ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 659/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanții M.V.G., D.D., G.N., B.M., G.N. și C.I. au solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâții Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București să dispună suspendarea Ordinului 1472 din 2 iulie 2009 și suspendarea executării Deciziei nr. 274 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București până la soluționarea în fond a cauzei, arătându-se că sunt îndeplinite condițiile prevederilor de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Reclamanții au invocat drept caz bine justificat faptul că prin actul administrativ ce face obiectul cauzei este înfrânt principiul legal instituit de art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Prejudiciul constă în diminuarea salariului lunar cu suma reprezentând sporul de 50%. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes față de soluția de suspendare a ordinului dispusă în alte dosare de către Curtea de Apel București, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2916 din 11 august 2009 Curtea de Apel București a respins excepțiile lipsei de interes și lipsei de obiect, a admis acțiunea formulată de reclamanți și a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a Deciziei nr. 274 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, până la pronunțarea instanței de fond . Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că excepția lipsei de interes nu este întemeiată și a apreciat că ambele condiții necesare pentru suspendarea actului atacat sunt îndeplinite în cauză.

Instanța a avut în vedere contradicția măsurilor dispuse prin ordin cu dispoziții din hotărâri judecătorești executorii, dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, faptul că prin O.U.G. nr. 71/2009 s-a reglementat procedura de plată a unor drepturi restante stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și nu suspendarea plății unor drepturi viitoare. Împotriva hotărârii instanței de fond pârâții Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

I. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în motivarea recursului, reiterează excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, având în vedere că prin mai multe hotărâri pronunțate în cauze cu același obiect Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Se mai arată că ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ și nu individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunțată, lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa.

Recurentul apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului administrativ atacat, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Instanța de fond a considerat că prima condiție, cea a cazului bine justificat este îndeplinită prin existența unei îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”.

Referitor la acest aspect, recurentul consideră că instanța s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General nr. 1472 din 2 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plății acestora, mai precis o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009. II.

Recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București prin motivele de recurs arată că reclamanții au calitate de personal auxiliar și conex în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oltenița și nu de procurori așa cum se menționează în mod greșit în motivarea hotărârii, apreciind că nu aveau calitatea să conteste ordinul emis de Procurorul General din cadrul Ministerului Public ci doar decizia nr. 274 din 3 iulie 2009, emisă de ordonatorul secundar de credite în temeiul aplicării ordinului menționat. Pe fondul cauzei, recurentul consideră că instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării deciziei ordonatorului secundar de credite, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Prin urmare, prima instanță s-a aflat în eroare, deoarece prin decizia contestată nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariate, ci doar o suspendare a plății acestora, mai precis o amânare a plății drepturilor salariate reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%. A șadar, nu se poate susține că există o aparență de nelegalitate a deciziei o rdonatorului secundar de credite din cadrul Ministerului Public, atâta timp cât p rin emiterea acesteia doar s-a suspendat plata sporului din motive strict financiare. Întrucât aceeași reclamanți sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești având ca obiect plata aceluiași spor, și în condițiile în care acestea vor fi executate conform procedurii prevăzute de dispozițiile O.U.G nr. 71/2009, recurentul consideră că nu se poate vorbi de existența unei pagube, în sensul definit de Legea contenciosului administrativ.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei de interes invocată de recurentul-pârât. Chiar dacă ordinul în discuție a fost suspendat în alte cauze, această situație nu poate conduce la ideea că reclamanții nu mai au interes, având în vedere faptul că aceștia nu au avut nicio calitate în pricinile respective. Or, activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual. Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Condiția existenței cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediată și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a se analiza, pe fond conținutul actului administrativ.

În cauza de față, instanța de fond a legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de susținerile reclamanților referitoare la netemeinicia și nelegalitatea considerentelor de fapt și de drept, care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul că în conținutul actului administrativ atacat nu se face nici o referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reușește să creeze o aparență de nelegalitate asupra actului administrativ. Așadar, nu se poate susține că nu există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ atacat, atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Instanța de fond a considerat că neplata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul reclamanților, constând în diminuarea indemnizațiilor acestora în mod considerabil. Aspectul că, în fața primei instanțe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2008 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalității actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conținutul actului administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia. A două condiție impusă de art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ.

Pe de altă parte, prezumția de legalitate a unui act administrativ este dată și de modul în care autoritatea publică emitentă înțelege să își desfășoare activitatea de administrație în regim de putere publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise și care trebuie să denote stabilitate și continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale. Iminența pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

Astfel cum a reținut și instanța de fond, această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecință imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanți de mijloacele financiare suficiente existenței, iar afirmațiile pârâtei în sensul că reclamanții cunoșteau faptul că includerea sporului de 50% în indemnizație are caracter temporar nu a fost dovedită prin nici o probă administrată în cauză. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurențior sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – prin Procurorul General și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București – prin Procurorul General, împotriva sentinței civile nr. 2916 din 11 august 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.