ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 845/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 845/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova la data de 9 iunie 2006, contestatorii B.V. și B.S.M. au

chemat în judecată, în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăria municipiului

Ploiești, prin primar, solicitând instanței să dispună anularea Dispoziției nr.

2577 din 3 mai 2006 emisă de intimată și restituirea în natură a terenului în

suprafață de 800 mp, situat în Ploiești.

În motivarea

acțiunii, contestatorii au susținut că, în mod greșit, le-a fost respinsă

cererea de restituire în natură a terenului, motivat de faptul că nu s-a făcut

dovada proprietății asupra imobilului revendicat, deoarece deposedarea trebuie

dovedită de instituția notificată și că, în mod neîntemeiat, s-a arătat că nu

au făcut dovada calității de moștenitori ai defunctului B.V.V., actele de stare

civilă de la dosar dovedind contrariul.

Ulterior,

contestatorul B.V.V. a precizat că din eroare a fost menționată în calitate de

contestatoare B.S.M., aceasta fiind decedată din anul 2003. A arătat că, față

de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, nu mai solicită

restituirea în natură a terenului în litigiu, ci despăgubiri.

Prin sentința civilă

nr. 459 din 19 martie 2007, Tribunalul Prahova a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de fond a reținut că, prin actul dotal încheiat în anul 1924,

A.D. (căsătorită B.) a primit drept dotă un corp de casă situat în str. M.,

compus dintr-un loc de casă de circa 550 mp și clădire, imobil ce a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin Hotărârea nr.

21/1999, în baza Legii nr. 112/1995 s-a constatat dreptul petiționarei B.S.M.

de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de această lege, pentru

imobilul format din clădire de locuit și teren în suprafață de 396 mp, fostă

proprietate a defunctului B.V.V., dobândit de soția sa prin actul dotal

menționat.

După apariția Legii

nr. 10/2001, contestatorii au formulat notificare și au solicitat restituirea

în natură a terenului de 800 mp, susținând că acest teren a fost transmis prin

testament mamei lor, A.B. (născută D.) de către tatăl acesteia, în anul 1948,

când a fost preluat abuziv odată cu naționalizarea Fabricii de cherestea.

Prin dispoziția

contestată s-a respins notificarea pentru nerespectarea prevederilor art. 2 și

23 din Legea nr. 10/2001, motivându-se că nu s-au depus acte care să facă

dovada deținerii în proprietate și a imobilului în suprafață de 704 mp și că la

data naționalizării acest teren ar fi fost preluat de către stat de la B.V.V.

Prin Decizia civilă

nr. 424 din 18 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat

apelul declarat de contestatorul B.V.V.

În considerentele

hotărârii, instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada preluării abuzive

a imobilului solicitat spre restituire și nici dovada dreptului de proprietate

asupra sa. Astfel, singurul act doveditor este actul dotal în care sunt

evidențiați 550 mp teren; B.V.V. figurează la poziția 72 din Decretul nr.

92/1950 cu imobilul din str. M., fără a se preciza suprafața preluată.

Prin Decizia nr. 7741

din 5 decembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de contestator împotriva deciziei Curții de Apel Ploiești, pe care a

casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a avut în vedere că, deși Curtea de Apel Ploiești a reținut

că s-a făcut dovada proprietății cu privire la o suprafață de teren de 550 mp,

a respins apelul fără a soluționa cauza în ceea ce privește diferența de teren

față de 396 mp, restituiți în echivalent în temeiul Legii nr. 112/1995; aceasta

se impunea, cu atât mai mult cu cât din apărările formulate de către recurent

și din identificarea terenului de 704 mp (ce face obiectul litigiului) prin

expertiza efectuată în cauză, suprafața de teren cu privire la care se solicită

măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, apare ca

fiind situată în continuarea suprafeței de 396 m.p., ce a făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

În acest context,

instanța de trimitere trebuia să soluționeze cauza sub aspectul relevat, urmând

a suplimenta probatoriul cu orice probă considerată pertinentă și concludentă.

În rejudecare, la 25

ianuarie 2010, contestatorul, prin apărător, a solicitat completarea

probatoriului administrat, cu înscrisuri și un martor, motivând că, față de

mențiunile din actul dotal, care fac referire la existența unor acte de

transcriere și autentificare, este necesar să obțină relații de la Arhivele Naționale

cu privire la acest aspect.

Curtea de Apel

Ploiești, prin încheierea din 25 ianuarie 2010, a încuviințat, la cererea

contestatorului, proba cu înscrisuri, care să facă dovada dreptului de

proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu, sub sancțiunea

suspendării cauzei conform art. 155

1

C. proc. civ. și a respins

proba testimonială, ca neconcludentă și nepertinentă.

