ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 772/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 772/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului civil de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

7711 din 19 noiembrie 2004 la Tribunalul Prahova, contestatoarea W.G. a

solicitat anularea dispoziției nr. 8612 din 21 octombrie 2004, în

contradictoriu cu Primarul Municipiului Ploiești.

În motivarea contestației a invocat

împrejurarea că este unica moștenitoare a autorului său A.I., care la rândul

său prin moștenire de la părinți a dobândit imobilul situat în Ploiești, în

indiviziune cu sora sa B.E.

S-a mai precizat că prin actul de partaj

voluntar autentificat sub nr. 1536 și transcris sub nr. 2040 din 6 aprilie 1946

la Grefa Tribunalului Prahova, autorul său a devenit proprietarul exclusiv al

apartamentului situat la etajul imobilului de la adresa indicată anterior, a

beciului și a unei camere de serviciu de la mansardă, aflate pe un teren în

suprafață de 274 mp.

Totodată, contestatoarea a mai

menționat că datorită situației socio-politice și a presiunilor exercitate

asupra părinților săi, aceștia au plecat în exil, fără a li se elibera nici

măcar un pașaport, ci doar un certificat de călătorie, acesta fiind un document

comun de călătorie, eliberat de Ministerul Afacerilor Interne la 22 mai 1950,

fiind astfel obligați să părăsească țara împreună cu fiica lor.

În aceste condiții, bunurile imobile

proprietatea autorilor contestatoarei se pretinde că au rămas abandonate,

situație în care, prin sentința civilă nr. 5556 din 15 septembrie 1970,

imobilul din litigiu a fost astfel calificat și trecut în proprietatea

statului, contestatoarea formulând cerere de restituire în natură sau pentru

acordarea despăgubirilor bănești după apariția Legii nr. 10/2001.

Prin cererea înregistrată sub nr.

7712 din 19 noiembrie 2004 contestatoarea Z.E. a solicitat și ea anularea

aceleiași dispoziții nr. 8613 din 21 octombrie 2004, în contradictoriu cu

Primarul Municipiului Ploiești și obligarea acestuia la plata despăgubirilor bănești

corespunzătoare.

Contestatoarea a învederat că este

unica moștenitoare a mamei sale B.Z., iar prin actul de partaj voluntar autentificat

sub nr. 1536 și transcris sub nr. 2040 din 6 aprilie 1946 la Grefa Tribunalului

Prahova, născută A. și uzitând de prenume ca M. sau M.L., a primit în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în Ploiești, compus din apartamentul de

la parter, pivniță, o cameră de serviciu la mansardă și un drept indiviz de

½ din terenul în suprafață de 274 mp.

A mai precizat că, în anul 1967

împreună cu familia sa a primit aprobarea de a părăsi țara condiționat de

lichidarea averii imobiliare, context în care a fost obligată să facă o „ofertă

de donație” Statului Român, autentificată sub nr. 1179 din 3 martie 1967,

ofertă acceptată de stat prin actul autentificat sub nr. 469 din 26 ianuarie 1968,

ulterior imobilul fiind locuit cu chirie, inițial de cadre P.C.R. și apoi de

familia T., care în calitate de chiriaș a și cumpărat imobilul.

Contestatoarea a mai menționat că,

prin sentința civilă nr. 13150 din 11 noiembrie 2002 a Judecătoriei Ploiești,

devenită irevocabilă prin decizia nr. 1392 din 8 august 2003 a Curții de Apel

Ploiești s-a constatat nul actul de donație iar după apariția Legii 10/2001 a

formulat notificare respinsă prin dispoziția nr. 8613 din 21 octombrie 2004 cu

motivarea că „petenta nu a făcut dovada vocației succesorale”.

Prin încheierea de ședință din 10

decembrie 2004 instanța a dispus în temeiul art. 164 C. proc. civ., conexarea

dosarului nr. 7712 din 19 noiembrie 2004 la dosarul nr. 7711/19 noiembrie 2004

avându-se în vedere că există o strânsă legătură între cele două cauze, prin

aceea că cele două contestatoare sunt rude de gradul patru și, în speță este

vorba despre același imobil, iar la baza emiterii dispozițiilor nr. 8612 și

8613/2004 a stat aceeași documentație.

