ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4227/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4227/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 4619 din 2 iulie 2004, G.S.

a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 5887 din 18 iunie 2004 a

Primarului Municipiului Ploiești, solicitând restituirea în natură a imobilului

din Ploiești, județul Prahova.

În motivarea contestației s-a arătat

că în mod greșit notificarea i-a fost respinsă cu mențiunea că nu a făcut

dovada vocației succesorale de pe urma autoarei (A.T.), titulara dreptului de

proprietate asupra imobilului solicitat spre restituire. O astfel de dovadă nu

presupune în mod obligatoriu prezentarea certificatului de moștenitor, fiind

suficientă depunerea certificatelor de stare civilă (din care rezultă legătura

de filiație dintre reclamantă și autoarea acesteia). Au fost invocate în acest

sens și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, care operează o repunere în

termenul de acceptare a succesiunii cu privire la bunurile care fac obiectul

acestui act normativ.

Pretenția reclamantei a fost

completată ulterior, în sensul de a fi obligat Ministerul Finanțelor Publice la

plata despăgubirilor referitoare la apartamentul de la parterul imobilului,

față de împrejurarea că acesta a făcut obiectul înstrăinării către chiriaș.

Prin sentința civilă nr. 239 din 2

martie 2005 Tribunalul Prahova a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român invocată de Ministerul Finanțelor Publice, a admis

contestația formulată și a anulat dispoziția nr. 5887/2004 emisă de Primarul

Municipiului Ploiești. Pe cale de consecință, s-a dispus obligarea la

restituirea către contestatoare, în natură, a apartamentului de la etajul

clădirii plus pivnița aferentă și în comun cu apartamentul de la parter,

antreul, culoarul de la parter precum și terenul în suprafață de 181,19 mp. De

asemenea, au fost obligați intimații să acorde contestatoarei măsuri

reparatorii prin echivalent pentru apartamentul de la parter și pentru terenul

în suprafață de 59,81 mp, conform raportului de expertiză efectuat în cauză.

Pentru pronunțarea acestei soluții,

prima instanță a reținut, pe aspectul calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice, că ea este justificată de dispozițiile art. 31

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (referitoare la situația în care persoana

îndreptățită optează pentru măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de

titluri de valoare nominală).

Pe fondul cauzei s-a constatat că

reclamanta a făcut dovada că este fiica numitei A.T., cea care a dobândit pe

calea partajului (conform actului autentificat de fostul Tribunal Prahova în

anul 1933), terenul în suprafață de 544 mp ce face obiectul notificării.

Referitor la construcția situată pe

acest teren, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 492 C. civ.,

apreciind astfel că s-a probat dreptul de proprietate al autoarei reclamantei,

câtă vreme nu s-a făcut dovada că altcineva ar fi construit pe teren.

S-a constatat totodată, că imobilul

(teren și construcție) a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce

atrage incidența dispozițiilor art. 24 alin. (1), (2), (7) și (8), coroborate

cu art. 1, art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Stabilindu-se că etajul imobilului

este liber, s-a dispus restituirea acestuia în natură, împreună cu terenul

aferent de 181,19 mp, conform art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Față de împrejurarea că apartamentul

de la parterul imobilului a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995, asupra

acestuia și a terenului aferent în suprafață de 59,81 mp, a fost stabilit

dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 10 alin. (7)

din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței a declarat apel

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Prahova, susținând că în mod

greșit a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive -

întrucât în materia Legii nr. 10/2001 poate fi parte în proces numai în

situația reglementată de art. 26 alin. (3), care nu se regăsește în speță -,

iar pe fondul cauzei s-a arătat că nu există o dovadă certă a faptului că

autoarea contestatoarei ar fi fost proprietara imobilului în litigiu.

Apelul a fost respins ca nefondat

potrivit deciziei civile nr. 830 din 9 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești,

secția civilă.

