ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7065/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 9 iunie 2006, B.V.V. și B.S.M. au chemat în judecată, în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăria municipiului Ploiești, prin primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea dispoziției din 3 mai 2006 emisă de intimată și restituirea în natură a terenului în suprafață de 800 mp situat în Ploiești, str. I.M. În motivarea acțiunii, contestatorii au susținut că în mod greșit le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului pe motivul că nu s-a făcut dovada proprietății asupra imobilului revendicat, deoarece deposedarea trebuie dovedită de instituția notificată și că în mod neîntemeiat s-a susținut că nu au făcut dovada calității de moștenitor al defunctului B.V.V.

deoarece această calitate de succesori în drepturi s-a făcut prin actele depuse la dosar. Ulterior, contestatorul B.V.V. a arătat că din eroare a fost menționată ca contestatoare B.S.M., aceasta fiind decedată din 2003. A precizat că, față de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză nu mai solicită restituirea în natură a terenului în litigiu ci despăgubiri. Prin sentința civilă nr. 459 din 19 martie 2007 Tribunalul Prahova a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin actul dotai încheiat în anul 1924, A.D. (căsătorită B.) a primit drept dotă un corp de casă situat în strada I.M., compus dintr-un loc de casă de circa 550 mp și clădire, imobil ce a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin Hotărârea nr. 21/1999, în baza Legii nr. 112/195 s-a constatat dreptul petiționarei B.S.M. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de această lege, pentru imobilul format din clădire de locuit și teren în suprafață de 396 mp fostă proprietate a defunctului B.V.V., dobândit de soția sa prin actul dotai amintit. După apariția Legii nr. 10/2001, contestatorii au formulat notificare și au solicitat restituirea în natură a terenului de 800 mp susținând că acest teren a fost transmis prin testament mai mamei lor, A.B. (născută D.), de către tatăl acesteia, în anul 1937, teren pentru care s-a plătit impozit la stat până în anul 1948, când a fost preluat abuziv odată cu naționalizarea Fabricii de cherestea.

Prin dispoziția contestată s-a respins notificarea pentru nerespectarea prevederilor art. 2 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, motivându-se că nu s-au depus acte care să facă dovada deținerii în proprietate și a imobilului în suprafață de 704 mp și că la data naționalizării acest teren ar fi fost preluat de către stat de la B.V.V. Prin decizia nr. 424 din 18 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploiești, a respins ca nefondat apelul declarat de contestatorul B.V.V. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat spre restituire și nici dovada dreptului de proprietate asupra sa, că actele depuse nu duc la concluzia că autoarea contestatorului a fost proprietara acestui teren, că singurul act doveditor este actul dotal în care sunt evidențiați 550 mp teren și că B.V.V.

figurează la poziția 72 din Decretul nr. 92/1950 cu imobilul din strada I.M., fără a se preciza suprafața de teren preluată. împotriva deciziei instanței de apel contestatorul B.V.V. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Printr-un prim motiv de recurs, contestatorul a susținut că există o contradicție între considerentele deciziei instanței de apel și dispozitivul deciziei în sensul că, deși instanța de apel a reținut că „singurul act doveditor al dreptului de proprietate este actul dotai autentificat, în care sunt evidențiați 550 mp", a respins apelul reținând că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate cu actele depuse la dosarul cauzei.

Recurentul-contestator a mai susținut că în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că în cauză nu ar fi îndeplinite cerințele art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 deoarece cu actele depuse la dosar a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul prezentei cauzei. A arătat că mama sa, A.B., a primit, prin actul dotai depus la dosar, un corp de case și teren situate în Ploiești, strada I.M., actul fiind confirmat de testamentul olograf al bunicului său, înscrisuri depuse la dosarul cauzei, în dovedirea dreptului de proprietate fiind depuse și alte înscrisuri, printre care chitanțe din care reiese că autorul său a figurat la rolul fiscal cu terenul în litigiu și a plătit taxele și impozitele aferente acestuia.

Recurentul-contestator a susținut că terenul se află în prelungirea terenului în suprafață de 396 mp pentru care a primit despăgubiri prevăzute de Legea nr. 112/1995, făcând corp comun cu acesta iar acest fapt poate constitui o prezumție că terenul a fost în proprietatea autorului său. Prin decizia nr. 7741 din 5 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, admis recursul contestatorului, a casat decizia nr. 424 din 18 octombrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași Curți de Apel. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente: Prin decizia atacată s-a reținut că A.B.

a primit drept dotă de la tatăl său casa de locuit și teren de 550 mp, imobil situat în Ploiești, strada I.M., teren asupra căruia s-a constatat dreptul defunctei B.S.M. (decedată în 2003), al cărui unic moștenitor este fratele său B.V.V., la acordarea de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, respectiv pentru suprafața de 396 mp însă instanța de apel, cu toate acestea, respinge apelul.

