ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4664/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4664/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 4840 din 15 iulie 2004

contestatorii D.C., U.S., U.I. și N.E. au solicitat în contradictoriu cu

intimații Primăria Municipiului Ploiești și Primarul Municipiului Ploiești

anularea dispoziției nr. 6051 din 29 iunie 2004 emisă de acesta din urmă, cu

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în

Ploiești, județul Prahova (teren în suprafață de 862 mp și construcție

demolată).

S-a arătat în motivarea cererii că

imobilul a fost proprietatea autorilor contestatorilor, notificarea fiindu-le

respinsă în mod neîntemeiat, în condițiile în care au făcut dovada vocației

succesorale și a dreptului de proprietate asupra imobilului.

În cauză a fost formulată cerere de

intervenție în interes propriu de către numita I.S. care a cerut ca și

reclamanții, anularea dispoziției și acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent, motivând că are aceeași vocație succesorală ca și reclamanții.

Prin sentința nr. 1417 din 14

decembrie 2004 Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis în parte acțiunea, a

constatat dreptul reclamanților la acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru teren în suprafață de 562 mp și construcția demolată, fiind

respinsă cererea de intervenție în interes propriu ca tardivă.

Această sentință a fost anulată prin

decizia nr. 583 din 26 aprilie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă,

care a apreciat că prima instanță a soluționat în mod greșit cererea de

intervenție prin admiterea excepției de tardivitate, față de dispozițiile art.

50 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd posibilitatea formulării intervenției

în interes propriu în fața primei instanțe până la închiderea dezbaterilor.

Evocând fondul, instanța de apel a

admis acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu a anulat

dispoziția atacată, constatând dreptul reclamanților și intervenientei în

interes propriu la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri

bănești pentru imobilul din Ploiești, județul Prahova, compus din teren în

suprafață de 742 mp și construcțiile (corp A și corp B) care au existat pe

acesta, valoarea despăgubirilor fiind stabilită conform rapoartelor de

expertiză efectuate în cauză (621.000.000 lei pentru teren și 1.005.979.000 lei

pentru construcții).

Pentru pronunțarea acestei soluții

instanța a reținut în fapt, că autorii reclamanților și ai intervenientei, U.V.

și U.M. au cumpărat de la numitul O.I. (în anul 1934) o suprafață de teren de

562 mp situat în Ploiești. Un an mai târziu, respectiv în 1935, același

vânzător a înstrăinat numiților N.G. și N.M. suprafața de 101 mp din terenul

situat la aceeași adresă, cu mențiunea că se învecinează la nord cu terenul

proprietatea autorilor reclamanților și intervenientei.

Față de împrejurarea că în anul 1934

vânzătorul O.I. înstrăinase o suprafață de 562 mp, rezervându-și o diferență de

300 mp, că din aceasta în anul 1935 a mai înstrăinat încă 101 mp, iar la

momentul acestei ultime înstrăinări delimitarea terenului era diferită,

învecinându-se cu terenul proprietatea autorilor reclamanților, s-a

concluzionat în sensul unei prezumții de proprietate în favoarea acestora din

urmă.

Astfel, s-a apreciat că diferența

până la 761 mp a fost dobândită, între cele două înstrăinări, tot de către

autorii reclamanților, în felul acesta explicându-se și noile vecinătăți ale

terenului în anul 1935.

Această concluzie s-a sprijinit și

pe conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză, care a identificat

terenul ce a făcut obiect al notificării, ca având o suprafață de 742 mp.

În privința construcțiilor de pe

teren (reprezentate de două corpuri, A și B) s-a reținut că acestea au fost

demolate.

De asemenea, s-a constatat calitatea

reclamanților și a intervenientei de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii deoarece au vocație succesorală la moștenirea foștilor proprietari

și au formulat cerere de restituire conform Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că nu a fost eliberat

certificat de moștenitor a fost găsită nerelevanță, față de prevederile art. 4

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care au operat o repunere în termenul de

acceptare a succesiunii în favoarea oricărei persoane având vocație

succesorală, care nu a renunțat la moștenirea autorului și care a formulat

cerere de restituire în baza acestui act normativ.