În considerentele deciziei s-a

reținut caracterul nefondat al criticilor formulate, în sensul că legitimarea

procesuală a Ministerului Finanțelor este justificată în cauză, atâta vreme cât

s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a fi plătite de

stat dintr-un fond special; în legătură cu dovada dreptului de proprietate, s-a

apreciat că „aceasta a rezultat cu certitudine din actele existente la dosar”.

Decizia a fost atacată cu recurs de

Primăria Municipiului Ploiești și de Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P.

Prahova.

criticat soluția instanței de apel sub următoarele aspecte:

- Hotărârea este lipsită de temei

legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât a ignorat dispozițiile

privitoare la dovada dreptului de proprietate, respectiv art. 1169 C. civ.,

care stabilește sarcina probei și art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit

căruia actele doveditoare ale dreptului de proprietate trebuie atașate

notificării.

În speță, contestatoarea nu a

prezentat acte în sprijinul pretențiilor sale, consecința trasă de instanță în

legătură cu dreptul de proprietate al autoarei intimatei, întemeiată pe

prezumția legală instituită de art. 492 C. civ., încălcând și depășind cadrul

impus de Legea nr. 10/2001.

Instanța a făcut o greșită aplicare

a legii și în legătură cu repunerea contestatoarei în termenul de acceptare a

moștenirii.

În acest sens s-a susținut că

justificarea soluției pe temeiul art. 4 din Legea nr. 10/2001 este eronată, că

certificatele de stare civilă depuse la dosar nu sunt suficiente pentru a proba

vocația succesorală și că în absența certificatului de moștenitor nu se poate

spune că s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită. Față de Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care aduc o completare și

lămurire dispozițiilor art. 4 alin. (3) din lege, rezultă că notificarea formulată

de contestatoare nu poate fi considerată declarație de acceptare a moștenirii.

- Instanța nu s-a pronunțat asupra

apărărilor formulate în cauză (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) în legătură cu

lipsa dreptului de proprietate al autoarei contestatoarei.

Considerentul instanței este unul

general, în sensul că „dreptul de proprietate rezultă cu certitudine din actele

existente la dosar”.

În realitate, s-a omis din analiză

actul de partaj din care rezultă că autoarei contestatoarei i s-a atribuit o

suprafață de 544 mp teren viran, din care a înstrăinat apoi o fâșie a cărei

suprafață nu a putut fi determinată. În consecință, cu privire la dreptul de

proprietate asupra construcției nu s-a produs nici o dovadă.

Finanțelor Publice au vizat următoarele aspecte:

- Excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice a fost greșit soluționată cu

referire la dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, întrucât acest text de

lege reglementează o altă situație, respectiv, aceea în care se ajunge la o

neînțelegere în timpul procedurii prealabile, iar persoana îndreptățită se

adresează instanței de judecată, pentru stabilirea măsurilor reparatorii prin

echivalent.

Chiar dacă plata despăgubirilor se

face dintr-un fond bugetar special constituit la nivelul ministerului, acesta

va acționa în virtutea prevederilor legii speciale, nefiind necesar ca

hotărârea judecătorească să-i fie opozabilă.

Singura situație în care Ministerul

Finanțelor Publice ar avea calitate procesuală pasivă este cea atrasă de

incidența dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

- Instanța a ignorat faptul că actul

de partaj voluntar depus la dosar nu făcea dovada dreptului de proprietate

asupra construcției, ci doar dovada proprietății asupra unui teren viran.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de împrejurarea că după

pronunțarea deciziei instanței de apel contestatoarea G.S. a decedat, poziția

sa procesuală a fost preluată de soțul acesteia, G.S., în calitate de unic

moștenitor (conform actelor depuse, filele 21, 27 recurs).

Prin întâmpinarea formulată în

cauză, intimatul a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate,

arătându-se că soluția atacată este legală, în condițiile în care acceptarea

moștenirii s-a realizat prin notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001;

înscrisurile administrate au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului,

iar în ce privește construcția s-a aplicat în mod corect prezumția instituită

de art. 492 C. civ.; atragerea în proces a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice nu a făcut decât să asigure acestuia o apărare mai

eficientă.