Deși s-a reținut s-a făcut dovada proprietății cu privire la o suprafață de teren de 550 mp, instanța de apel a respins apelul, ca nefondat, fără a soluționa cauza în ceea ce privește diferența de teren față de cea de 396 mp, restituiți în echivalent în temeiul Legii nr. 112/1995, deși aceasta se impunea cu atât mai mult cu cât din apărările formulate de către recurent și din identificarea terenului de 704 mp ce face obiectul prezentului litigiu, prin expertiza efectuată în faza procesuală a fondului (dosarul primei instanțe) această suprafață de teren cu privire la care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 apare ca fiind situată în continuarea suprafeței de 396 mp, ce a făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

Înalta Curte, având în vedere aceste considerente, a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. așa încât a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 424 din 18 octombrie 2007 a Curții de Apel Ploiești și a trimis pricina spre rejudecare aceleiași curți de apel, cu îndrumarea ca această instanță să soluționeze cauza sub aspectul relevat și sa aibă în vedere și celelalte apărări formulate în cauză, urmând a se suplimenta probatoriul cu orice probă considerată pertinentă și concludentă în corecta soluționare a cauzei. În rejudecare, la termenul din 25 ianuarie 2010, contestatorul, prin apărător, a solicitat, în completarea probatoriului administrat, încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei testimoniale cu un martor, motivând că, față de mențiunile din actul dotai care fac referire la existența unor acte de transcriere și autentificare, este necesar să obțină relații de la Arhivele Naționale cu privire la acest aspect..

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin încheierea din 25 ianuarie 2010, în baza art. 295 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 315 C. proc. civ., a încuviințat, la cererea contestatorului, proba cu înscrisuri care să facă dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu, sub sancțiunea suspendării cauzei conform art. 155 1 C. proc. civ. și a respins proba testimonială, ca neconcludentă și nepertinentă (dosar apel în rejudecare). Prin încheierea din 15 februarie 2010, instanța de apel a dispus suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 155 1 C. proc. civ. cu motivarea că contestatorul nu s-a conformat dispozițiilor instanței date prin decizia de casare.

Cauza a fost repusă pe rol, urmare a cererii contestatorului formulată la data de 24 ianuarie 2011 iar prin încheierea din 14 februarie 2011, instanța de apel a constatat că în cauză motivele pentru care s-a dispus suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 155 1 C. proc. civ. subzistă, astfel că se impune a fi menținută această măsură. Contestatorul B.V.V. a formulat la data de 08 august 2011 o nouă cerere de repunere pe rol iar prin încheierea din 31 octombrie 2011 instanța de apel, reținând că contestatorul nu s-a conformat dispozițiilor instanței, în sensul de a depune la dosar actele solicitate pe linia deciziei de casare, prin care să facă dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu, obligație stabilită în sarcina sa prin încheierea de ședință din data de 25 ianuarie 2010, a constatat că judecata nu poate continua, astfel că a respins cererea de repunere pe rol formulată de contestator și, în baza art. 155 1 C. proc.

civ., a menținut măsura suspendării judecății cauzei. La data de 12 aprilie 2012, contestatorul B.V.V. a declarat recurs împotriva încheierilor din 25 ianuarie 2010 și 31 octombrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-cotestator a susținut că în mod greșit a procedat instanța de apel atunci când a dispus suspendarea cauzei în baza dispozițiilor art. 155 1 C. proc. civ., care nu erau incidente în cauza dedusă judecații și, ulterior, a menținut suspendarea prin respingerea cererii de repunere pe rol formulată de contestatorul B.V.V. Recurentul-contestator a susținut că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. potrivit cărora „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesitații administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Recurentul-reclamant a arătat că prin decizia nr. 7741 din 5 decembrie 2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul formulat de B.V.V. stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat că acesta a făcut dovada cu acte a dreptului de proprietate pentru suprafața de 550 mp teren situat în Ploiești, str. I.M., județul Prahova, că terenul în suprafață de 396 mp pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin Hotărârea nr. 21 din 29 ianuarie 1999 dată în baza Legii nr. 112/1995 este inclus în suprafața de 550 mp și că diferența de teren până la cea solicitată apare ca fiind situată în continuarea celor 396 mp pentru care s-a recunoscut deja dreptul de proprietate.

Întrucât hotărârea recurată cuprindea motive contradictorii, iar aceste împrejurări nu au fost practic cercetate, cauza a fost retrimisă spre rejudecare în vederea soluționării pe fond, urmând a se suplimenta probatoriul cu orice probă considerată pertinentă și concludentă în soluționarea cauzei. Curtea de Apel Ploiești, primind dosarul după casarea cu trimitere, a solicitat contestatorului sa facă dovada cu acte a dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului in litigiu și, întrucât acesta nu s-a conformat, instanța a dispus suspendarea cauzei în baza dispozițiilor art. 155 1 C. proc. civ. Instanța a refuzat astfel să se conformeze considerentelor deciziei de casare și să soluționeze cauza pe fond.