Intimatul a solicitat introducerea

în cauză a Ministerului Finanțelor Publice motivând că art. 13 alin. (6) din

Legea 112/1995 stipulează că măsurile reparatorii se acordă dintr-un fond

extrabugetar, constituit la nivelul Ministerului de Finanțe, iar pe de altă

parte nici o dispoziție a Legii 10/2001 sau a H.G. 498/2003 pentru aplicarea

Normelor Metodologice nu prevede posibilitatea acordării despăgubirilor bănești

din bugetul local. S-a mai susținut că, potrivit Legii nr. 10/2001, Ministerul

Finanțelor Publice primește și centralizează documentele doveditoare transmise

de unitatea notificată, analiza urmând a fi făcută de către o Comisie

interministerială formată din reprezentanți ai Ministerului Administrației

Publice și Transporturilor, ai Ministerului Finanțelor Publice și ai

Ministerului Administrației Finanțelor Publice.

În cauză s-au întocmit expertize

tehnice de specialitate, terenul fiind evaluat la 667.773.720 lei, iar

construcția raportat la cele două unități locative, conform actului de partaj

voluntar, la 1.274.800.000 lei pentru unitatea locativă de la parter și 1.276.300.000

lei pentru unitatea locativă de la etaj.

D.G.F.P. Prahova a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, motivat

de faptul că numai unitatea notificată, în speță Primăria Municipiului Ploiești

poate avea calitate procesuală pasivă, pentru Ministerul Finanțelor Publice

această calitate revenind numai în cazul prevăzut de art. 26 alin. (3) din

Legea 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 311 din 17

martie 2005 Tribunalul Prahova a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice ca neîntemeiată, a admis contestațiile

conexate, a anulat dispozițiile nr. 8612/2004 și 8613/2004 constatând dreptul

contestatoarelor W.G. și Z.E. de a beneficia de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul situat în Ploiești, compus din teren și construcție,

așa cum a fost el identificat prin expertizele tehnice de specialitate,

intimatele fiind obligate la 7.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut că

imobilul în litigiu a aparținut autorilor contestatoarei, că aceștia în baza

Legii 10/2001 au formulat notificare prin care au solicitat să se constate

dreptul lor de proprietate asupra imobilului din Ploiești, județ Prahova,

imobil preluat abuziv de către stat prin aplicarea Decretului nr. 111/1951,

decret pe care literatura de specialitate l-a apreciat ca neconstituțional în

raport cu Constituția din 1948, ceea ce duce la concluzia că hotărârile

judecătorești pronunțate în temeiul său nu pot constitui un titlu valabil.

S-a mai reținut că autorul

contestatoarei W.G. este numitul A.I., care este una și aceeași persoană cu A.E.,

acest din urmă nume fiind corespondentul numelui în limba ebraică.

Referitor la cealaltă contestatoare

s-a reținut că este moștenitoarea defunctei Z.B. iar prin dispoziția contestată

nu s-a contestat faptul că defuncta a fost proprietara imobilului în litigiu.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a intimatei Ministerul Finanțelor Publice, instanța

de fond a reținut-o ca neîntemeiată, cu motivarea că măsurile reparatorii au

fost acordate cu titlu generic ele putând fi titluri de valoare nominală sau

măsuri reparatorii bănești, ministerul fiind cel care alocă fondurile necesare.

Prin apelul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova se arată că în mod greșit a fost

respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive ca reprezentant al

Statului Român, deoarece nu există temei de drept pentru ca o parte să fie

menținută în cauză doar pentru opozabilitate, singura posibilitate de a avea

această calitate fiind dată de art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, în situația

în care unitatea deținătoare nu este identificată. Faptul că Ministerul

Finanțelor emite titlurile de valoare nominală nu-i conferă calitatea de parte

în litigiile de acest gen.

