ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 661/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

reclamanții S.C., O.D. și B.D. au solicitat în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009

până la pronunțarea instanței de fond, în baza art. 14 din Legea

nr. 554/2004.

Reclamanții au invocat drept caz

bine justificat faptul că prin actul administrativ ce face obiectul cauzei

este înfrânt principiul legal instituit de art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

republicată.

Prejudiciul constă în diminuarea

salariului lunar cu suma reprezentând sporul de 50%.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care

a invocat excepția lipsei de interes față de soluția de

suspendare a ordinului dispusă în alte dosare de către Curtea de Apel

București, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca

neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 3370

din 20 octombrie 2009 Curtea de Apel București a respins excepția

lipsei de interes și a dispus suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009

emis de pârât, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut că excepția lipsei

de interes nu este întemeiată și a apreciat că, în cauză, ambele

condiții necesare pentru suspendarea actului atacat sunt îndeplinite în

cauză.

Instanța a avut în vedere

contradicția măsurilor dispuse prin ordin cu dispoziții din

hotărâri judecătorești executorii, dispozițiile art. 74

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, faptul că prin O.U.G. nr. 71/2009 s-a

reglementat procedura de plată a unor drepturi restante stabilite prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și nu

suspendarea plății unor drepturi viitoare.

Împotriva hotărârii instanței

de fond pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se

reiterează excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii,

având în vedere că prin mai multe hotărâri pronunțate în cauze

cu același obiect Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a dispus deja suspendarea Ordinului

nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Se mai arată că ordinul atacat

este un act administrativ unilateral cu caracter normativ și nu

individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunțată,

lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa.

Recurentul apreciază că

instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării

actului administrativ atacat, depășind astfel atribuțiile

puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de

salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată

fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Instanța de fond a considerat

că prima condiție, cea a cazului bine justificat este

îndeplinită prin existența unei îndoieli serioase în ceea ce

privește legalitatea actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din

Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile salariale ale

judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate

decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”.

Referitor la acest aspect, recurentul

consideră că instanța s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul

Procurorului General nr. 1472 din 2 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a

drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plății acestora, mai

precis o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând sporul

pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând

să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de

O.U.G. nr. 71/2009.

Examinând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare.

Înalta Curte constată că

instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei de interes

invocată de recurentul-pârât .

Chiar dacă ordinul în

discuție a fost suspendat în alte cauze, această situație nu

poate conduce la ideea că reclamanții nu mai au interes, având în

vedere faptul că aceștia nu au avut nicio calitate în pricinile respective.

Or, activitatea judiciară nu

poate fi inițiată și întreținută fără

justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și

practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o

condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui

proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul

promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării

unei cauze.

Interesul reprezintă folosul

practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce

investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta

trebuind a fi legitim, personal, născut și actual.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte

reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului

administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente.

Condiția existenței cazului

„bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și

înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său,

presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze

o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă

fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și

temporar, regula executării imediată și din oficiu a actelor

administrative, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia

necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele

administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente

indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate,

fără a se analiza, pe fond conținutul actului administrativ.

În cauza de față, instanța

de fond a legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de

susținerile reclamanților referitoare la netemeinicia și

nelegalitatea considerentelor de fapt și de drept, care au stat la baza

emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul că în

conținutul actului administrativ atacat nu se face nici o referire la

vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului

prevăzut de art. 74, reușește să creeze o

aparență de nelegalitate asupra actului administrativ.

Așadar, nu se poate susține

că nu există o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ atacat, atât timp cât prin emiterea

acestuia se suspendă plata sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică.

Instanța de fond a considerat

că neplata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul

reclamanților, constând în diminuarea indemnizațiilor acestora în mod

considerabil.

Aspectul că, în fața primei

instanțe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească

motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat

incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2008 nu este de natură a

înlătura îndoiala serioasă asupra legalității actului,

legalitate care trebuie analizată prin raportare la conținutul

actului administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.

A două condiție impusă de

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea producerii

unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ.

Pe de altă parte, prezumția de

legalitate a unui act administrativ este dată și de modul în care

autoritatea publică emitentă înțelege să își

desfășoare activitatea de administrație în regim de putere

publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se

reflectă în actele emise și care trebuie să denote stabilitate

și continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale.

Iminența pagubei presupune

certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor

punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte

ireversibile asupra activității sau patrimoniului persoanei

căreia i se adresează.

Astfel cum a reținut și

instanța de fond, această condiție este îndeplinită în

cauză, având în vedere că o consecință imediată a

punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanți de mijloacele

financiare suficiente existenței, iar afirmațiile pârâtei în sensul

că reclamanții cunoșteau faptul că includerea sporului de

50% în indemnizație are caracter temporar nu a fost dovedită prin

nici o probă administrată în cauză.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o

hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, împotriva sentinței civile nr. 3370 din 20 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.