Recurentul-contestator a mai susținut că, în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de stat dar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă. Pe de altă parte, în noțiunea de acte doveditoare este largă iar actele depuse la dosarul cauzei, prin raportare la considerentele deciziei de casare care au dezlegat problema de drept dedusă judecații și față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, sunt considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate.

În atari condiții, măsura adoptată de Curtea de Apel Ploiești de a se depune actul inițial de proprietate al autorilor contestatorului care este anterior anului 1924 (data întocmirii actului dotai) și care nu se mai regăsește în Arhivele Naționale, refuzându-se coroborarea actelor deja existente cu prezumțiile legale impuse de Legea nr. 10/2001, este de natura a vătăma interesele legitime ale contestatorului, care se vede pus în situația de a face dovezi pe care nu le deține. Pentru considerentele expuse, recurentul-contestator a solicitat admiterea recursului, casarea încheierilor pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru continuarea judecății. Recursul este fondat în limitele și pentru considerentele care succed.

Potrivit art. 155 1 . C. proc. civ. „Când constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina părții reclamante, prin neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecății, instanța poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligații nu au fost respectate.” În speță, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a textului de lege menționat atunci când a dispus suspendarea judecății cauzei, reținând că reclamantului i se poate imputa existența unei culpei procesuale pentru faptul că nu ar fi depus la dosar acte prin care să facă dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu.

În fapt, instanța de apel era cea care trebuia să se conformeze îndrumărilor date prin decizia de casare de către Înalta Curte și să se pronunțe cu privire la despăgubirile solicitate de contestator pentru suprafața de 154 mp reprezentând diferența dintre suprafața de 550 mp - pentru care contestatorul a făcut dovada dreptului de proprietate cu actul dotal depus la dosar - și suprafața de 396 mp pentru care deja au fost acordate despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cu privire la restul din suprafața de teren în litigiu - care nu face obiectul actului dotai dar pentru care contestatorul a solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța de apel, în baza îndrumărilor date prin aceeași decizie de casare, urma să aprecieze dacă pretențiile contestatorului sunt întemeiate în raport de înscrisurile depuse la dosar, de care acesta a înțeles să se prevaleze, respectiv dacă fac dovada dreptului său de proprietate în sensul Legii nr. 10/2001 iar în eventualitatea în care constata necesar să dispună suplimentarea probatoriului cu orice probă considerată pertinență și concludentă în soluționarea cauzei.

Chiar în condițiile în care instanța ar fi dispus completarea probatoriului cu actul inițial de proprietate al autorilor contestatorului, anterior anului 1924 (data întocmirii actului dotai) - așa cum susține recurentul-contestator, deși din cuprinsul încheierilor atacate reiese că acesta ar fi fost cel care ar fi solicitat încuviințarea administrării probei cu înscrisuri în completare - măsura suspendării cauzei în temeiul art. 155 C. proc. civ. nu se impunea, în raport de împrejurarea că acesta nu s-a putut conforma, nefiind în posesia altor înscrisuri în afara celor deja existente la dosar, deoarece instanța de apel avea posibilitatea să se pronunțe cu privire la raportul juridic dedus judecății având în vedere respectivele înscrisuri despre care contestatorul a susținut că fac dovada dreptului de proprietate în sensul Legii nr. 10/2001, apărare pe care instanța trebuia s-o examineze și cu privire la care trebuia să se pronunțe, într-un fel sau altul.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în consecință, va admite recursul împotriva încheierii din 25 ianuarie 2010 și încheierii din 31 octombrie 2011, ambele pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 5411/105/2006, va casa încheierile menționate și trimite pricina aceleiași Curți de Apel pentru continuarea judecății.

Înalta Curte, referitor la solicitarea recurentului-reclamant formulată prin apărător, de acordare a cheltuielilor de judecată în prezentul recurs, reprezentând onorariu de avocat, reține că acestea urmează să fie avute în vedere de instanța de apel, întrucât dezlegarea acestei cereri depinde de soluția ce se va pronunța în rejudecare, moment la care se va putea aprecia care este partea căreia îi revine obligația plății acestor cheltuieli, din perspectiva prevederilor art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de contestatorul B.V.V. împotriva încheierii din 25 ianuarie 2010 și încheierii din 31 octombrie 2011, ambele pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează încheierile menționate și trimite cauza aceleiași Curți de Apel pentru continuarea judecății. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2012.