ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4498/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 783 din 11 februarie

2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de reclamanții L.V., L.A., F.G., H.C., N.M., C.C.M.,

T.V., C.M., N.I., D.E., F.A., F.E., O.O., C.F., F.D., M.P., U.M.M., C.N.I., C.A.M.,

F.I., O.A., C.S.D., B.O.R., C.G., B.C.M., G.L.C., P.I., S.I.D., S.C., F.R., M.A.,

S.L., G.V., S.S., C.I., M.D., C.H.L., A.A.M., S.V.C., P.D.A., M.M.I., T.N.C., T.L.,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție și a suspendat executarea Ordinului nr. 1472 din 02

iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că alături de afirmarea unui drept, capacitatea

procesuală și calitatea procesuală, una dintre condițiile cumulative de exercițiu

ale acțiunii civile este existența unui interes în promovarea cererii de chemare

în judecată.

Prin urmare, reclamanții

justifică interesul legitim, născut și actual de a promova prezenta cerere, având

în vedere că prin ordinul contestat drepturile lor salariale efectiv încasate au

fost diminuate semnificativ, intempestiv și retroactiv.

În ceea ce privește existența

unui caz bine justificat, plecând de la definiția legală a acestuia ca fiind împrejurarea

legată de starea de fapt și de drept care este de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ, instanța de fond a reținut că această

cerință este îndeplinită în cauză.

Din examinarea sumară

a actului administrativ contestat, atât din perspectiva indiciilor de nelegalitate

invocate de reclamanți, cât și în raport de drepturile subiective ale acestora care

au fost vătămate prin emiterea actului, instanța de fond a constatat că există indicii

temeinice de natură să pună sub semnul întrebării respectarea de către pârât a dispozițiilor

art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

conform cărora „drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi

diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege”, a prevederilor

ce stabilesc domeniul de reglementare al O.U.G. nr. 71/2009, precum și a jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că dreptul la justiție

garantat de art. 6 din Convenție protejează, în egală măsură, și punerea în executare

a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, care, într-un stat care respectă

preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei dintre părți.

Potrivit dispozițiilor

art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin „pagubă iminentă” se înțelege

prejudiciul material viitor și previzibil cu evidență sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Analizând îndeplinirea

acestei cerințe, instanța de fond a reținut că diminuarea semnificativă și cu efect

retroactiv a drepturilor salariale efectiv încasate de reclamanți este o măsură

de natură să afecteze drepturile și interesele lor legitime rezultate din exercitarea

raporturilor de serviciu.

Împotriva hotărârii instanței

de fond, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se reiterează excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, și excepția lipsei

de obiect având în vedere că prin mai multe hotărâri pronunțate în cauze cu același

obiect Curtea de Apel București a dispus deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009

al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Se mai arată că ordinul

atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ și nu individual,

astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunțată, lipsește actul de efecte juridice

în totalitatea sa.

Recurentul mai menționează

că potrivit art. 4 alin. (1) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009 Procurorul General

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul

nr. 2777 din 17 noiembrie 2009, act prin care s-a stabilit că în perioada 12 noiembrie-31

decembrie 2009 procurorii din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

și parchetele de pe lângă curțile de apel, tribunale și judecătorii și personalul

de specialitate juridică asimilat procurorilor și judecătorilor beneficiază de spor

de pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 25% și un spor de confidențialitate

de 5%, iar după data de 01 ianuarie 2010 s-a făcut aplicarea prevederilor art. 4

alin. (3) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009.

În aceste condiții, este

evident că Ordinul nr. 526 din 03 martie 2009 emis de Procurorului General, cât

și ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 au fost abrogate ca urmare a emiterii Ordinului

nr. 2777 din 17 noiembrie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea, recurentul

apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului

administrativ atacat, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea

la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea

greșită a legii.

Instanța de fond a considerat

că prima condiție, cea a cazului bine justificat este îndeplinită prin existența

unei îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor atacate raportat

la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile salariale

ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile

prevăzute de prezenta lege”.

Referitor la acest aspect,

instanța s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General nr. 1472

din 02 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare

a plății acestora, mai precis o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând

sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută

în condițiile și termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009.

Examinând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei de interes invocată

de recurentul-pârât, astfel că motivul de recurs potrivit căruia acțiunea ar fi

lipsită de obiect, iar reclamanții nu și-au dovedit interesul în promovarea acțiunii,

este nefondat și nu poate fi primit.

Chiar dacă ordinul în

discuție a fost suspendat în alte cauze, această situație nu poate conduce la ideea

că reclamanții nu mai au interes, având în vedere faptul că aceștia nu au avut nicio

calitate în pricinile respective.

Or, activitatea judiciară

nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate

și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală ce

trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit

nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci și pe tot parcursul soluționării unei

cauze.

Interesul reprezintă folosul

practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de

judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual.

Alături de afirmarea unui

drept, capacitatea procesuală și calitatea procesuală, una dintre condițiile cumulative

de exercițiu ale acțiunii civile este existența unui interes în promovarea cererii

de chemare în judecată.

Deși, C. proc. civ. nu

definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin

interes se înțelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea

civilă.

Pornind de la aceste premise

teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate

obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material

sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului.

Din această perspectivă,

în ceea ce privește interesul reclamanților de a solicita suspendarea ordinului

contestat, Înalta Curte constată că legitimitatea acestuia este justificată.

Pe fondul cauzei, Înalta

Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ

se poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Condiția existenței cazului

„bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului

sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ

să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în

cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe

care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar

și temporar, regula executării imediată și din oficiu a actelor administrative,

prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri,

doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente

indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a se analiza, pe

fond conținutul actului administrativ.

În cauza de față, instanța

de fond a legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de susținerile

reclamanților referitoare la netemeinicia și nelegalitatea considerentelor de fapt

și de drept, care au stat la baza emiterii ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009,

iar faptul că în conținutul actului administrativ atacat nu se face nicio referire

la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut

de art. 74, reușește să creeze o aparență de nelegalitate asupra actului administrativ.

Așadar, nu se poate susține

că nu există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ atacat,

atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică.

Instanța de fond a considerat

că neplata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică determină

o pagubă concretă în patrimoniul reclamanților, constând în diminuarea indemnizațiilor

acestora în mod considerabil.

Aspectul că în fața primei

instanțe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului

administrativ, în sensul că a invocat incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2008,

nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalității actului, legalitate

care trebuie analizată prin raportare la conținutul actului administrativ astfel

cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.

A două condiție impusă

de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea producerii unei

pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ.

Pe de altă parte, prezumția

de legalitate a unui act administrativ este dată și de modul în care autoritatea

publică emitentă înțelege să își desfășoare activitatea de administrație în regim

de putere publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se

reflectă în actele emise și care trebuie să denote stabilitate și continuitate,

mai ales în materia drepturilor salariale.

Iminența pagubei presupune

certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare

a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activității

sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

Astfel cum a reținut și

instanța de fond, această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere că

o consecință imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanți

de mijloacele financiare suficiente existenței, iar afirmațiile pârâtei în sensul

că reclamanții cunoșteau faptul că includerea sporului de 50% în indemnizație are

caracter temporar nu a fost dovedită prin nicio probă administrată în cauză.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care

o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

împotriva sentinței civile nr. 783 din 11 februarie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 octombrie 2010.