ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3457/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3457/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele: Reclamantul F.M. a solicitat instanței în contradictoriu

cu pârâtul

m

inisterul

p

ublic -

p

archetul de pe lângă Înalta Curte de Casație șl Justiție,

reprezentat prin P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

suspendarea executării Ordinului nr. 1472/2009 emis la data de 2 iulie 2009 de

către P.G.P. de pe lângă

î

nalta

Curte de Casație și Justiție, până la pronunțarea instanței de fond.

î

n motivarea cererii reclamantul a

arătat, în esență, că la data de 03 martie 2009, a fost emis Ordinul 526/2009

privind salarizarea procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă

î

nalta

Curte de Casație si Justiție, D.I.I.C.O.T.,

parchetelor de pe lângă curți de apel, tribunale și judecătorii, prin care s-a

dispus acordarea începând cu data de 01 martie 2009, a sporului de risc si

solicitare neuropsihica, calculat la indemnizația de încadrare bruta prevăzuta

de lege. Prin Ordinul nr. 1472/2009, P.G.P. de pe lângă

î

nalta Curte de Casație si Justiție a dispus suspendarea

aplicării Ordinului nr. 526/2009, începând cu data de 01 iunie 2009, motivat de

împrejurarea ca prin adresa nr. 293378/2009 a Ministerului Finanțelor s-a

comunicat suspendarea solicitării Ministerului Public de plata în continuare a

sporului în cauza, întrucât aceasta plată intra sub incidența O.U.G. nr. 71/2009.

Se arată de către reclamant că, în

speța, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

pentru suspendarea executării actului administrativ, respectiv cazul bine

justificat și paguba iminentă.

Prin întâmpinarea înregistrată la

dosarul cauzei, în data de 5 noiembrie 2009, pârâtul Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reprezentat prin P.G.P.

de pe lângă

î

nalta Curte de

Casație și Justiție a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului în

promovarea acțiunii, în raport de împrejurarea că prin sentința civila nr.

361 din 08 iulie 2009 pronunțată de Curtea de

Apel Cluj, în dosarul nr. 1305/33/2009, s-a admis

acțiunea reclamanților

H.M. ș.a. și s-a dispus anularea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată,

prin sentința civilă nr. 2864 din 07 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București s-a dispus suspendarea executării aceluiași ordin.

î

n raport de aceste hotărâri judecătorești

și față de dispozițiile art. 14 alin. (4) și

(7) din Legea nr. 554/2004, pârâtul apreciază că cererea

reclamantului

apare ca lipsită de interes.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4386 din 9

decembrie 2009, a respins excepția lipsei de interes a reclamantului și pe cale

de consecință a admis cererea acestuia, dispunând suspendarea executării

Ordinului nr. 1472/2009 emis de P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

a reținut următoarele:

Î

n ce privește excepția lipsei de

interes instanța de fond a reținut că împrejurarea invocată de către pârât referitoare

la faptul că executarea actelor a căror executare se solicită a fi suspendată

în prezenta cauză, a fost deja suspendată în dosarele invocate, nu lipsește

prezenta acțiune de interes de vreme ce, potrivit alin. (1)

al art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea

executării actului administrativ unilateral se

dispune până la

pronunțarea instanței învestită cu soluționarea fondului pricinii, având

aceleași părți, adică a cererii în anularea actului promovată de către același

reclamant.

Pe fondul cauzei s-a reținut că

reprezintă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a

actelor administrative contestate împrejurarea că acestea retroactivează, având

incidență asupra drepturilor salariale cuvenite reclamantului pe luna iunie 2009,

deși sunt emise la data de 2 iulie 2009.

A mai reținut și faptul că actul

normativ care fundamentează soluția de suspendare a aplicării Ordinului nr. 526/2009,

reglementează modalitatea de plată a unor sume prevăzute în titluri executorii,

deci drepturi salariale restante, iar ordinul în cauză privește plata sporului

de 50 % de risc și suprasolicitare neuropsihică acordat pentru viitor, începând

cu 1 martie 2009, indiferent dacă beneficiarii dețin sau nu un titlu

executoriu.

S-a mai reținut că, prin Ordinul nr.

1472/2009, dreptul salarial

reprezentat de

sporul de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihica a fost diminuat

retroactiv

și, prin aceasta se produce un prejudiciu previzibil reclamantului, prin aceea

că îi sunt diminuate drepturile salariale lunare

în mod substanțial. Reclamantul avea, în mod indubitabil, o speranță legitimă

în ceea ce privește valoarea patrimonială pe care

urma să o primească

pentru prestarea activității în luna iunie 2009 și în continuare.