Se mai critică hotărârea instanței

de fond pentru că aceasta și-a depășit limitele investirii (soluționarea

contestației în baza Legii 10/2001), făcând aprecieri despre

neconstituționalitatea Decretului nr. 111/1951, considerând că preluarea

imobilului s-a făcut fără titlu valabil în privința contestatoarei W.G.

Referitor la contestația formulată

de Z.E. se susține că, chiar dacă s-a formulat acțiune în constatarea nulității

donației, persoana îndreptățită are beneficiul legii dacă depune copii

legalizate după hotărârea definitivă și irevocabilă până la data de 14 mai 2003,

acesta fiind un termen de decădere.

Primăria Municipiului Ploiești

critică hotărârea instanței de fond pentru admiterea greșită a contestației

formulată de W.G., fără a observa că preluarea imobilului de către stat nu a

fost abuzivă în condițiile în care acest lucru s-a realizat la 20 de ani după

momentul plecării autorilor săi din țară.

În ceea ce privește

neconstituționalitatea Decretului nr. 111/1951 reținută de instanța de fond, se

consideră că greșit s-a apreciat a fi contrar constituției, prin invocarea

greșită a aplicabilității Declarației Universale a Drepturilor Omului, document

numai cu caracter declarativ și nu cu putere de lege.

Critica vizează și reținerea greșită

a preluării abuzive a imobilului, care în realitate a fost abandonat,

nefăcându-se dovada existenței unei legături de cauzalitate cu abandonul

proprietății.

În ceea ce privește soluționarea

contestației formulată de Z.E. se critică prin apel că în mod greșit s-a

reținut că are vocație succesorală, în condițiile în care nu a dovedit

acceptarea succesiunii autorului său.

Prin decizia civilă nr. 880 din 15

iunie 2005 a respins ca nefondate apelurile declarate de intimatele pârâte Primăria

Municipiului Ploiești și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova

împotriva sentinței civile nr. 311 din 17 martie 2005 a Tribunalului Prahova în

contradictoriu cu intimatele contestatoare W.G. și Z.E.

Instanța de apel a reținut ca

nefondată critica apelantului-pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de D.G.F.P. Prahova potrivit căreia în mod greșit s-a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, deoarece pe de o parte în astfel de litigii, când se acordă măsuri

reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001,

statul este reprezentat prin acest minister, având calitate procesuală.

S-a apreciat că în mod corect

instanța de fond a reținut că, atunci când persoana îndreptățită la măsuri

reparatorii optează pentru acordarea de titluri de valoare nominală plasate în

procesul de privatizare, hotărârile judecătorești trebuie să fie opozabile și

Ministerului Finanțelor Publice, fiind instituție abilitată în acest sens.

Corectă s-a reținut și motivarea

instanței în ceea ce privește aspectele legate de Decretul nr. 111/1951 care a

reglementat situația bunurilor supuse confiscării sau confiscate fără

moștenitor sau fără stăpân, în practică și literatura de specialitate

statuându-se că bunurile intrate în posesia statului în temeiul său sunt

considerate ca fiind preluate fără un titlu valabil și au regimul juridic

corespunzător în contextul aplicării Legii nr. 10/2001.

Cu actele depuse la dosar,

contestatoarea W.G. a făcut dovada că există o legătură de cauzalitate cu

abandonul proprietății, respectiv a imobilului în litigii care a aparținut

autorului său.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 în

art. 2 alin. (1) lit. d) se referă la imobilele preluate de stat, deoarece au

fost considerate ca abandonate, în accepțiunea legii bunul abandonat fiind cel

părăsit, titularul bunului să fie necunoscut sau absent și să fi trecut mai

mult de un an de la data părăsirii bunului, fără ca între timp titularul să fi

făcut vreun act de conservare.

Legea prevede că și în situația în

care proprietarul și-a abandonat imobilul de bună voie se poate beneficia de

restituirea acestuia în condițiile Legii 10/2001. În speță, în ceea ce-i

privește pe autorii contestatoarei, faptul că există un certificat de călătorie

numai pentru dus, atestă existența unei cauze forțate de părăsire a țării, dat

fiind și contextul soci-politic al acelei perioade.

