ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3195/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții

C.D., U.D., T.D.C., T.L., P.M. și M.G. au chemat în judecată pe Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună suspendarea

executării ordinului

nr. 1472 din 2

iulie

2009.

Pârâtul a depus întâmpinare prin

care a invocat excepția lipsei de interes a reclamanților deoarece printr-o altă

sentință s-a dispus deja suspendarea ordinului nr. 1472/2009.

Pe fondul cauzei a solicitat

respingerea acțiunii considerând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de

art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 4233 din 2

decembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de interes, a admis cererea

reclamanților și a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 02

iulie 2009 emis de pârât până la soluționarea cauzei pe fond.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că excepția lipsei de interes nu este întemeiată reținând

că nu are relevanță împrejurarea că actul a cărui executare se solicită a fi

suspendat în prezenta cauză, a fost deja suspendat în dosarele invocate de

către pârât, deoarece actul contestat există, iar suspendarea dispusă în alte

dosare poate înceta în condițiile în care părțile din acele dosare nu

formulează și acțiunea privind anularea actului în termenul prevăzut de art. 14

alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a apreciat că ambele

condiții necesare pentru suspendarea actului atacat sunt îndeplinite în cauză.

Instanța a avut în vedere

contradicția măsurilor dispuse prin ordin cu dispoziții din hotărâri

judecătorești executorii, dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

faptul că prin O.U.G. nr. 71/2009 s-a reglementat procedura de plată a unor

drepturi restante stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile și nu suspendarea plății unor drepturi viitoare.

Împotriva hotărârii instanței de

fond pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se

reiterează excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, având în vedere

că prin mai multe hotărâri pronunțate în cauze cu același obiect Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus deja

suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Se mai arată că ordinul atacat este

un act administrativ unilateral cu caracter normativ și nu individual, astfel

încât suspendarea acestuia, odată pronunțată, lipsește actul de efecte juridice

în totalitatea sa.

Recurentul apreciază că instanța de

fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului administrativ

atacat, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la

legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu

aplicarea greșită a legii.

Instanța de fond a considerat că

prima condiție, cea a cazului bine justificat este îndeplinită prin existența

unei îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor atacate raportat

la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile

salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate

decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”.

Referitor la acest aspect, instanța

s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General nr. 1472 din 2

iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o

suspendare a plății acestora, mai precis o amânare a plății drepturilor

salariale reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de

50%, plata urmând să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de O.U.G.

nr. 71/2009.

Examinând sentința atacată în raport

cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și

cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată că instanța de

fond în mod corect a respins excepția lipsei de interes invocată de

recurentul-pârât.

Chiar dacă ordinul în discuție a

fost suspendat în alte cauze, această situație nu poate conduce la ideea că

reclamanții nu mai au interes, având în vedere faptul că aceștia nu au avut

nicio calitate în pricinile respective.

Or, activitatea judiciară nu poate

fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și

practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală ce

trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit

nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării

unei cauze.

Interesul reprezintă folosul

practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță

de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și

actual.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte

reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se

poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube

iminente.

Condiția existenței cazului „bine

justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului

sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului

administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără

a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a

consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și

temporar, regula executării imediată și din oficiu a actelor administrative,

prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea

măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să

ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate,

fără a se analiza, pe fond conținutul actului administrativ.

În cauza de față, instanța de fond a

legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de susținerile

reclamanților referitoare la netemeinicia și nelegalitatea considerentelor de

fapt și de drept, care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie

2009, iar faptul că în conținutul actului administrativ atacat nu se face nici

o referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării

salariului prevăzut de art. 74, reușește să creeze o aparență de nelegalitate

asupra actului administrativ.

Așadar, nu se poate susține că nu

există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ

atacat, atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc

și suprasolicitare neuropsihică.

Instanța de fond a considerat că

neplata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică determină o

pagubă concretă în patrimoniul reclamanților, constând în diminuarea

indemnizațiilor acestora în mod considerabil.

Aspectul că, în fața primei instanțe

autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului

administrativ, în sensul că a invocat incidența dispozițiilor O.U.G. nr.

71/2008 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalității

actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conținutul actului

administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.

A două condiție impusă de art. 14 alin.

(1) din Legea 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente,

prin punerea în executare a actului administrativ.

Pe de altă parte, prezumția de legalitate

a unui act administrativ este dată și de modul în care autoritatea publică

emitentă înțelege să își desfășoare activitatea de administrație în regim de

putere publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se

reflectă în actele emise și care trebuie să denote stabilitate și continuitate,

mai ales în materia drepturilor salariale.

Iminența pagubei presupune

certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în

aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile

asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

Astfel cum a reținut și instanța de

fond, această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere că o

consecință imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe

reclamanți de mijloacele financiare suficiente existenței, iar afirmațiile

pârâtei în sensul că reclamanții cunoșteau faptul că includerea sporului de 50%

în indemnizație are caracter temporar nu a fost dovedită prin nici o probă administrată

în cauză.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe

care o va menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Public

– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței

civile nr. 4233 din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 iunie

2010.