ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 151/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin petiția de recurs înregistrată

pe data de 7 noiembrie 2002, la Curtea Supremă de Justiție, secția de

contencios administrativ, SC O. SA a solicitat anularea deciziei nr. 472 din 25

octombrie 2001, a Președintelui Consiliului Concurenței, precum și a deciziei

nr. 403 din 5 mai 2001 a Comisiei Consiliului Concurenței.

În baza acestei din urmă decizii,

reclamanta a fost obligată la plata sumei de 90.000.000 lei, pentru nesocotirea

prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea Concurenței nr. 21/1996, reținându-se

în motivarea măsurii luate, omisiunea notificării de către respectiva

societate, a concentrării economice realizate prin dobândirea controlului

asupra SC A. SA, care activează tot în domeniul asigurărilor, ca și SC O. SA.

Decizia de sancționare a fost

confirmată prin decizia nr. 472 din 25 octombrie 2001, a Președintelui

Consiliului Concurenței, cu care a fost respinsă plângerea unității amendate.

În susținerea recursului declarat,

s-a arătat că în cauză nu se poate reține omisiunea, ci întârzierea notificării,

Consiliul Concurenței neatrăgând atenția recurentei cu privire la notificare.

S-a mai susținut că decizia de sancționare a fost tardivă, între momentul

sesizării și cel al sancționării intervenind „un interval prea mare” (cca. 4

luni).

Recurenta a învederat, de asemenea,

că întârzierea notificării nu este sancționată de Legea nr. 21/1996, precum și

că această lege nu se aplică pieței titlurilor de valoare.

În sfârșit, recurenta a mai susținut

că amenda aplicată este, în raport cu gravitatea faptei, excesivă.

Criticile aduse sunt nefondate.

În cauză este bine stabilit că în

urma achiziționării în luna mai 2001 a pachetului majoritar de acțiuni de la SC

A. SA, recurenta a dobândit controlul direct asupra acelui agent economic.

Notificarea operațiunii de preluare

a acțiunilor s-a făcut la solicitarea Consiliului Concurenței și nu are nici o

relevanță sub acest aspect, modul în care Consiliul a luat cunoștință de acest

fapt.

Obligațiunea de notificare este

expres instituită prin lege, rațiunea unei atare obligații fiind tocmai

prevenirea concentrărilor economice, adică unul din obiectivele majore ale

Legii concurenței.

Chiar dacă nu este prevăzut termenul

în care trebuie făcută notificarea, prin însăși natura operației supusă

controlului, acest termen începe să curgă din momentul în care s-a declanșat

activitatea de pregătire a concentării (fuziunii), dar nu mai târziu de

momentul încheierii acesteia, când faptul, posibil ilicit, s-a consumat.

Or, notificarea concentrării

economice s-a făcut de către recurentă pe data de 9 iulie 2001, adică după

preluarea acțiunilor și încheierea, practic, a operațiunii de concentrare.

În raport cu această constatare,

apare lipsită de relevanță, distincția făcută de recurentă între „omisiune” și

„întârziere”.

Referitor la pretinsa tardivitate, recurentul nu a

invocat nici un temei de drept care să valideze susținerea sa. Însuși modul de

formulare a criticii aduse – „un interval prea mare” între constatare și

sancționare – evidențiază precaritatea susținerii sale.

De asemenea, afirmația că legea

concurenței nu s-ar aplica pieței titlurilor de valoare, poate constitui,

eventual un punct de vedere teoretic, fără acoperire, însă, într-o dispoziție

legală.

Faptul de a se fi achiziționat

acțiuni reprezintă o modalitate tipică de a obține o participare la capital și

astfel, de modificare a ponderii societății beneficiare pe piața relevantă, cu

consecința – posibilă – de a se ajunge printr-o concentrare economică

semnificativă, la controlul pieței, impunându-se tocmai pentru aceste motive, controlul

preventiv reglementat de lege.

Individualizarea sancțiunii, ultima

critică adusă de recurent, este, la fel, nefondată, suma la care a fost

obligată recurenta, situându-se în limitele prevăzute de lege și fiind corect

gradată în raport cu circumstanțele cauzei.

Față de considerentele mai sus

expuse, se impune respingerea recursului declarat și menținerea actelor

administrative atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC O.

SA București, împotriva deciziei nr. 472 din 25 octombrie 2001 a Președintelui

Consiliului Concurenței, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 ianuarie 2003.