ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3633/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Curtea de Apel Pitești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 247 din 03 noiembrie 2010 a admis în parte acțiune formulată de reclamantul C.C.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național; a anulat Ordinul nr. 183/2009 și a obligat pârâtul să plătească reclamantului drepturile salariale cuvenite de la data eliberării din funcție și până la repunerea în funcția de director executiv, cu dobânda legală și a respins capetele de cerere privind emiterea unui nou ordin de reîncadrare și de executare silită.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin Ordinul nr. 262 din 27 octombrie 2008 reclamantul a fost numit în funcția de director executiv al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național al Județului Argeș, iar prin Ordinul nr. 183 din 27 aprilie 2009 a fost eliberat din această funcție, în temeiul art. III alin. (1) și 11 din O.U.G nr. 37/2009. Prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite cerințele art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, față de împrejurarea că O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională.

Totodată, a reținut că prin eliberarea din funcție, reclamantul a fost lipsit de drepturile salariale cuvenite, motiv pentru care, în baza art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, a obligat pârâtul la plata acestor drepturi, până la repunerea reclamantului în funcția deținută anterior, drepturi asupra cărora se va calcula și dobânda legală. În ceea ce privește solicitarea de emitere a unui ordin de reîncadrare, prima instanță a apreciat că o astfel de cerere este lipsită de interes, câtă vreme ordinul prin care a fost numit în funcția de director executiv nu a fost desființat în una din modalitățile prevăzute de lege. Referitor la capătul de cerere ce vizează executarea silită solicitată de reclamant, instanța a apreciat că poate fi dispusă în condițiile art. 25 din Legea nr. 554/2004, cu raportate la normele dreptului comun.

2.Recursul declarat în cauză Împotriva sentinței nr. 247/F-C din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., în raport de care a susținut, în esență, următoarele: 2.1 Printr-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susține recurenta că din analiza considerentelor hotărârii recurate, se poate observa că lipsește motivarea instanței cu privire la petitul privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale, precum și a dobânzii legale, fiind astfel, încălcate dispozițiile art. 261 alin.1 pct. 5 din C. proc.

civ.. Mai arată recurentul că nu poate fi acceptată ca motivare singura aserțiune a instanței de fond, care face referire generală la faptul că reclamantul a fost lipsit de drepturi salariale cuvenite și trimiterea la art. 9 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , atâta timp cât nu a arătat în concret împrejurarea potrivit căreia a înlăturat apărările formulate de instituția pârâtă sub aspectul cuantumului acestor drepturi și sub aspectul acordării dobânzii legale. 2.2 Printr-o altă critică, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., mai susține recurentul că în mod greșit instanța de fond a obligat instituția publică pârâtă la plata drepturilor salariale aferente respectivei funcții de la data eliberării din funcție și până la reintegrare, atâta timp cât reclamantul a ocupat o funcție publică de execuție, beneficiind de drepturile salariale aferente, acesta putând beneficia eventual, doar de diferența de salariu dintre funcția de conducere și cea de execuție. Consideră recurentul că o atare determinare a drepturilor salariale cuvenite reclamantului preîntâmpină efectuarea parțială a unei duble plăți din fonduri publice și se evită îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, mai consideră recurentul că obligarea sa la plata dobânzii legale aferente drepturilor salariale acordate reclamantului este nelegală, în raport cu dispozițiile art. 1 și art. 8 din O.G.

nr. 9/2000. 3.Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis ca atare, pentru următoarele considerente: 3.1 Înalta Curte, în primul rând, va înlătura criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care instanței de fond și-a motivat hotărârea pronunțată, prin raportare la situația de fapt reținută în urma aprecierii probatoriului administrat în cauză, fără a putea fi reținută lipsa motivării, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.

Faptul că instanța de fond admițând cererea privind anularea Ordinului nr. 183/2009 prin care s-a dispus eliberarea reclamantului dintr-o funcție publică de conducere, în baza unui act normativ declarat neconstituțional, a dispus pe cale de consecință, în baza aceluiași raționament juridic, și asupra drepturilor salariale cuvenite acestuia, nu poate fi calificat drept lipsă a motivării cum în mod greșit susține recurentul. 3.2 Înalta Curte va reține însă criticile din recurs referitoare la netemeinicia soluției recurate, sub aspectul cuantumului drepturilor salariale acordare intimatului-reclamant,, critici care se circumscriu motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Astfel, este de necontestat că punerea în aplicare a O.U.G.

nr. 37/2009, prin revocarea din funcția de director executiv al Direcției pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național a județului Argeș, din motive ce exclud culpa intimatului-reclamant, a produs efecte vătămătoare asupra carierei acesteia, inducând o stare de instabilitate, de incertitudine juridică, efecte ce s-a impus a fi înlăturate prin repararea pagubei cauzate, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 106 din Legea nr. 188/1999.

Potrivit art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, „ În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public”.

În raport de aceste dispoziții, plata unei despăgubiri egale cu salariile majorate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public se impune, în condițiile în care a fost anulat actul administrativ prin care s-a dispus eliberarea din funcția de conducere deținută, în baza Ordinului nr. 262 din 27 octombrie 2008, iar această plată a fost solicitată. Așadar, temeiul juridic al drepturilor salariale acordate intimatului-reclamant îl reprezintă art. 18 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 precum și art. 106 din Legea nr. 188/1999, așa încât vor fi înlăturate criticile recurentului-pârât referitoare O.G. nr. 9/2000 care nu se aplică în cauză.

Întrucât soluția primei instanțe privind anularea Ordinului nr. 183 din 27 aprilie 2009 este corectă, n efiind necesară administrarea de probe noi, instanța de recurs apreciază că soluția instanței de fond privind plata drepturilor bănești solicitate de intimatul-reclamant este corectă doar parțial. Astfel, sub aspectul cuantumului drepturilor bănești acordate, în mod greșit instanța de fond nu a ținut cont de faptul că prin Ordinul nr. 247 din 22 mai 2009 intimatul-recurent a fost numit, începând cu data de 24 mai 2009, în funcția publică de consilier clasa 1 gradul profesional principal în cadrul aceleiași instituții publice, respectiv Direcția pentru cultură, culte și patrimoniu cultural național a județului Argeș, beneficiind de toate drepturile salariale prevăzute de legislația specifică funcției publice de execuție exercitată.

Prin urmare, în virtutea dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 106 din Legea nr. 188/1999, intimatul-reclamant este îndreptățit doar la diferența dintre drepturile salariale cuvenite funcției publice de conducere din care a fost eliberat printr-un act administrativ declarat nelegal și drepturile salariale pe care le-a încasat potrivit funcției publice de execuție pe care a exercita-o în baza Ordinului nr. 247/2009, până la reintegrarea în funcția de director executiv. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.

și art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , va fi admis recursul recurentului, va fi modificată sentința atacată, în sensul că se va dispune obligarea pârâtului, la plata diferenței de drepturi salariale dintre funcția de director executiv și cea de consilier pe perioada cuprinsă între data eliberării din funcția de conducere și data numirii în funcția de conducere. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, împotriva sentinței nr. 247 din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că, admite în parte cererea de despăgubiri formulată de reclamantul C.C.S.. Obligă pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național la plata diferenței de drepturi salariale cuvenite dintre funcția de director executiv și cea de consilier pe perioada 22 mai 2009-09 decembrie 2010. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2011.