Of.; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor.

Drept urmare,

deciziile Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate

sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate neconstituționale

din sistemul normativ.

Or, în situația

în care soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și imediată,

întreaga procedură de control a constituționalității legilor și ordonanțelor ar

fi lipsită de finalitate.

Cu privire

la acest aspect, este semnificativă Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999,

în care s-a statuat că instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă

a dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituționale,

dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.

Plenul Curții

Constituționale, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și art. 15 și următoarele

din Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituționale a priori asupra

legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și, totodată, asupra ordonanței respective,

care constituie conținutul normativ al legii.

Prin Decizia

nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională

Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, din analiza considerentelor deciziei rezultând

că viciul neconstituționalității afectează însuși actul normativ aprobat prin această

lege.

De asemenea,

prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanța constituțională a declarat

neconstituțională și O.U.G. nr. 105/2009.

În considerentele

deciziilor sus menționate, Curtea Constituțională a arătat, în esență, că modalitatea

de reglementare a funcției publice, respectiv „actul administrativ” de numire reprezintă

construcții juridice deficitare și confuze care ridică problema statutului juridic

al directorului coordonator și a naturii juridice a contractului de management.

În plus, instanța

constituțională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate

prevederile art. 15 din Constituție, statutul juridic al funcției publice de conducere,

reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu

pentru care nu avea competență materială.

Potrivit

art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe

poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care poate

avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste

ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după

caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la

realizarea unei operațiuni administrative.

Același text

de lege reglementează, în cuprinsul alin. (4), situația acțiunilor formulate de

o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională ordonanța prin

admiterea unei excepții într-o altă cauză.

Din analiza

acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul

că, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a ordonanței într-o

altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze similare,

care au ca temei juridic aceleași prevederi legale declarate neconstituționale.

În speța de

față, intimatul-reclamant a solicitat anularea ordinului de eliberare din funcția

de conducere deținută, temeiul juridic fiind art. 9 alin. (4) și (5) din Legea

nr. 554/2004.

După cum s-a

arătat anterior, măsura contestată de reclamant a avut la bază aplicarea prevederilor

O.U.G. nr. 37/2009, care a fost declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1257

din 7 octombrie 2009.

Drept urmare,

în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

efectele acestei decizii a instanței constituționale se extind și asupra celorlalte

cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în temeiul O.U.G.

nr. 37/2009.

Pe de altă

parte, Înalta Curte reține că eliberarea intimatului-reclamant din funcția publică

pe care o deținea, în alte situații decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999,

reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor

de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată prin Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și actele comunitare, precum și prin alte tratate

internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire este obligată să

o asigure, potrivit art. 11 și 20 din Constituția României.

Tot astfel,

legalitatea actului contestat în cauză nu poate fi susținută nici de argumentul

privind ultraactivitatea O.U.G. nr. 37/2009, întrucât legea de aprobare a acestei

ordonanțe s-a constatat a fi, de asemenea, neconstituțională, prin Decizia nr. 1257/2009,

iar analiza de neconstituționalitate a avut în vedere atât legea de aprobare cât

și însăși ordonanța de urgență, deoarece Parlamentul nu a adoptat legea, ci a aprobat

ordonanța de urgență, corpul legii fiind reprezentat chiar de dispozițiile ordonanței.

Pentru considerentele

arătate

, Înalta Curte reține că actele și măsurile adoptate

în baza O.U.G. nr. 37/2009 sunt afectate de viciul de neconstituționalitate al acestei

ordonanțe și, în consecință, în mod corect instanța de fond a anulat ordinul contestat

de reclamant,

urmând ca recursul să fie respins, ca nefondat, iar sentința

atacată să fie menținută, ca temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Culturii

și Patrimoniului Național împotriva sentinței civile nr. 3161 din 7 iulie 2010 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 aprilie

2011.