ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7518/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Ploiești sub nr. 442 din 19 ianuarie 2004 reclamanții A.A.G., M.S.

și N.N. au solicitat anularea dispoziției nr. 161/2003 emisă de Președintele

Consiliului județului Prahova și restituirea în natură a imobilului situat în

Ploiești, cunoscut sub numele de „casa H.P.”, sau acordarea de despăgubiri

pentru imobile.

În motivarea acțiunii reclamanții au

susținut că sunt moștenitorii foștilor proprietari ai imobilului, I.T. și I.M.,

imobil care a fost preluat de stat în mod abuziv.

În cauză a formulat cerere de

intervenție în interes propriu Muzeul Județean de Istorie Prahova, în calitate

de administrator al imobilului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 126 din 15

noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Prahova s-a respins ca neîntemeiată

contestația și s-a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată în

cauză.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, așa cum s-a constatat și prin decizia nr. 151/2003, contestatorii

nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor asupra imobilului

în litigiu.

Reclamanții au declarat apel

împotriva acestei sentințe, susținând, în principal, că au făcut dovada

calității succesorale după foștii proprietari ai imobilului, dar nu au putut

prezenta titlul de proprietate din cauza atitudinii Arhivelor județului

Prahova.

Prin decizia civilă nr. 405 din 24

martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, apelul a fost

respins ca nefondat.

În motivarea deciziei s-a reținut că

reclamanții au făcut dovada că sunt succesorii numiților I.T. și I.M., dar nu

au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor asupra imobilului în

litigiu, din probele administrate în cauză rezultând că acest imobil se afla în

proprietatea județului Prahova cu mult înainte de instaurarea regimului

comunist.

Reclamanții au declarat recurs

împotriva deciziei menționate, invocând drept temei legal dispozițiile art. 304

pct. 8-10 C. proc. civ., și susținând că instanțele au interpretat greșit actul

juridic dedus judecății, hotărârile pronunțate au fost date cu aplicarea

greșită a legii și instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare care

era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii.

Astfel, se susține că în monografia

municipiului Ploiești se arată că imobilul respectiv a fost zidit de fruntașul

căldărar de pe vremuri H.P. și în același timp se arată că acesta era bunicul

dinspre mamă al lui T.I., iar în aceste condiții nu se poate spune că nu au

dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Intimatul Muzeul Județean de Istorie

și Arheologie Prahova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

recursului, susținând că, prin probele administrate în cauză, s-a dovedit că

imobilul în litigiu a fost, timp de peste 100 de ani, în proprietatea publică a

Primăriei comunei Ploiești, ulterior Primăria municipiului Ploiești, precum și

a Prefecturii și Consiliului județean Prahova, din data de 1 iulie 1919

adăpostind încontinuu Muzeul Regional de Artă și Etnografie Românească, iar în

perioada interbelică a funcționat Muzeul Prahovei, cunoscut sub diferite

denumiri.

Verificând decizia recurată, în

raport de criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte

constată că recursul declarat în cauză este nefondat, în sensul considerentelor

ce se vor arăta în continuare.

Scopul și rațiunea Legii nr. 10/2001

este acela de a se acorda măsuri reparatorii foștilor proprietari ale căror

imobile au fost preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Deci, esențial și primordial într-o

cauză întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este dovedirea în persoana

reclamanților a calității de persoană îndreptățită.

Prin persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii în sensul art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din lege se înțelege

persoana din patrimoniul căreia s-a preluat imobilul, sau moștenitorii săi,

calitatea de proprietar al bunului preluat fiind deci intrisecă.

De asemeni, faptul preluării trebuia

să se fi împlinit în perioada de referință precizată prin Legea nr. 10/2001.

În speță nu au fost îndeplinite

aceste cerințe esențiale ale legii.

Astfel, reclamanții nu au reușit să

facă dovada dreptului de proprietate al autorilor lor asupra imobilului în

litigiu. Aceștia nu au produs acte doveditoare în sensul dispozițiilor art. 22,

devenit art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv înscrisuri contestatoare ale

unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv,

translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă

de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

Actul de care aceștia se prevalează

în principal și prin motivele de recurs, respectiv monografia municipiului

Ploiești în care se arată că imobilul a fost zidit de fruntașul căldărar de pe

vremuri H.P., care era bunicul dinspre mamă al lui T.I. nu se încadrează

printre actele menționate, de natură a crea prezumția de proprietate.

Mai mult de atât, actele depuse de

intervenient, f.93-154 fond, relevă faptul că imobilul litigios se afla în

proprietatea statului anterior datei de referință, 6 martie 1945, instanțele

anterioare reținând întemeiat că este de notorietate în municipiul Ploiești că

în perioada interbelică, în imobil a funcționat Muzeul Prahova.

În aceste condiții, este evident că

recurenții-reclamanți nu au făcut dovada că autorii lor au fost proprietarii

imobilului ce formează obiectul notificării și ca atare nu au calitatea de

persoane îndreptățite în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Contrar susținerilor recurenților,

instanțele anterioare au interpretat corect actul juridic dedus judecății iar

hotărârea recurată a fost dată cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile,

respectiv a Legii nr. 10/2001.

Față de toate considerentele expuse,

Curtea urmează a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de N.N., M.S. și A.A.G. împotriva deciziei nr. 405 din 24 martie 2005

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 28 septembrie 2006.