ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 49/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții A.F.,

A.M., A.A.F., B.V., B.M., B.C., B.L.M., B.E., B.A., C.E.I., C.D., C.V., D.L., F.P.V.,

G.L., G.R., I.L.V., I.A.S., K.I.M., L.P.M., L.V., M.I., M.R., M.D., M.L., M.D.,

N.A., P.G., P.M., P.A., P.A.M., R.R.D., R.A.E., R.A., S.D., S.M., S.I., S.A., T.V.,

T.F., T.C.I., T.F.V., V.S.D. și V.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 până la pronunțarea instanței

de fond, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanții au invocat drept caz

justificat faptul că prin actul administrativ ce face obiectul cauzei este

înfrânt principiul legal instituit de art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

republicată.

Prejudiciul constă în diminuarea

salariului lunar cu suma reprezentând sporul de 50%.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care

a invocat excepția lipsei de interes față de soluția de suspendare a ordinului

dispusă în alte dosare de către Curtea de Apel București, iar pe fond a

solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 3234 din 13

octombrie 2009 Curtea de Apel București a respins excepția lipsei de interes și

a dispus suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de pârât, până la

pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că excepția lipsei de interes nu este întemeiată și

a apreciat că ambele condiții necesare pentru suspendarea actului atacat sunt

îndeplinite în cauză.

Instanța a avut în vedere contradicția

măsurilor dispuse prin ordin cu dispoziții din hotărâri judecătorești

executorii, dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, faptul că

prin O.U.G. nr. 71/2009 s-a reglementat procedura de plată a unor drepturi

restante stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și nu

suspendarea plății unor drepturi viitoare.

Împotriva hotărârii instanței de fond

pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se reiterează

excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, având în vedere că prin mai

multe hotărâri pronunțate în cauze cu același obiect Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus deja suspendarea

Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Se mai arată că ordinul atacat este un

act administrativ unilateral cu caracter normativ și nu individual, astfel

încât suspendarea acestuia, odată pronunțată, lipsește actul de efecte juridice

în totalitatea sa.

Recurentul apreciază că instanța de fond

a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului administrativ atacat,

depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea

specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu

aplicarea greșită a legii.

Instanța de fond a considerat că prima

condiție, cea a cazului bine justificat este îndeplinită prin existența unei

îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor atacate raportat la

prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile

salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate

decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”.

Referitor la acest aspect, instanța s-a

aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General nr. 1472 din 2

iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o

suspendare a plății acestora, mai precis o amânare a plății drepturilor

salariale reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de

50%, plata urmând să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de O.U.G.

nr. 71/2009.

Examinând sentința atacată în raport

cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și

cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată că instanța de

fond în mod corect a respins excepția lipsei de interes invocată de recurentul-pârât

.

Chiar dacă ordinul în discuție a

fost suspendat în alte cauze, această situație nu poate conduce la ideea că

reclamanții nu mai au interes, având în vedere faptul că aceștia nu au avut

nicio calitate în pricinile respective.

Or, activitatea judiciară nu poate

fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și

practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală ce

trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit

nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării

unei cauze.

Interesul reprezintă folosul

practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță

de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și

actual.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte

reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se

poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube

iminente.

Condiția existenței cazului „bine

justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului

sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului

administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără

a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a

consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și temporar,

regula executării imediată și din oficiu a actelor administrative, prin

suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri,

doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere

suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a se

analiza, pe fond conținutul actului administrativ.

În cauza de față, instanța de fond a

legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de susținerile

reclamanților referitoare la netemeinicia și nelegalitatea considerentelor de

fapt și de drept, care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie

2009, iar faptul că în conținutul actului administrativ atacat nu se face nici

o referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării

salariului prevăzut de art. 74, reușește să creeze o aparență de nelegalitate

asupra actului administrativ.

Așadar, nu se poate susține că nu există

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ atacat, atât

timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică.

Instanța de fond a considerat că neplata

sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică determină o pagubă

concretă în patrimoniul reclamanților, constând în diminuarea indemnizațiilor

acestora în mod considerabil.

Aspectul că, în fața primei instanțe

autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului

administrativ, în sensul că a invocat incidența dispozițiilor O.U.G. nr.

71/2008 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalității

actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conținutul actului

administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.

A două condiție impusă de art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente,

prin punerea în executare a actului administrativ.

Pe de altă parte, prezumția de legalitate

a unui act administrativ este dată și de modul în care autoritatea publică

emitentă înțelege să își desfășoare activitatea de administrație în regim de

putere publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se

reflectă în actele emise și care trebuie să denote stabilitate și continuitate,

mai ales în materia drepturilor salariale.

Iminența pagubei presupune

certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în

aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile

asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

Astfel cum a reținut și instanța de fond,

această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecință

imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanți de

mijloacele financiare suficiente existenței, iar afirmațiile pârâtei în sensul

că reclamanții cunoșteau faptul că includerea sporului de 50% în indemnizație

are caracter temporar nu a fost dovedită prin nici o probă administrată în

cauză.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că

susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va

menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva

sentinței civile nr. 3234 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

ianuarie 2010.