Prin încheierea din

15 februarie 2010, instanța de apel a dispus suspendarea judecății cauzei în

temeiul art. 155

1

C. proc. civ., cu motivarea că apelantul nu s-a

conformat dispozițiilor instanței date prin decizia de casare.

Cauza a fost repusă

pe rol, urmare a cererii contestatorului, iar, prin încheierea din 14 februarie

2011, instanța de apel a constatat că motivele pentru care s-a dispus

suspendarea judecății cauzei subzistă.

Contestatorul B.V. a

formulat o nouă cerere de repunere pe rol, iar, prin încheierea din 31

octombrie 2011, instanța de apel, reținând că acesta nu s-a conformat

dispozițiilor de mai sus, a constatat că judecata nu poate continua, astfel că

a menținut măsura suspendării judecății cauzei.

Prin Decizia civilă

nr. 7065 din 16 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de contestator împotriva încheierilor din 25 ianuarie 2010 și

31 octombrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, pe care le-a casat cu

trimiterea cauzei la aceeași instanță, pentru continuarea judecății.

Instanța de

recurs a constatat că, chiar în condițiile în care s-a dispus completarea

probatoriului cu actul inițial de proprietate al autorilor contestatorului,

anterior anului 1924, măsura suspendării cauzei în temeiul art. 155

1

C. proc. civ. nu se impunea, în raport de împrejurarea că partea nu s-a putut

conforma, nefiind în posesia altor înscrisuri; instanța de apel avea

posibilitatea să se pronunțe în cauză pe baza înscrisurilor despre care

contestatorul a susținut că fac dovada dreptului de proprietate în sensul Legii

nr. 10/2001, apărare pe care trebuia să o examineze și cu privire la care

trebuia să se pronunțe, într-un fel sau altul.

După casare, pentru

continuarea judecății, Curtea de Apel Ploiești a constat depunerea la dosar a

adresei din 8 ianuarie 2013 emisă de Arhivele Naționale - Serviciul Județean

Prahova, matricola generală privind impozitele achitate în perioada de

referință cu privire la imobilul în litigiu.

Prin Decizia civilă nr.

70 din 25 septembrie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a admis

apelul declarat de contestatorul B.V., împotriva sentinței civile nr. 459 din 19

martie 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata Primăria

municipiului Ploiești, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis

în parte contestația, a anulat în parte Dispoziția nr. 2577 din 3 mai 2006

emisă de intimată și a constatat dreptul contestatorului la despăgubiri

pentru diferența de teren de 154 mp, din Ploiești.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Conform principiilor

de soluționare a notificărilor, stipulate în Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, sarcina probei proprietății revine persoanei care

pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 23 din menționata lege.

Cum textul de lege nu

conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate

imobiliară, sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele întâlnite

în materia acțiunii în revendicare imobiliară, astfel cum se precizează și în

Norme.

Prin acte doveditoare

ale dreptului de proprietate se înțeleg înscrisurile constatatoare ale unui act

juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efectiv constitutiv,

translativ sau declarativ de proprietate.

Astfel, constituie

titluri de proprietate - actele juridice translative, precum

vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația, contractul de întreținere etc; actele

juridice declarative, ca împărțeala judiciară sau tranzacția; hotărârile

judecătorești de partaj; de constatare a uzucapiunii imobiliare (acte

jurisdicționale declarative).

Din această

perspectivă, singurul titlu de proprietate al autorului contestatorului îl

constituie actul dotal datat 24 mai 1924 (pentru numai suprafața de teren de

550 mp), celelalte înscrisuri existente la dosar nereprezentând, în sensul

legii, acte doveditoare ale dreptului de proprietate, întrucât atestă simple

situații de fapt.

În acest context,

întrucât în actul de preluare de către stat al imobilului (anexa la Decretul nr.

92/1950 - poziția 72) nu se menționează suprafața de teren aferentă imobilului

din Ploiești, (pentru a se putea face aplicațiunea dispozițiilor art. 24 din

Legea nr. 10/2001), iar, prin Hotărârea nr. 21 din 29 ianuarie 1999 a Comisiei

Județene Prahova pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a constatat dreptul

autoarei contestatorului la despăgubiri pentru 386 mp, apelantul-contestator

este îndreptățit la despăgubiri numai pentru diferența de teren de 154 mp.

În considerarea

argumentelor expuse, față de dispozițiile art. 24 și 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, apelul este fondat.

În baza art. 274 C.

proc. civ., intimata a fost obligată să plătească contestatorului suma de 3.700

lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert (400 lei),

onorariu avocat în fazele procesuale ale recursului și apelului (3.300 lei) -

chitanțelor din 10 aprilie 2012, din 5 noiembrie 2012, din 20 mai 2013 și din 20

mai 2013.