Examinând criticile formulate prin

intermediul celor două recursuri, Curtea constată următoarele:

- În primul rând, sub aspectul

cadrului procesual în care s-a desfășurat judecata, susținerea Ministerul

Finanțelor Publice în legătură cu lipsa calității sale procesuale pasive este

neîntemeiată.

Atragerea în proces, ca parte; a

acestei instituții a fost determinată de faptul că în privința unuia dintre

imobile s-au pretins măsuri reparatorii prin echivalent.

Contrar susținerilor recurentului,

poziția procesuală a Ministerul Finanțelor Publice în litigii legate de

aplicarea Legii nr. 10/2001 poate fi determinată nu numai de incidența art. 26

alin. (3) din acest act normativ (situația când unitatea deținătoare nu a putut

fi identificată), ci și de reglementarea, în vigoare la data învestirii

instanței, privitoare la modalitatea de stabilire și acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, sub formă de titluri de valoare nominală, de

acțiuni sau despăgubiri bănești (art. 34-35, art. 36-40 din Legea nr. 10/2001).

Cum în speță, se punea în legătură

cu unul dintre imobile, problema măsurilor reparatorii prin echivalent, rezultă

că în mod corect cadrul procesual a fost determinat prin reținerea calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Susținerea recurentului potrivit

căreia, chiar dacă acordarea măsurilor reparatorii se realizează dintr-un fond

special al statului, hotărârea judecătorească nu trebuie să-i fie opozabilă

întrucât plata despăgubirilor se face în realitate în temeiul legii, nu poate

fi primită.

Hotărârea judecătorească vine să

soluționeze un litigiu concret, făcând tocmai aplicarea prevederilor legii la

situația dedusă judecății.

Legea conține dispoziții de ordin

general, adresabilitatea și destinatarii acesteia fiind toate persoanele care

ar putea să intre în sfera ei de aplicare, în timp ce hotărârea

particularizează norma la situația concretă.

De aceea, în situația în care s-a

ajuns în fază de litigiu, îndeplinirea obligațiilor (chiar dacă izvorul

acestora continuă să rămână în lege) se va realiza în baza hotărârii

judecătorești care produce efecte relative față de părțile din proces.

- Referitor la criticile aduse

fondului cauzei, urmează să se constate caracterul nefondat al celei formulate

prin intermediul recursului Primăriei Municipiului Ploiești, privitoare la

nedovedirea de către contestatoare a calității sale de moștenitor legal (față

de titulara dreptului de proprietate).

Dispozițiile art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 au realizat, cu privire la succesorii care după 6 martie 1945

nu au acceptat moștenirea, o repunere în termenul de acceptare a succesiunii

pentru bunurile care fac obiectul acestui act normativ, cererea de restituire

valorând acceptare a moștenirii.

Întrucât a făcut dovada vocației

succesorale prin certificatele de stare civilă depuse la dosar și totodată, a

transmis notificarea înăuntrul termenului, contestatoarei îi sunt aplicabile

prevederile sus-menționate, care îi justifică acesteia calitatea de persoană

îndreptățită.

Susținerea potrivit căreia

legitimarea părții în a solicita restituirea bunului ar fi fost dovedită doar

prin depunerea certificatului de moștenitor, care ar dovedi finalizarea

procedurii succesorale, nu poate fi primită întrucât vine în contradicție cu

reglementarea specială din art. 4 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 (ce are în

vedere tocmai această situație, a nedezbaterii succesiunii).

Tot astfel, trimiterea făcută la

Normele metodologice conținute de H.G. nr. 498/2003 în sensul că „vin și

completează art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, făcând posibilă aplicarea

textului în condiții mai restrictive, nu se poate constitui într-o critică de

nelegalitate care să fie primită.