Împotriva acestei sentințe considerată

nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâtul Ministerul Public – Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurentul a reiterat excepția

lipsei de interes în promovarea acțiunii, pe considerentul că ordinul a cărei

anulare se solicită fiind un act administrativ unilateral, cu caracter normativ

și nu individual astfel încât suspendarea acestuia odată pronunțată, lipsește actul

de efecte juridice în totalitatea sa.

Prin cel de-al doilea motiv de

recurs, recurentul invocă excepția lipsei de obiect a acțiunii, întrucât după

data de 1 ianuarie 2010 s-a făcut aplicarea Legii nr. 330/2009 astfel că, O.P.G.

nr. 526/2009 cât și Ordinul nr. 1472/2009, au fost abrogate ca urmare a

emiterii Ordinului nr. 2777/2009 al P.G.P. al Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Recurentul a mai susținut că

instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului

administrativ atacat, depășind atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea

la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu

aplicarea greșită a legii.

S-a mai susținut și faptul că,

instanța de fond s-a aflat în eroare deoarece prin O.P.G. nr. 1472/2009 nu a

avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plății

acestora mai exact o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând sporul

pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 % plata urmând să fie făcută în

condițiile și termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/1990.

Examinând sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va

arăta în continuare.

Referitor la excepția lipsei de

interes a reclamanților în promovarea acțiunii, se va reține că nu este

întemeiată, interesul fiind justificat de suspendarea efectelor actului contestat,

împrejurarea că această măsură ar fi fost, deja, dispusă prin alte hotărâri

judecătorești neavând relevanță, întrucât aceste hotărâri își limitează

efectele la părțile procesului în care au fost pronunțate.

Cât privește excepția lipsei de

obiect a acțiunii, prin faptul că Ordinul nr. 1472/2009 ar fi fost abrogat

urmare a emiterii Ordinului nr. 2777/2009, urmează să se constate că aceasta

este neîntemeiată, întrucât analizarea de către instanța de judecată a cererii

de suspendare a executării unui act administrativ trebuie făcută în raport de

legislația în vigoare la data emiterii respectivului act; or la data emiterii

actului administrativ contestat și chiar a judecării cererii de suspendare a

executării acestuia, actul normativ invocat de către recurent nu era în

vigoare.

Cu privire la cererea de suspendare,

se va reține, de asemenea, că soluția atacată este temeinică și legală.

Astfel, așa cum s-a arătat, obiectul

acțiunii deduse judecății îl constituie suspendarea executării Ordinului nr. 1472/2009

emis de P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a

dispus, cu începere de la data de 01 iunie 2009, suspendarea plății sporului de

50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de

calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze și pentru viitor. În plus,

se arată că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra

și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze

conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume

prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale

personalului din sectorul bugetar.

În ceea ce privește această măsură

legală, trebuie precizat faptul că suspendarea executării actelor administrative

este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente

sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității:

atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de

evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Suspendarea actelor juridice este

măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare

din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se bucură de

prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de

autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de

veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă);

de aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ

unilateral este, el însuși, titlu executoriu.

Așadar, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situație de

excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă

atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale care

reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele

ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă din textul legal

susmenționat că, pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere

a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul

rând, existența unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței

unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului

administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să existe un

indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, este de subliniat

faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu

fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea

întocmai a legii de către destinatarii ei: cetățeanul și statul.

În sistemul juridic românesc, acest

principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din

Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în

România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al

efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate.

Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot

ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret au

obligația să o realizeze; așadar, între actul administrativ și lege există în

mod necesar un raport de subordonare.

În speța de față, Înalta Curte

constată că există un caz bine justificat în raport de următoarele argumente:

În primul rând, prin actul

administrativ analizat, emis la data de 2 iulie 2009, s-a intervenit în mod

retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie

2009.

Prin această măsură, Înalta Curte

poate aprecia că există indicii în sensul că a fot încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României,

care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau

contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se impune a preciza

că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații

existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența instanțelor de

contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu

general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.

Trebuie precizat, de asemenea, că

interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu

interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta Curte

consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări

retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu

putere de lege.

De asemenea, un alt aspect care

vădește aparența de nelegalitate a actului contestat îl constituie încălcarea

dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora

drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau

suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea

judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.

În raport cu aceste prevederi

legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate

publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în

vigoare.

În ceea ce privește noțiunea de

pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, o

definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz,

perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui

serviciu public.

Această condiție legală este, de

asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi

salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în

contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Față de cele arătate, apreciind că

în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite

condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art.

20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva

sentinței civile nr. 4386 din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 iunie 2010.