Dreptul la despăgubiri a fost

recunoscut în egală măsură și intervenientei, fiind înlăturată susținerea

reclamanților potrivit căreia aceasta nu a formulat contestație înăuntrul

termenului de 30 zile, cu motivarea că nu s-a făcut dovada datei la care

acesteia i-a fost comunicată dispoziția.

Pe de altă parte, chiar dacă nu ar

fi respectat termenul de 30 zile pentru atacarea dispoziției, în temeiul art.

48 alin. (2) C. proc. civ. actele de procedură îndeplinite de unii dintre comoștenitori

profită și celorlalți.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs contestatoarele D.C., N.E. și intimata Primăria Municipiului

Ploiești.

1) Recurentele-contestatoare au

criticat soluția invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în

dezvoltarea cărora au arătat următoarele:

În mod nelegal, evocând fondul,

instanța de apel a admis cererea de intervenție formulată de I.S.

Procedând de această manieră,

instanța a realizat o confuzie între termenul până la care poate fi primită o

astfel de intervenție voluntară în proces și termenul special, reglementat de

art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, înăuntrul căruia poate fi atacată

dispoziția primarului.

De asemenea, dispozițiile art. 48

alin. (2) C. proc. civ. la care face trimitere instanța nu erau aplicabile în

speță, întrucât intervenienta nu a figurat în aceeași notificare cu ceilalți

reclamanți, astfel încât actele procedurale îndeplinite de aceștia să-i

profite.

De aceea, cererea de intervenție în

interes propriu este tardivă, în ce privește caracterul ei de plângere

împotriva dispoziției primarului.

criticat decizia sub următoarele aspecte:

Hotărârea este nelegală (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.), având la bază o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text care se aplică situațiilor în care

titularul dreptului de proprietate era decedat la data preluării bunului.

De asemenea, pentru a face dovada

calității de succesori, contestatorii nu se puteau prevala doar de certificatele

de stare civilă, ci trebuia depus certificatul de moștenitor, ca act final al

procedurii succesorale notariale.

S-a realizat de asemenea, o greșită

aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în accepțiunea

dată prin H.G. nr. 498/2003, din care rezultă că prima teză a alin. (3) din

art. 4 vizează numai situația în care asupra imobilului ce face obiectul legii

a avut loc o dezbatere succesorală finalizată printr-un certificat de

moștenitor, ce a cuprins succesibili acceptanți ori succesibili renunțători.

- precizarea câtimii pretențiilor și

majorarea acestora cu o suprafață de 300 mp este inadmisibilă, întrucât

contestația formulată în condițiile Legii nr. 10/2001 are un obiect precis,

reprezentat de dispoziția atacată.

În plus, actele depuse la dosar nu

demonstrează în nici un fel că autorii contestatorilor ar fi avut vreun drept

asupra suprafeței de 300 mp. Cele două contracte de vânzare-cumpărare sunt

încheiate de către același vânzător cu doi cumpărători diferiți. Simplul fapt

că cei doi cumpărători sunt vecini nu creează o prezumție de proprietate în

favoarea contestatorilor.

Instanța a acordat mai mult decât

s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), stabilind despăgubiri bănești în

condițiile în care prin notificările și contestația formulată nu s-a solicitat

acest lucru, ci numai acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

În conformitate cu dispozițiile art.

24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se prevede doar posibilitatea acordării

despăgubirilor bănești și nicidecum obligativitatea stabilirii lor. Acordarea

unor astfel de despăgubiri se poate face în urma discuțiilor cu membrii

Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar nu printr-o decizie arbitrară a

instanței de judecată.

S-a arătat totodată, că instanța a ignorat

teza a doua a art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede că persoana

îndreptățită poate opta pentru celelalte forme de restituire prin echivalent,

corespunzătoare valorii imobilului. Or, notificatorii au făcut o astfel de

opțiune, solicitând măsuri reparatorii prin echivalent și nicidecum despăgubiri

bănești.

Criticile formulate prin intermediul

celor două recursuri sunt nefondate.

1) Astfel, în ce privește recursul

declarat de către contestatoarele D.C. și N.E., urmează să se constate că

modalitatea în care instanța a procedat la soluționarea cererii de intervenție

în interes propriu formulată de I.S. este corectă, iar argumentele aduse în

sprijinul soluției nu sunt contradictorii pentru a atrage aplicabilitatea art.