În mod corect instanța a dat

eficiență dispoziției legale întrucât aceasta nu poate fi completată sau

modificată printr-o normă conținută într-un act normativ de valoare inferioară,

cum este o hotărâre de guvern.

- În ce privește însă dovada

dreptului de proprietate pe care ar fi făcut-o contestatoarea, criticile

formulate prin intermediu celor două recursuri sunt întemeiate.

Astfel, instanța de apel a reținut

că dovada proprietății „rezultă cu certitudine din toate actele de la dosar”.

Un asemenea considerent de ordin

general echivalează practic cu o nemotivare și ignoră, astfel cum se arată în

recursurile celor două părți, actul de partaj depus la dosar din care rezultă o

altă situație a bunului.

Potrivit actului de partaj menționat

(întocmit la 19 mai 1933, filele 17, 18 fond), invocat drept titlu de

proprietate cu privire la imobil (teren și 2 apartamente), autoarea

contestatoarei, T.A., a dobândit un teren viran în suprafață de 544 mp.

Din acest teren a fost înstrăinată

ulterior „o porțiune de loc viran” (conform actului de vânzare din 17 octombrie

1933).

În justificarea dreptului de

proprietate cu privire la imobilul ce a făcut obiect al restituirii (alcătuit

din două apartamente și o suprafață de teren) au fost depuse doar cele două

înscrisuri pe baza cărora instanța a tras concluzia, nemotivată, a existenței

cu certitudine a proprietății în patrimoniul autoarei contestatoarei.

Or, în condițiile în care

înscrisurile nu dovedesc decât dobândirea unui teren viran, concluzia instanței

în legătură cu dreptul de proprietate asupra celor două apartamente vine în

contradicție cu probele administrate în cauză.

Rezultă că prin soluția pronunțată

instanța de apel a ignorat semnificația și valoarea probatorie a înscrisurilor

de la dosar.

În același timp, apreciindu-se că

prin respingerea apelului a fost menținut considerentul primei instanțe în

legătură cu prezumția instituită de art. 492 C. civ. (dobândirea proprietății

construcției de către proprietarul terenului pe calea accesiunii imobiliare),

se constată inexistența unor elemente care să facă să funcționeze această

prezumție.

Astfel, în timp ce Primăria arată

că, potrivit situației juridice a imobilului, construcția a fost edificată în

1921, iar contestatoarea depune drept titlu de proprietate un act de partaj

ulterior (1933) cu privire la un teren viran, aplicarea prezumției nu se poate

întemeia, fără elemente suplimentare, pe faptul construirii imobilului de către

autoarea contestatoarei.

În

consecință, reținerea ca fiind dovedit a dreptului de proprietate cu privire la

întreg imobilul ce constituia obiect al restituirii s-a făcut în mod nelegal,

în absența unor elemente probatorii care, coroborate, să poată conduce la

concluzia menționată.

Cum starea de fapt nu este suficient

determinată pentru a permite instanței de recurs să facă aplicarea legii,

urmează ca în baza art. 313 C. proc. civ. hotărârile să fie casate și pricina

să fie trimisă spre rejudecare la prima instanță a fondului pentru lămurirea

aspectului referitor la dreptul de proprietate al autoare contestatoarei asupra

construcției situate în Ploiești.

Cu ocazia rejudecării se va avea în

vedere și actul de preluare a bunului în proprietatea statului, respectiv,

decizia nr. 83/1950 a fostului Sfat popular al orașului Ploiești, pentru a se

stabili în ce măsură pot fi trase consecințele prevăzute de art. 24 din Legea

nr. 10/2001 în legătură cu prezumarea dreptului de proprietate al autoarei

contestatoarei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de Primăria

municipiului Ploiești și D.G.F.P. Prahova în numele Ministerului Finanțelor

Publice împotriva deciziei civile nr. 830 din 9 iunie 2005 a Curții de Apel

Ploiești.

Casează

decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 239 din 2 martie 2005 a

Tribunalului Prahova.

Trimite

cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2006.