Preluarea bunului de către stat se

producea în baza Decretului nr. 111/1951 și prin efectul unei hotărâri

judecătorești, iar dacă aplicabilitatea art. 2 alin. (1) lit. d) din lege în

ceea ce privește imobilele preluate pentru neplata impozitelor este

condiționată de existența unor motive neimputabile proprietarului, în schimb nu

este prevăzută nici o condiție în legătură cu bunurile imobile considerate a fi

abandonate.

Se poate deduce că legea se aplică

și acelor imobile care îndeplinesc condițiile de a fi abandonate, chiar dacă

părăsirea lor de către proprietar [părăsire consumată în condițiile art. 1

alin. (2)-(4) din Instrucțiuni], nu a avut cauze ținând de o execuție politică

ori un substrat politic.

S-a tras concluzia că în situația în

care un proprietar și-a abandonat imobilul, iar acest abandon a durat cel puțin

un an, el ori moștenitorii lui pot beneficia de restituirea imobilului în

condițiile legii, astfel că este lipsit de relevanță faptul că preluarea

imobilului s-a făcut după 20 de ani.

Este nefondată și critica

referitoare la cea de a doua contestatoare, în sensul că, hotărârea definitivă

și irevocabilă prin care s-a constatat nulă donația efectuată de autorii

acesteia în legătură cu imobilul a fost depusă peste termenul prevăzut de lege,

respectiv 14 mai 2003, fiind un termen de decădere, pe de o parte pentru că

termenul la care se referă legea este unul de recomandare, iar pe de altă parte

pentru că există o constatare a nulității donației printr-o hotărâre definitivă

și irevocabilă, fiind îndeplinită această cerință a legii.

În privința apelului Primăriei

Municipiului Ploiești s-a reținut nefondată critica potrivit căreia de la

momentul plecării autorilor contestatoarei și până la momentul preluării

imobilului au trecut aproape 20 de ani, pentru considerentele expuse anterior

s-a apreciat că nu echivalează cu o preluare abuzivă, deoarece legea specială

nu face nici o precizare cu privire la perioada abandonului imobilului

respectiv.

Practica și literatura de

specialitate s-a reținut că a stabilit constant că preluările de către stat a

imobilelor prin aplicarea Decretului nr. 111/1951 au fost considerate abuzive,

astfel că instanța de fond nu a greșit când s-a referit la

neconstituționalitatea respectivului decret în raport cu Constituția din 1948,

sub imperiul căreia a fost adoptat și care garanta proprietatea particulară.

Cu privire la criticile constând în

aspectele legate de inexistența unei legături de cauzalitate cu abandonul

proprietății, aceste aspecte au fost analizate raportat la apelul declarat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

În privința contestatoarei Z.E. corect

s-a reținut că a făcut dovada că este moștenitoarea lui Z.B. M., care a devenit

proprietara imobilului în baza unui act de partaj voluntar, dovedindu-și și

calitatea de moștenitoare în sensul dispozițiilor Legii 10/2001, potrivit

cărora cererea de restituire a imobilului are valoare de acceptare a

succesiunii.

În acest sens în art. 4 din Legea

10/2001 se prevede că de dispozițiile acestei legi beneficiază și moștenitorii

persoanelor fizice îndreptățite, chiar în ipoteza în care succesibilii nu au

acceptat moștenirea, fiind repuși în termenul de acceptare a succesiunii pentru

bunurile ce fac obiectul Legii 10/2001.

De altfel, contestatoarea a făcut

dovada filiației sale față de antecesoară și a depus toate actele de proprietate

ce atestă dreptul său de a beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent

pentru imobilul în litigiu.

Împotriva deciziei civile nr. 880

din 15 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești au declarat recurs în termen

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova și pârâta Primăria

Municipiului Ploiești.

În recursul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova se reiterează motivele din

apel.

O primă critică se referă la

soluționarea greșită a excepției invocate privind lipsa calității procesuale

pasive a Statului Român, în condițiile în care nu există temei de drept ca o

parte să fie menținută în cauză pentru opozabilitate.

A doua critică vizează fondul

cauzei, referitor la faptul că greșit s-a reținut existența unei legături de

cauzalitate cu abandonul proprietății referitor la contestatoarea W.G., aspect

neconfirmat de actele existente la dosar.

