ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3195/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții C.D., U.D., T.D.C., T.L., P.M. și M.G. au chemat în judecată pe Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009. Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes a reclamanților deoarece printr-o altă sentință s-a dispus deja suspendarea ordinului nr. 1472/2009. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii considerând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 4233 din 2 decembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de interes, a admis cererea reclamanților și a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de pârât până la soluționarea cauzei pe fond. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că excepția lipsei de interes nu este întemeiată reținând că nu are relevanță împrejurarea că actul a cărui executare se solicită a fi suspendat în prezenta cauză, a fost deja suspendat în dosarele invocate de către pârât, deoarece actul contestat există, iar suspendarea dispusă în alte dosare poate înceta în condițiile în care părțile din acele dosare nu formulează și acțiunea privind anularea actului în termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a apreciat că ambele condiții necesare pentru suspendarea actului atacat sunt îndeplinite în cauză. Instanța a avut în vedere contradicția măsurilor dispuse prin ordin cu dispoziții din hotărâri judecătorești executorii, dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, faptul că prin O.U.G. nr. 71/2009 s-a reglementat procedura de plată a unor drepturi restante stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și nu suspendarea plății unor drepturi viitoare. Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se reiterează excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, având în vedere că prin mai multe hotărâri pronunțate în cauze cu același obiect Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Se mai arată că ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ și nu individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunțată, lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa. Recurentul apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului administrativ atacat, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Instanța de fond a considerat că prima condiție, cea a cazului bine justificat este îndeplinită prin existența unei îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”. Referitor la acest aspect, instanța s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General nr. 1472 din 2 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plății acestora, mai precis o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de O.U.G.

nr. 71/2009. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei de interes invocată de recurentul-pârât. Chiar dacă ordinul în discuție a fost suspendat în alte cauze, această situație nu poate conduce la ideea că reclamanții nu mai au interes, având în vedere faptul că aceștia nu au avut nicio calitate în pricinile respective. Or, activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual. Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Condiția existenței cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediată și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a se analiza, pe fond conținutul actului administrativ.

În cauza de față, instanța de fond a legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de susținerile reclamanților referitoare la netemeinicia și nelegalitatea considerentelor de fapt și de drept, care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul că în conținutul actului administrativ atacat nu se face nici o referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reușește să creeze o aparență de nelegalitate asupra actului administrativ. Așadar, nu se poate susține că nu există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ atacat, atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Instanța de fond a considerat că neplata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul reclamanților, constând în diminuarea indemnizațiilor acestora în mod considerabil. Aspectul că, în fața primei instanțe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2008 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalității actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conținutul actului administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia. A două condiție impusă de art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ.

Pe de altă parte, prezumția de legalitate a unui act administrativ este dată și de modul în care autoritatea publică emitentă înțelege să își desfășoare activitatea de administrație în regim de putere publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise și care trebuie să denote stabilitate și continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale. Iminența pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

Astfel cum a reținut și instanța de fond, această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecință imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanți de mijloacele financiare suficiente existenței, iar afirmațiile pârâtei în sensul că reclamanții cunoșteau faptul că includerea sporului de 50% în indemnizație are caracter temporar nu a fost dovedită prin nici o probă administrată în cauză. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 4233 din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 iunie 2010.