ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2896/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2896/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 4138 din 25 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamanții

D.M., R.C.M., C.A.M., P.M., G.M., S.C., Ș.A., Ș.L., T.N., G.M., D.C.E., G.M., B.C.,

C.R., C.M., F.E., N.C., F.V.I., T.F., R.P., D.A., C.V., R.G.M., R.M., V.A., M.A.E.,

M.Ș., S.G., N.V., C.Ș., D.T., G.M.F. în contradictoriu cu Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și, în consecință, a fost suspendată

decizia nr. 274 din 3 iulie 2009 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București până la soluționarea acțiunii pe fond.

Instanța a respins capătul

de cerere privind suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca fiind lipsit de interes.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța, investită cu soluționarea acțiunii introductive, a reținut că

prin ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului

de pe lână Înalta Curte de casație și Justiție s-a dispus suspendarea aplicării

Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009, care se referă exclusiv la procurori, ori în

cauza dedusă judecății reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate

și conex din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, motiv pentru

care s-a reținut lipsa de interes în soluționarea cererii privind suspendarea ordinului

menționat.

Instanța de fond analizând

decizia nr. 274 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București a constatat că actul atacat pare a contraveni legalității

deoarece apare ca vădit nelegal prin raportare la dispozițiile art. 47 din Legea

nr. 50/1996 republicată, cu modificările ulterioare, a căror aplicabilitate în cauză

a fost recunoscută prin decizia nr. 21/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

De asemenea, prin actul

administrativ mai sus individualizat s-a realizat o intervenție cu caracter retroactiv

din partea pârâtului cu privire la plata drepturilor bănești cuvenite reclamanților

pentru luna iunie 2009, în condițiile în care aceștia își desfășuraseră activitatea

în acea lună.

În aceeași ordine de idei,

Curtea arată că refuzul plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică

pe o perioadă nedeterminată încalcă și dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea

nr. 303/2004.

Curtea reține că prin

ordinul atacat s-a dispus suspendarea efectelor unor hotărâri judecătorești irevocabile,

fapt ce este de natură a crea serioase îndoieli asupra legalității actului administrativ

atacat, în condițiile în care efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile nu

pot fi suspendate nici chiar printr-un act cu caracter normativ.

În concepția Curții, paguba

materială suportată de reclamanți constă în privarea acestora de primirea sporului

de 50% din salariul de bază, odată cu achitarea salariului lunar, încălcându-se

principii de bază în materia salarizării personalului auxiliar.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București care au

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii

ca nefondată.

În motivarea recursului,

încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9, art. 304

1

din

C. proc. civ., recurenții au formulat următoarele critici ale sentinței:

În principal, au invocat

excepția lipsei de obiect a capătului de cerere admis de instanță, arătând că sub

aspectul producerii de efecte pentru viitor, suspendarea deciziei nr. 274 din 3

iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București este lipsită de obiect.

Recurenții au precizat

că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 4 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009,

iar prin emiterea Ordinului nr. 2777 din 17 noiembrie 2009 al Procurorului General

al Parchetului de pe lângă au fost abrogate atât ordinul nr. 526 din 3 martie 2009,

decizia nr. 525 din 2 iulie 2009 emise de Procurorul General al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cât și decizia nr. 274 din 3 iulie 2009

și decizia nr. 89 din 4 iulie 2009 emise de Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel București.

Pe fondul cauzei, recurenții

au precizat că instanța de fond în mod greșit a dispus suspendarea actului atacat,

depășind atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare

a personalului auxiliar de specialitate, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestui act normativ, apreciind că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită

a legii.

Recurenții au arătat că

drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 au fost scadente în cursul lunii

iulie 2009, respectiv la 13 iulie 2009, după data emiterii deciziei atacate, astfel

încât noțiunea de activitate a actului atacat trebuie raportată la scadența drepturilor

bănești.

S-a susținut că nu poate

exista o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ atacat,

întrucât prin actul arătat ca fiind nelegal s-a dispus suspendarea plății sporului

de risc și suprasolicitare neuropsihică din motive strict financiare, iar în cauză

nu poate fi vorba de o pagubă iminentă, în sensul dispozițiilor legale.

Recurenții au arătat că

instanța de fond a reținut în mod greșit că sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de lege privind cazul bine justificat și paguba iminentă, întrucât nu s-a făcut

dovada acestora.

Înalta Curte de Casație

și Justiție analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul

probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul declarat

pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte a reținut

că obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă suspendarea executării ordinului

nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de recurentul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și a deciziei nr. 274 din 3 iulie 2009

emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Prin acest ultim act,

emitentul a dispus ca, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite

fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. În

plus, aceeași autoritate publică a arătat că această modalitate de calcul a drepturilor

salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat

urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind

plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi

salariale personalului din sectorul bugetar.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile

art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea textului

legal anterior arătat rezultă că o primă cerință pentru a interveni această măsură

excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi

în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ

se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate

publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau

a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice.

Suspendarea executării

actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția

autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului

legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un

proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil

ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

După cum se cunoaște,

actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se

bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană)

și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea

emitentă).

De aici rezultă principiul

executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu

executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu

executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat

de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul

de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile

impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit mai

sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea

a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ

aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe

un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, trebuie

subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental

în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii.

În sistemul juridic românesc,

acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte,

al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus

de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor

lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază

de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare

a executării și executare în concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte, între

actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

În cauza dedusă judecății,

Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de

următoarele argumente:

În primul rând, așa cum

a reținut și prima instanță, prin actul administrativ analizat, emis la data de

3 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești

cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta

Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care

prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale

mai favorabile.

În acest sens, se cuvine

a preciza faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor

situații existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența dezvoltată

de instanțele de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută

ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.

Trebuie arătat faptul

că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu

interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta

Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor

art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.

În raport de dispozițiile

normative referitoare la stabilirea salariului reclamanților, plata salariilor nu

poate fi diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiții decât cele prevăzute

de dispozițiile legale în vigoare.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă

se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În concepția instanței

de control judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în speță, fiind

vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor

și previzibil cu evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre

recurenți și stat.

Înalta Curte nu poate

reține nici critica privind lipsa de obiect a cauzei, susținută de recurenți prin

intrarea în vigoare a noii legi a salarizării, întrucât dispozițiile invocate nu

pot retroactiva, nefiind aplicabile situațiilor juridice existente la nivelul lunii

iunie 2009, iar reclamanții au făcut dovada existenței unei vătămări, conform dispozițiilor

art. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel încât această vătămare rezultată din încălcarea

unui drept și justifică pe deplin interesul reclamanților în promovarea unei acțiuni.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat

cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat

de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței nr. 4138 din

25 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2010.