ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4227/2006

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 4619 din 2 iulie 2004, G.S. a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 5887 din 18 iunie 2004 a Primarului Municipiului Ploiești, solicitând restituirea în natură a imobilului din Ploiești, județul Prahova. În motivarea contestației s-a arătat că în mod greșit notificarea i-a fost respinsă cu mențiunea că nu a făcut dovada vocației succesorale de pe urma autoarei (A.T.), titulara dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat spre restituire. O astfel de dovadă nu presupune în mod obligatoriu prezentarea certificatului de moștenitor, fiind suficientă depunerea certificatelor de stare civilă (din care rezultă legătura de filiație dintre reclamantă și autoarea acesteia).

Au fost invocate în acest sens și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, care operează o repunere în termenul de acceptare a succesiunii cu privire la bunurile care fac obiectul acestui act normativ. Pretenția reclamantei a fost completată ulterior, în sensul de a fi obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor referitoare la apartamentul de la parterul imobilului, față de împrejurarea că acesta a făcut obiectul înstrăinării către chiriaș. Prin sentința civilă nr. 239 din 2 martie 2005 Tribunalul Prahova a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român invocată de Ministerul Finanțelor Publice, a admis contestația formulată și a anulat dispoziția nr. 5887/2004 emisă de Primarul Municipiului Ploiești.

Pe cale de consecință, s-a dispus obligarea la restituirea către contestatoare, în natură, a apartamentului de la etajul clădirii plus pivnița aferentă și în comun cu apartamentul de la parter, antreul, culoarul de la parter precum și terenul în suprafață de 181,19 mp. De asemenea, au fost obligați intimații să acorde contestatoarei măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul de la parter și pentru terenul în suprafață de 59,81 mp, conform raportului de expertiză efectuat în cauză. Pentru pronunțarea acestei soluții, prima instanță a reținut, pe aspectul calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, că ea este justificată de dispozițiile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (referitoare la situația în care persoana îndreptățită optează pentru măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de titluri de valoare nominală).

Pe fondul cauzei s-a constatat că reclamanta a făcut dovada că este fiica numitei A.T., cea care a dobândit pe calea partajului (conform actului autentificat de fostul Tribunal Prahova în anul 1933), terenul în suprafață de 544 mp ce face obiectul notificării. Referitor la construcția situată pe acest teren, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 492 C. civ., apreciind astfel că s-a probat dreptul de proprietate al autoarei reclamantei, câtă vreme nu s-a făcut dovada că altcineva ar fi construit pe teren. S-a constatat totodată, că imobilul (teren și construcție) a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 24 alin. (1), (2), (7) și (8), coroborate cu art. 1, art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Stabilindu-se că etajul imobilului este liber, s-a dispus restituirea acestuia în natură, împreună cu terenul aferent de 181,19 mp, conform art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Față de împrejurarea că apartamentul de la parterul imobilului a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995, asupra acestuia și a terenului aferent în suprafață de 59,81 mp, a fost stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 10 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. Împotriva sentinței a declarat apel Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Prahova, susținând că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive - întrucât în materia Legii nr. 10/2001 poate fi parte în proces numai în situația reglementată de art. 26 alin. (3), care nu se regăsește în speță -, iar pe fondul cauzei s-a arătat că nu există o dovadă certă a faptului că autoarea contestatoarei ar fi fost proprietara imobilului în litigiu.

Apelul a fost respins ca nefondat potrivit deciziei civile nr. 830 din 9 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. În considerentele deciziei s-a reținut caracterul nefondat al criticilor formulate, în sensul că legitimarea procesuală a Ministerului Finanțelor este justificată în cauză, atâta vreme cât s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a fi plătite de stat dintr-un fond special; în legătură cu dovada dreptului de proprietate, s-a apreciat că „aceasta a rezultat cu certitudine din actele existente la dosar”. Decizia a fost atacată cu recurs de Primăria Municipiului Ploiești și de Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Prahova. 1. Primăria Municipiului Ploiești a criticat soluția instanței de apel sub următoarele aspecte: - Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.) întrucât a ignorat dispozițiile privitoare la dovada dreptului de proprietate, respectiv art. 1169 C. civ., care stabilește sarcina probei și art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia actele doveditoare ale dreptului de proprietate trebuie atașate notificării. În speță, contestatoarea nu a prezentat acte în sprijinul pretențiilor sale, consecința trasă de instanță în legătură cu dreptul de proprietate al autoarei intimatei, întemeiată pe prezumția legală instituită de art. 492 C. civ., încălcând și depășind cadrul impus de Legea nr. 10/2001. Instanța a făcut o greșită aplicare a legii și în legătură cu repunerea contestatoarei în termenul de acceptare a moștenirii.