În sens similar se susține că

instanța de apel greșit a soluționat contestația formulată de Z.E., ignorând

prevederile art. 2 pct. 3 din Normele de Aplicare a Legii 10/2001 care sunt de

strictă interpretare.

În acest sens recurentul susține că

în cauza donațiilor efectuate pe cale dreptului comun se poate acorda

beneficiul legii numai dacă s-a admis acțiunea în anulare (în constatarea

nulității donației) printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă. În acest caz

persoana îndreptățită are beneficiul legii dacă depune originalul sau copie

legalizată de pe respectiva hotărâre până la 14 mai 2003.

Recurentul invederează că instanța

de apel a ignorat împrejurarea nedepunerii copiei legalizate a hotărârii

judecătorești prin care s-a constatat nulitatea donației până la data de 14 mai

2003, termenul fiind de decădere cu consecința de a nu se mai putea profita de

beneficiul legii.

Pârâta Primăria Municipiului

Ploiești critică decizia instanței de apel prin prisma motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că este lipsită de temei legal și

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În acest sens, arată că greșit s-a

reținut că W.G. a făcut dovada că există o legătură de cauzalitate cu abandonul

proprietății considerând irevelevant certificatul de călătorie numai pentru dus

ce ar atesta existența unei cauze forțate de părăsire a țării.

Într-o prezentare extensivă a

analizei probelor ce nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a menținut hotărârea

instanței de fond prin care s-a admis contestația lui W.G., fără a ține seama

că de la data plecării autorilor săi din țară și până la preluarea imobilului

de către stat au trecut aproape 20 de ani, astfel că dacă ar fi operat

preluarea abuzivă statul nu ar fi așteptat o perioadă așa de îndelungată.

Se susține că motivarea instanței

este netemeinică în ceea ce privește neconstituționalitatea Decretului 111/1951

când se arată că este contrar Constituției din 1948 invocându-se Declarația

Universală a Drepturilor Omului, document ce nu are putere de lege și numai un

caracter declarativ.

Se susține că greșit s-au

interpretat Normele de aplicare a Legii 10/2001 referitor la abandonul

imobilelor în condițiile în care acestea prevăd depunerea actelor doveditoare

pentru existența unei legături de cauzalitate cu abandonul proprietății.

În ceea ce o privește pe

contestatoarea Z.E. se susține că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 4

din Legea nr. 10/2001, considerând că simpla prezentare a unor acte civile și a

unei sentințe civile pronunțată într-o altă cauză fac dovada calității de

moștenitor.

Față de criticile formulate de

recurente, raportat la actele și lucrările dosarului, reține ca fondat recursul

pârâtului Ministerului Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova și ca nefondat

recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploiești, pentru următoarele

considerente:

Referitor la recursul pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Prahova se reține fondată

critica potrivit căreia greșit s-a menținut respingerea excepției lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, deoarece pe de o parte, în astfel de litigii când se acordă măsuri

reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite în baza Legii 10/2001

statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice având calitate procesuală.

Calitatea sa de pârât în cauză a

fost determinată de cererea Primăriei Municipiului Ploiești și motivată de

împrejurarea că bugetul local nu are fondurile necesare efectuării plăților,

precum și de faptul că în mod expres în Legea 10/2001 nu se prevede o astfel de

plată din bugetele primăriilor.

Este adevărat că prin hotărârea

criticată s-a menținut calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice. Ea a fost pronunțată anterior intrării în vigoare a Legii nr.

247/2005, care reglementează printre altele și sursele de finanțare, cuantumul

și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi

restituite în natură.

Pe cale de consecință legalitatea

hotărârii trebuie să fie raportată la legislația în vigoare la data pronunțării

ei.

