ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 659/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 659/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată reclamanții M.V.G., D.D., G.N., B.M., G.N.

și C.I. au solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâții

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

să dispună suspendarea Ordinului 1472 din 2 iulie 2009 și

suspendarea executării Deciziei nr. 274 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București până

la soluționarea în fond a cauzei, arătându-se că sunt

îndeplinite condițiile prevederilor de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanții

au invocat drept caz bine justificat faptul că prin actul administrativ ce

face obiectul cauzei este înfrânt principiul legal instituit de art. 74 alin. (2)

din Legea nr. 303/2004, republicată.

Prejudiciul

constă în diminuarea salariului lunar cu suma reprezentând sporul de 50%.

Pârâtul a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes

față de soluția de suspendare a ordinului dispusă în alte

dosare de către Curtea de Apel București, iar, pe fond, a solicitat

respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin

sentința civilă nr. 2916 din 11 august 2009 Curtea de Apel

București a respins excepțiile lipsei de interes și lipsei de

obiect, a admis acțiunea formulată de reclamanți și a

dispus suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție și a Deciziei nr. 274 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, până la pronunțarea instanței de fond

.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut

că excepția lipsei de interes nu este întemeiată și a

apreciat că ambele condiții necesare pentru suspendarea actului

atacat sunt îndeplinite în cauză.

Instanța a

avut în vedere contradicția măsurilor dispuse prin ordin cu

dispoziții din hotărâri judecătorești executorii,

dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, faptul că prin

O.U.G. nr. 71/2009 s-a reglementat procedura de plată a unor drepturi

restante stabilite prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile și nu suspendarea plății unor drepturi

viitoare.

Împotriva

hotărârii instanței de fond pârâții Ministerul Public – Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

I. Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în motivarea recursului, reiterează excepția lipsei de

interes în promovarea acțiunii, având în vedere că prin mai multe

hotărâri pronunțate în cauze cu același obiect Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

dispus deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Se mai

arată că ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu

caracter normativ și nu individual, astfel încât suspendarea acestuia,

odată pronunțată, lipsește actul de efecte juridice în

totalitatea sa.

Recurentul

apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal

suspendarea executării actului administrativ atacat, depășind

astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la

legea specială de salarizare a magistraților, schimbând

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act

normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea

greșită a legii.

Instanța

de fond a considerat că prima condiție, cea a cazului bine justificat

este îndeplinită prin existența unei îndoieli serioase în ceea ce

privește legalitatea actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din

Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile salariale ale

judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate

decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”.

Referitor la

acest aspect, recurentul consideră că instanța s-a aflat în

eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General nr. 1472 din 2 iulie 2009 nu

a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a

plății acestora, mai precis o amânare a plății drepturilor

salariale reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în

condițiile și termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009.

II. Recurentul

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

prin motivele de recurs arată că reclamanții au calitate de personal

auxiliar și conex în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria

Oltenița și nu de procurori așa cum se menționează în

mod greșit în motivarea hotărârii, apreciind că nu aveau

calitatea să conteste ordinul emis de Procurorul General din cadrul

Ministerului Public ci doar decizia nr. 274 din 3 iulie 2009, emisă de

ordonatorul secundar de credite în temeiul aplicării ordinului

menționat.

Pe fondul

cauzei, recurentul consideră că instanța de fond a dispus în mod

nelegal suspendarea executării deciziei ordonatorului secundar de credite,

hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea

greșită a legii.

Prin urmare,

prima instanță s-a aflat în eroare, deoarece prin decizia

contestată nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariate, ci doar o

suspendare a plății acestora, mai precis o amânare a plății

drepturilor salariate reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică de 50%.

A

șadar, nu se poate

susține că există o aparență de nelegalitate a

deciziei o

rdonatorului secundar de credite

din cadrul Ministerului Public, atâta timp cât p

rin emiterea acesteia

doar s-a suspendat plata sporului din motive strict financiare.

Întrucât

aceeași reclamanți sunt beneficiari ai unor hotărâri

judecătorești având ca obiect plata aceluiași spor, și în

condițiile în care acestea vor fi executate conform procedurii

prevăzute de dispozițiile O.U.G nr. 71/2009, recurentul consideră

că nu se poate vorbi de existența unei pagube, în sensul definit de

Legea contenciosului administrativ.

Examinând

sentința atacată în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte

constată că instanța de fond în mod corect a respins

excepția lipsei de interes invocată de recurentul-pârât.

Chiar dacă

ordinul în discuție a fost suspendat în alte cauze, această

situație nu poate conduce la ideea că reclamanții nu mai au

interes, având în vedere faptul că aceștia nu au avut nicio calitate

în pricinile respective.

Or, activitatea

judiciară nu poate fi inițiată și întreținută

fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de

specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul

reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în

cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu

prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul

soluționării unei cauze.

Interesul

reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl

urmărește cel ce investește o instanță de

judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut

și actual.

Pe fondul

cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea

executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Condiția

existenței cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la

aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul

conținutului său, presupune ca asupra legalității actului

administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta

să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a

dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care

le-a produs.

Pentru a

înlătura, chiar și temporar, regula executării imediată

și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia,

instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin

raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să

ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de

legalitate, fără a se analiza, pe fond conținutul actului

administrativ.

În cauza de

față, instanța de fond a legat, în mod corect, existența

cazului bine justificat de susținerile reclamanților referitoare la

netemeinicia și nelegalitatea considerentelor de fapt și de drept,

care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul

că în conținutul actului administrativ atacat nu se face nici o

referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării

salariului prevăzut de art. 74, reușește să creeze o

aparență de nelegalitate asupra actului administrativ.

Așadar, nu

se poate susține că nu există o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ atacat, atât timp cât

prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică.

Instanța

de fond a considerat că neplata sporului de 50% pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică determină o pagubă concretă în

patrimoniul reclamanților, constând în diminuarea indemnizațiilor

acestora în mod considerabil.

Aspectul

că, în fața primei instanțe autoritatea pârâtă a încercat

să suplinească motivarea în drept a actului administrativ, în sensul

că a invocat incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2008 nu este

de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra

legalității actului, legalitate care trebuie analizată prin

raportare la conținutul actului administrativ astfel cu a fost elaborat la

data emiterii acestuia.

A două

condiție impusă de art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 constă

în dovedirea producerii unei pagube iminente, prin punerea în executare a

actului administrativ.

Pe de altă

parte, prezumția de legalitate a unui act administrativ este dată

și de modul în care autoritatea publică emitentă înțelege

să își desfășoare activitatea de administrație în

regim de putere publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate

care se reflectă în actele emise și care trebuie să denote

stabilitate și continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale.

Iminența

pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul

imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul

administrativ, cu efecte ireversibile asupra activității sau

patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

Astfel cum a

reținut și instanța de fond, această condiție este

îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecință

imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe

reclamanți de mijloacele financiare suficiente existenței, iar

afirmațiile pârâtei în sensul că reclamanții cunoșteau

faptul că includerea sporului de 50% în indemnizație are caracter

temporar nu a fost dovedită prin nici o probă administrată în

cauză.

Astfel fiind,

Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurențior

sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va

menține.

În

consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – prin Procurorul General și Ministerul Public – Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București – prin Procurorul General,

împotriva sentinței civile nr. 2916 din 11 august 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.