În acest sens s-a susținut că justificarea soluției pe temeiul art. 4 din Legea nr. 10/2001 este eronată, că certificatele de stare civilă depuse la dosar nu sunt suficiente pentru a proba vocația succesorală și că în absența certificatului de moștenitor nu se poate spune că s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită. Față de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care aduc o completare și lămurire dispozițiilor art. 4 alin. (3) din lege, rezultă că notificarea formulată de contestatoare nu poate fi considerată declarație de acceptare a moștenirii. - Instanța nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate în cauză (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) în legătură cu lipsa dreptului de proprietate al autoarei contestatoarei.

Considerentul instanței este unul general, în sensul că „dreptul de proprietate rezultă cu certitudine din actele existente la dosar”. În realitate, s-a omis din analiză actul de partaj din care rezultă că autoarei contestatoarei i s-a atribuit o suprafață de 544 mp teren viran, din care a înstrăinat apoi o fâșie a cărei suprafață nu a putut fi determinată. În consecință, cu privire la dreptul de proprietate asupra construcției nu s-a produs nici o dovadă. 2. Criticile formulate de Ministerul Finanțelor Publice au vizat următoarele aspecte: - Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice a fost greșit soluționată cu referire la dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, întrucât acest text de lege reglementează o altă situație, respectiv, aceea în care se ajunge la o neînțelegere în timpul procedurii prealabile, iar persoana îndreptățită se adresează instanței de judecată, pentru stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Chiar dacă plata despăgubirilor se face dintr-un fond bugetar special constituit la nivelul ministerului, acesta va acționa în virtutea prevederilor legii speciale, nefiind necesar ca hotărârea judecătorească să-i fie opozabilă. Singura situație în care Ministerul Finanțelor Publice ar avea calitate procesuală pasivă este cea atrasă de incidența dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. - Instanța a ignorat faptul că actul de partaj voluntar depus la dosar nu făcea dovada dreptului de proprietate asupra construcției, ci doar dovada proprietății asupra unui teren viran. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de împrejurarea că după pronunțarea deciziei instanței de apel contestatoarea G.S.

a decedat, poziția sa procesuală a fost preluată de soțul acesteia, G.S., în calitate de unic moștenitor (conform actelor depuse, filele 21, 27 recurs). Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate, arătându-se că soluția atacată este legală, în condițiile în care acceptarea moștenirii s-a realizat prin notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001; înscrisurile administrate au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului, iar în ce privește construcția s-a aplicat în mod corect prezumția instituită de art. 492 C. civ.; atragerea în proces a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a făcut decât să asigure acestuia o apărare mai eficientă.

Examinând criticile formulate prin intermediul celor două recursuri, Curtea constată următoarele: - În primul rând, sub aspectul cadrului procesual în care s-a desfășurat judecata, susținerea Ministerul Finanțelor Publice în legătură cu lipsa calității sale procesuale pasive este neîntemeiată. Atragerea în proces, ca parte; a acestei instituții a fost determinată de faptul că în privința unuia dintre imobile s-au pretins măsuri reparatorii prin echivalent.

Contrar susținerilor recurentului, poziția procesuală a Ministerul Finanțelor Publice în litigii legate de aplicarea Legii nr. 10/2001 poate fi determinată nu numai de incidența art. 26 alin. (3) din acest act normativ (situația când unitatea deținătoare nu a putut fi identificată), ci și de reglementarea, în vigoare la data învestirii instanței, privitoare la modalitatea de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de titluri de valoare nominală, de acțiuni sau despăgubiri bănești (art. 34-35, art. 36-40 din Legea nr. 10/2001). Cum în speță, se punea în legătură cu unul dintre imobile, problema măsurilor reparatorii prin echivalent, rezultă că în mod corect cadrul procesual a fost determinat prin reținerea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Susținerea recurentului potrivit căreia, chiar dacă acordarea măsurilor reparatorii se realizează dintr-un fond special al statului, hotărârea judecătorească nu trebuie să-i fie opozabilă întrucât plata despăgubirilor se face în realitate în temeiul legii, nu poate fi primită. Hotărârea judecătorească vine să soluționeze un litigiu concret, făcând tocmai aplicarea prevederilor legii la situația dedusă judecății. Legea conține dispoziții de ordin general, adresabilitatea și destinatarii acesteia fiind toate persoanele care ar putea să intre în sfera ei de aplicare, în timp ce hotărârea particularizează norma la situația concretă. De aceea, în situația în care s-a ajuns în fază de litigiu, îndeplinirea obligațiilor (chiar dacă izvorul acestora continuă să rămână în lege) se va realiza în baza hotărârii judecătorești care produce efecte relative față de părțile din proces.