Conform art. 9 din Legea 10/2001

despăgubirile prin echivalent pot consta în titluri de valoare nominală

folosite exclusiv în procesul de privatizare, în acțiuni la societățile

comerciale tranzacționate pe piața de capital ori prin compensare cu alte

bunuri sau servicii oferite în echivalent de către deținător. Operațiunea de

opțiune a persoanei îndreptățite este ulterioară, iar dacă opțiunea sa se

referă la titluri de valoare nominală plasate în procesul de privatizare așa

cum prevăd dispozițiile art. 31 pct. 4 din Legea 10/2001, hotărârea

judecătorească trebuie să fie opozabilă și Ministerului Finanțelor Publice.

Față de aceste considerente, critica

este întemeiată recurentul neavând calitate procesuală pasivă situație în care se

impunea admiterea excepției invocate, și care face de prisos analiza celorlalte

critici vizând fondul cauzei.

În consecință, urmează a fi admis

recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei

civile nr. 880 din 15 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești care va fi

modificată în parte, în sensul admiterii apelului D.G.F.P. Prahova împotriva

sentinței civile nr. 311 din 17 martie 2005 a Tribunalului Prahova.

Urmează a fi schimbată în parte

sentința instanței de fond, în sensul admiterii excepției lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și să fie respinsă cererea

formulată de Primarul Municipiului Ploiești de introducere în proces a

Ministerului Finanțelor Publice.

În ceea ce privește recursul pârâtei

Primăria Municipiului Ploiești, se reține că este nefondat.

Contestatoare W.G., așa cum a

reținut instanța de apel, a făcut dovada că există legătură de cauzalitate cu

abandonul proprietății.

S-a stabilit în practica și

literatura de specialitate că preluările de către stat a imobilelor prin

aplicarea Decretului nr. 111/1951 au fost considerate abuzive, situație în care

nu este greșită motivarea instanței atunci când face referire la

neconstituționalitatea lui, în raport cu Constituția din anul 1948 sub imperiul

căreia a fost adoptat și care garanta proprietatea privată.

Art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea

10/2001 se referă la imobilele preluate de către stat care au fost considerate

abandonate, în accepțiunea legii bunurile abandonate fiind acelea care au fost

părăsite, ca titularul lui să nu fie cunoscut sau să fie absent și să fi trecut

mai mult de un an de la data părăsirii lui fără ca între timp titularul să fi

făcut vreun act de conservare.

Totuși, legea prevede că și în

situația în care proprietarul și-a abandonat imobilul de bună voie poate

beneficia de restituirea lui.

Contestatoarea a dovedit că autorii

săi au fost forțați să părăsească țara în contextul socio-politic al acelei

perioade prin prezentarea certificatului de călătorie numai pentru un dus, eliberat

de Ministerul Afacerilor Interne.

Referitor la contestatoarea Z.E. corect

instanța de apel a reținut că a făcut dovada că este moștenitoarea lui Z.B.M.

ce a devenit proprietara imobilului în baza unui act de partaj voluntar cu

fratele său. În același timp și-a dovedit calitatea de moștenitoare, având în

vedere că potrivit legii cererea de restituire a unui imobil formulată în baza

Legii 10/2001 echivalează cu acceptarea succesiunii. În acest sens prin

dispozițiile art. 4 din lege, ce prevăd că beneficiază de dispozițiile legii și

moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite chiar în ipoteza în care

succesibilii nu au acceptat moștenirea fiind repuși în termenul de acceptare a

succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul acestei legi.

Contestatoarea și-a dovedit filiația

față de antecesoarea sa prin actele de stare civilă depuse la dosar cât și

dreptul său de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul ce face obiectul litigiului.

Față de considerentele de mai sus, recursul

acestei pârâte este nefondat urmând a fi respins, urmând a fi menținute

celelalte dispoziții ale deciziei recurate și ale sentinței instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Prahova împotriva deciziei civile nr. 880 din 15

iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, pe care o modifică în

parte în sensul că admite apelul D.G.F.P. Prahova împotriva sentinței civile

nr. 311 din 17 martie 2005, a Tribunalului Prahova, secția civilă.

Schimbă în parte sentința în sensul

că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice și respinge cererea formulată de Primarul Municipiului Ploiești de

introducere în proces a acestuia.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Primăria Municipiului Ploiești împotriva aceleiași decizii.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei recurate și ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi,

24 ianuarie 2006.