304 pct. 7 C. proc. civ.

Intervenienta a justificat, la fel

ca și reclamanții, calitatea sa de persoană îndreptățită, de pe urma autorului

comun U.V., la acordarea măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, recurgerea la

calea procedurală a intervenției în interes propriu, după ce ceilalți

comoștenitori învestiseră instanța prin cerere principală, a fost singura

modalitate prin care se putea valorifica un drept propriu în cadrul unui proces

deja început.

Aprecierea făcută de instanță, cu

trimitere la dispoziția art. 50 alin. (2) C. proc. civ., asupra formulării în

termen a cererii de intervenție în interes propriu nu este, astfel cum susțin

recurentele, rezultatul unei confuzii între dispoziția procedurală menționată

și prevederea specială conținută de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001,

referitoare la termenul de atacare a dispoziției primarului.

Instanța a stabilit mai întâi că a

fost învestită în termen procedural prin cererea de intervenție principală,

după care a analizat natura dreptului valorificat prin intermediul acestei căi

procedurale, și faptul că este vorba de o contestație împotriva dispoziției

primarului, supusă la rândul ei unui termen, reglementat de dispozițiile art.

24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

Sub acest ultim aspect, s-a reținut

pe de o parte, împrejurarea că nu s-a făcut dovada unei date de comunicare a

dispoziției de la care să curgă termenul de atacare a ei, pentru a se putea

trage concluzia pe aspectul tardivității, și pe de altă parte, faptul că

oricum, demersul anterior al reclamanților care învestiseră deja instanța era

de natură a profita intervenientei, în condițiile art. 48 alin. (2) C. proc.

civ.

Susținerea recurentelor în sensul că

textul procedural menționat nu ar fi aplicabil deoarece intervenienta nu a

figurat în aceeași notificare cu a reclamanților-contestatori, nu poate fi

primită.

Obiectul contestației l-a

reprezentat dispoziția nr. 6051 din 29 iunie 2004 emisă de Primarul

Municipiului Ploiești prin care s-a dat răspuns notificărilor formulate de

reclamanți și de intervenienți.

Împrejurarea că aceștia au formulat

cereri (notificări) de restituire distincte, dar privitoare la același imobil,

nu este de natură, cum eronat se susține, să ducă la curgerea unor termene de

exercitare a contestației diferite. Câtă vreme soluționarea notificărilor s-a

făcut printr-o singură dispoziție, aceasta face obiectul căii de atac, în

condițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere situația

reclamanților și a intervenientei, de comoștenitori ai aceluiași proprietar,

dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ. își găsesc aplicabilitatea, actul

de procedură favorabil (cum este și contestația) îndeplinit de unul dintre ei

profitând și celorlalți.

Chiar și pentru ipoteza în care

intervenienta nu ar fi dobândit calitatea de parte în proces, efectele

favorabile ale hotărârii i-ar fi profitat, întrucât anularea dispoziției

primarului înseamnă recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii pentru toate

persoanele îndreptățite care au formulat notificări înăuntrul termenului

prevăzut de lege. Numai în situația în care unul dintre moștenitori nu ar fi

urmat procedura (transmiterii notificării către unitatea deținătoare), de cota

succesorală a acestuia ar fi profitat ceilalți moștenitori care au depus în

termen cererea de restituire [art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001].

Pentru considerentele arătate, s-a

constatat că în cauză s-a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor procedurale

și de drept substanțial, că argumentele instanței nu sunt contradictorii,

astfel încât motivele de recurs invocate cu referire la dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ. nu subzistă în cauză.

Ploiești este de asemenea nefondat, având în vedere următoarele:

Susținerea potrivit căreia părțile

nu ar fi făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite întrucât nu au

depus la dosar certificat de moștenitor de pe urma autorului ignoră

dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Acest text reglementează

tocmai situația acelor persoane care nu au acceptat moștenirea, cu privire la

bunuri ce fac obiectul legii, și care sunt repuse de drept în termenul de

acceptare. De asemenea, cererea de restituire (formulată de către reclamanți în

termen) are valoare de act de acceptare a succesiunii.