- Referitor la criticile aduse fondului cauzei, urmează să se constate caracterul nefondat al celei formulate prin intermediul recursului Primăriei Municipiului Ploiești, privitoare la nedovedirea de către contestatoare a calității sale de moștenitor legal (față de titulara dreptului de proprietate). Dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au realizat, cu privire la succesorii care după 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea, o repunere în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestui act normativ, cererea de restituire valorând acceptare a moștenirii. Întrucât a făcut dovada vocației succesorale prin certificatele de stare civilă depuse la dosar și totodată, a transmis notificarea înăuntrul termenului, contestatoarei îi sunt aplicabile prevederile sus-menționate, care îi justifică acesteia calitatea de persoană îndreptățită.

Susținerea potrivit căreia legitimarea părții în a solicita restituirea bunului ar fi fost dovedită doar prin depunerea certificatului de moștenitor, care ar dovedi finalizarea procedurii succesorale, nu poate fi primită întrucât vine în contradicție cu reglementarea specială din art. 4 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 (ce are în vedere tocmai această situație, a nedezbaterii succesiunii). Tot astfel, trimiterea făcută la Normele metodologice conținute de H.G. nr. 498/2003 în sensul că „vin și completează art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, făcând posibilă aplicarea textului în condiții mai restrictive, nu se poate constitui într-o critică de nelegalitate care să fie primită. În mod corect instanța a dat eficiență dispoziției legale întrucât aceasta nu poate fi completată sau modificată printr-o normă conținută într-un act normativ de valoare inferioară, cum este o hotărâre de guvern.

- În ce privește însă dovada dreptului de proprietate pe care ar fi făcut-o contestatoarea, criticile formulate prin intermediu celor două recursuri sunt întemeiate. Astfel, instanța de apel a reținut că dovada proprietății „rezultă cu certitudine din toate actele de la dosar”. Un asemenea considerent de ordin general echivalează practic cu o nemotivare și ignoră, astfel cum se arată în recursurile celor două părți, actul de partaj depus la dosar din care rezultă o altă situație a bunului. Potrivit actului de partaj menționat (întocmit la 19 mai 1933, filele 17, 18 fond), invocat drept titlu de proprietate cu privire la imobil (teren și 2 apartamente), autoarea contestatoarei, T.A., a dobândit un teren viran în suprafață de 544 mp.

Din acest teren a fost înstrăinată ulterior „o porțiune de loc viran” (conform actului de vânzare din 17 octombrie 1933). În justificarea dreptului de proprietate cu privire la imobilul ce a făcut obiect al restituirii (alcătuit din două apartamente și o suprafață de teren) au fost depuse doar cele două înscrisuri pe baza cărora instanța a tras concluzia, nemotivată, a existenței cu certitudine a proprietății în patrimoniul autoarei contestatoarei. Or, în condițiile în care înscrisurile nu dovedesc decât dobândirea unui teren viran, concluzia instanței în legătură cu dreptul de proprietate asupra celor două apartamente vine în contradicție cu probele administrate în cauză. Rezultă că prin soluția pronunțată instanța de apel a ignorat semnificația și valoarea probatorie a înscrisurilor de la dosar.

În același timp, apreciindu-se că prin respingerea apelului a fost menținut considerentul primei instanțe în legătură cu prezumția instituită de art. 492 C. civ. (dobândirea proprietății construcției de către proprietarul terenului pe calea accesiunii imobiliare), se constată inexistența unor elemente care să facă să funcționeze această prezumție. Astfel, în timp ce Primăria arată că, potrivit situației juridice a imobilului, construcția a fost edificată în 1921, iar contestatoarea depune drept titlu de proprietate un act de partaj ulterior (1933) cu privire la un teren viran, aplicarea prezumției nu se poate întemeia, fără elemente suplimentare, pe faptul construirii imobilului de către autoarea contestatoarei.

În consecință, reținerea ca fiind dovedit a dreptului de proprietate cu privire la întreg imobilul ce constituia obiect al restituirii s-a făcut în mod nelegal, în absența unor elemente probatorii care, coroborate, să poată conduce la concluzia menționată. Cum starea de fapt nu este suficient determinată pentru a permite instanței de recurs să facă aplicarea legii, urmează ca în baza art. 313 C. proc. civ. hotărârile să fie casate și pricina să fie trimisă spre rejudecare la prima instanță a fondului pentru lămurirea aspectului referitor la dreptul de proprietate al autoare contestatoarei asupra construcției situate în Ploiești.

Cu ocazia rejudecării se va avea în vedere și actul de preluare a bunului în proprietatea statului, respectiv, decizia nr. 83/1950 a fostului Sfat popular al orașului Ploiești, pentru a se stabili în ce măsură pot fi trase consecințele prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001 în legătură cu prezumarea dreptului de proprietate al autoarei contestatoarei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de Primăria municipiului Ploiești și D.G.F.P. Prahova în numele Ministerului Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 830 din 9 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești. Casează decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 239 din 2 martie 2005 a Tribunalului Prahova. Trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2006.