ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4498/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 783 din 11 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții L.V., L.A., F.G., H.C., N.M., C.C.M., T.V., C.M., N.I., D.E., F.A., F.E., O.O., C.F., F.D., M.P., U.M.M., C.N.I., C.A.M., F.I., O.A., C.S.D., B.O.R., C.G., B.C.M., G.L.C., P.I., S.I.D., S.C., F.R., M.A., S.L., G.V., S.S., C.I., M.D., C.H.L., A.A.M., S.V.C., P.D.A., M.M.I., T.N.C., T.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a suspendat executarea Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că alături de afirmarea unui drept, capacitatea procesuală și calitatea procesuală, una dintre condițiile cumulative de exercițiu ale acțiunii civile este existența unui interes în promovarea cererii de chemare în judecată. Prin urmare, reclamanții justifică interesul legitim, născut și actual de a promova prezenta cerere, având în vedere că prin ordinul contestat drepturile lor salariale efectiv încasate au fost diminuate semnificativ, intempestiv și retroactiv. În ceea ce privește existența unui caz bine justificat, plecând de la definiția legală a acestuia ca fiind împrejurarea legată de starea de fapt și de drept care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, instanța de fond a reținut că această cerință este îndeplinită în cauză.

Din examinarea sumară a actului administrativ contestat, atât din perspectiva indiciilor de nelegalitate invocate de reclamanți, cât și în raport de drepturile subiective ale acestora care au fost vătămate prin emiterea actului, instanța de fond a constatat că există indicii temeinice de natură să pună sub semnul întrebării respectarea de către pârât a dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, conform cărora „drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege”, a prevederilor ce stabilesc domeniul de reglementare al O.U.G.

nr. 71/2009, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că dreptul la justiție garantat de art. 6 din Convenție protejează, în egală măsură, și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei dintre părți. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin „pagubă iminentă” se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil cu evidență sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Analizând îndeplinirea acestei cerințe, instanța de fond a reținut că diminuarea semnificativă și cu efect retroactiv a drepturilor salariale efectiv încasate de reclamanți este o măsură de natură să afecteze drepturile și interesele lor legitime rezultate din exercitarea raporturilor de serviciu.

Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se reiterează excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, și excepția lipsei de obiect având în vedere că prin mai multe hotărâri pronunțate în cauze cu același obiect Curtea de Apel București a dispus deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Se mai arată că ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ și nu individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunțată, lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa.

Recurentul mai menționează că potrivit art. 4 alin. (1) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 2777 din 17 noiembrie 2009, act prin care s-a stabilit că în perioada 12 noiembrie-31 decembrie 2009 procurorii din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și parchetele de pe lângă curțile de apel, tribunale și judecătorii și personalul de specialitate juridică asimilat procurorilor și judecătorilor beneficiază de spor de pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 25% și un spor de confidențialitate de 5%, iar după data de 01 ianuarie 2010 s-a făcut aplicarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009.

În aceste condiții, este evident că Ordinul nr. 526 din 03 martie 2009 emis de Procurorului General, cât și ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 au fost abrogate ca urmare a emiterii Ordinului nr. 2777 din 17 noiembrie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, recurentul apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului administrativ atacat, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Instanța de fond a considerat că prima condiție, cea a cazului bine justificat este îndeplinită prin existența unei îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”. Referitor la acest aspect, instanța s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General nr. 1472 din 02 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plății acestora, mai precis o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de O.U.G.

nr. 71/2009. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei de interes invocată de recurentul-pârât, astfel că motivul de recurs potrivit căruia acțiunea ar fi lipsită de obiect, iar reclamanții nu și-au dovedit interesul în promovarea acțiunii, este nefondat și nu poate fi primit. Chiar dacă ordinul în discuție a fost suspendat în alte cauze, această situație nu poate conduce la ideea că reclamanții nu mai au interes, având în vedere faptul că aceștia nu au avut nicio calitate în pricinile respective.

Or, activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat. Literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual. Alături de afirmarea unui drept, capacitatea procesuală și calitatea procesuală, una dintre condițiile cumulative de exercițiu ale acțiunii civile este existența unui interes în promovarea cererii de chemare în judecată.

Deși, C. proc. civ. nu definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă. Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului. Din această perspectivă, în ceea ce privește interesul reclamanților de a solicita suspendarea ordinului contestat, Înalta Curte constată că legitimitatea acestuia este justificată. Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Condiția existenței cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediată și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a se analiza, pe fond conținutul actului administrativ.

În cauza de față, instanța de fond a legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de susținerile reclamanților referitoare la netemeinicia și nelegalitatea considerentelor de fapt și de drept, care au stat la baza emiterii ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul că în conținutul actului administrativ atacat nu se face nicio referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reușește să creeze o aparență de nelegalitate asupra actului administrativ. Așadar, nu se poate susține că nu există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ atacat, atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Instanța de fond a considerat că neplata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul reclamanților, constând în diminuarea indemnizațiilor acestora în mod considerabil. Aspectul că în fața primei instanțe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2008, nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalității actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conținutul actului administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia. A două condiție impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ.

Pe de altă parte, prezumția de legalitate a unui act administrativ este dată și de modul în care autoritatea publică emitentă înțelege să își desfășoare activitatea de administrație în regim de putere publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise și care trebuie să denote stabilitate și continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale. Iminența pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

Astfel cum a reținut și instanța de fond, această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecință imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanți de mijloacele financiare suficiente existenței, iar afirmațiile pârâtei în sensul că reclamanții cunoșteau faptul că includerea sporului de 50% în indemnizație are caracter temporar nu a fost dovedită prin nicio probă administrată în cauză. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr. 783 din 11 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2010.