Încadrându-se în ipoteza textului de

lege, reclamanții și intervenienta au probat calitatea lor de succesori,

pretenția recurentei de a fi prezentat certificat de moștenitor, singurul care

ar avea valoare probatorie, venind să ignore o dispoziție legală specială.

Referitor la pretinsa majorare a

câtimii obiectului pretențiilor cu suprafața de 300 mp și la caracterul

inadmisibil al acesteia, critica este nefondată având în vedere cadrul

procesual în care s-a desfășurat judecata.

Instanța a fost învestită cu o

contestație împotriva soluției prin care nu s-a recunoscut dreptul la măsuri

reparatorii așa încât raportat la acest obiect nu se putea pune problema

majorării câtimii pretențiilor.

În același timp, cele două suprafețe

de teren fuseseră solicitate prin intermediul notificărilor și deci, în

instanță, în cadrul contestației, s-a pus în discuție restituirea întregului

teren.

Cu privire la dreptul de proprietate

și la faptul că acesta nu ar fi fost probat pentru o suprafață de 300 mp

întrucât cele două contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar au fost

încheiate cu doi cumpărători diferiți, critica este de asemenea nefondată.

Instanța nu a interpretat cel de-al

doilea contract, încheiat în anul 1935 de același vânzător, dar cu familia N.

în sensul dovedirii dreptului de proprietate al autorului reclamanților pentru

o diferență de teren de 300 mp.

Interpretând succesiunea

înstrăinărilor care s-au făcut cu privire la o suprafață totală de teren de 862

mp, instanța a constatat că din anul 1934, când a avut loc prima vânzare, a

unei suprafețe de 562 mp către autorul reclamanților, până în anul 1935, când

numitului N.G. i s-a înstrăinat din bucata inițială de teren o suprafață de 101

mp, a avut loc o modificare a vecinătăților terenului dobândit în anul 1934 în

sensul extinderii proprietății autorului reclamanților (în așa fel încât

terenul dobândit de familia N. în 1935 se învecina cu proprietatea lui U. și nu

cu restul de proprietate, de 300 mp, ce i-ar fi rămas vânzătorului I.O., dacă

nu ar fi procedat la o altă înstrăinare între timp).

În aceste condiții, instanța s-a

întemeiat pe o prezumție de proprietate în favoarea autorului reclamanților,

trăgând consecința ce se impunea din succesiunea înstrăinărilor, că acesta și-a

întregit proprietatea și cu suprafața de 300 mp.

Potrivit celor expuse, raționamentul

instanței nu a avut la bază o interpretare eronată a celor două contracte de

vânzare-cumpărare (ce ar fi atras incidența motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) întemeindu-se în realitate pe o prezumție,

nerăsturnată prin alte mijloace de probă administrate în cauză.

Motivul de recurs invocat cu

referire la art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este neîntemeiat în condițiile în

care stabilind natura măsurilor reparatorii, instanța nu s-a pronunțat în afara

limitelor învestirii.

Faptul că notificatorii au solicitat

măsuri reparatorii prin echivalent și „nicidecum despăgubiri bănești”, astfel

cum se menționează prin motivele de recurs, nu înseamnă că instanța, făcând

aplicarea textelor de lege incidente, nu trebuia să indice felul acestor măsuri

reparatorii. Acordarea despăgubirilor bănești se înscria, la momentul

soluționării contestației, printre formele de reparație prin echivalent, atunci

când nu este posibilă reparația în natură.

În același timp, a susține

caracterul „arbitrar” al hotărârii instanței și faptul că numai „membrii

Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei” ar fi putut

determina cuantumul despăgubirilor, înseamnă din partea recurentei o nesocotire

a principiilor după care se desfășoară procedura judiciară, cu garanțiile

procesuale reglementate de lege.

Stabilirea despăgubirilor s-a

realizat pe baza rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, la care au avut

acces toate părțile și din conținutul cărora rezultă criteriile avute în vedere

la evaluare.

Pentru

considerentele expuse și criticile formulate prin recursul Primăriei au fost

găsite neîntemeiate, urmând a fi respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantele D.C., N.E. și pârâtul Primarul Municipiului Ploiești

pentru Primăria Municipiului Ploiești împotriva deciziei civile nr. 931 din 24

iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2006.