Împotriva deciziei de

mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâta Primăria municipiului

Ploiești, în drept invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâta a arătat că

soluția instanței de apel este nelegală, întrucât s-au aplicat în mod greșit

prevederile art. 2 și 23 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, curtea nu s-a

conformat îndrumărilor instanței de recurs, respectiv nu a soluționat cauza sub

aspectele menționate în ceea ce privește dovedirea preluării abuzive a

imobilului. În plus, instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art.

23.1 din H.G. nr. 250/2007, care dezvoltă ce se înțelege prin acte doveditoare.

În fapt, prin

notificarea din 16 iulie 2001 înregistrată la Primăria municipiului Ploiești,

contestatorii au solicitat restituirea în natură a unui teren în suprafață de

aproximativ 800 mp, situat în Ploiești, ce ar fi aparținut autorilor lor B.Ș.V.

și B.A. (fostă I.).

Potrivit actelor

depuse, comisia care a analizat notificarea a constatat că nu sunt îndeplinite

condițiile art. 2 și 23 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care cererea de

restituire în natură a fost respinsă prin Dispoziția nr. 2577 din 03 mai 2006

de Primarul municipiului Ploiești.

La dosar nu au fost

depuse acte care să dovedească preluarea abuzivă în proprietatea statului a

imobilului teren revendicat, în anexa la Decretul nr. 92/1950 figurând B.V., cu

imobilul situat în Ploiești. Acest înscris nu probează preluarea de către stat a

imobilului revendicat, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit că între imobile

există identitate.

Potrivit verificării

arhivei D.G.D.U., s-a constatat că, în anul 1950, în Ploiești, nu exista. Înainte

de anul 1941 exista însă str. Prof.I.M., ce a primit ulterior denumirea de str.

C.

Mai mult, din adresa din

2013 emisă de Arhivele Naționale rezultă fără putința de tăgadă faptul că, în

perioada 1942 - 1954, în matricola de terenuri nu figurează imobilul situat în

Ploiești, astfel că nu s-a făcut dovada preluării abuzive în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 a terenului care a făcut obiectul notificării

soluționate prin dispoziția contestată.

Prin întâmpinare, intimatul

a arătat că prin decizia pronunțată în ciclul procesual anterior, din 2008,

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit limitele reînvestirii instanței

de trimitere, obligatorii conform art. 315 C. proc. civ., lucru făcut de curtea

de apel, care a elucidat contradicțiile din sentința civilă nr. 459 din 19

martie 2007 a Tribunalului Prahova.

A arătat că, în speță,

contestatorul a făcut dovada cu actul dotal datat 24 mai 1924 că autorii săi au

avut în proprietate în Ploiești, o suprafață de 550 mp, pentru care, de

altfel, au plătit constant impozitele ce cădeau în sarcina lor.

Chiar dacă

întinderea suprafeței de teren nu a fost menționată ca atare, din lista anexă

la Decretul nr. 92/1950 rezultă că imobilul a fost preluat abuziv de către

stat.

Pentru acest imobil,

respectiv doar pentru suprafața de 386 mp au fost acordate despăgubiri prin

Hotărârea nr. 21 din 29 ianuarie 1999 a Comisiei Județene pentru Aplicarea

Legii nr. 112/1995.

Rezultă, așadar, că

autoritatea administrativă a acceptat, în procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995,

că autorul reclamantului a probat dreptul său de proprietate pentru terenul în

cauză, că acest teren era situat în Ploiești, precum și faptul că a făcut

obiect al unei deposedări abuzive, altfel nu s-ar fi acordat despăgubiri.

De aceea, negarea în

prezentul proces a unei situații evidente referitoare la același bun este

lipsită de substanță și trebuie înlăturată.

Intimatul a solicitat

respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de

judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Examinând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin prezenta cale de

atac se invocă nelegalitatea deciziei din apel, întrucât s-ar fi aplicat greșit

prevederile art. 2 și 23 din Legea nr. 10/2001, pentru că instanța de apel nu

s-a conformat îndrumărilor instanței de recurs și nu a soluționat cauza sub

aspectele indicate în ceea ce privește dovedirea preluării abuzive a

imobilului, dar și pentru că nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 23.1 din

H.G. nr. 250/2007, care dezvoltă noțiunea de „acte doveditoare”.

Înalta Curte

constată, în primul rând, că, prin Decizia nr. 7741 din 5 decembrie 2007,

instanța de casare a reținut că s-a făcut dovada proprietății cu privire la o

suprafață de teren de 550 mp, însă cauza nu a fost soluționată în apel în ceea ce

privește diferența de teren față de 396 mp, restituiți în echivalent în temeiul

Legii nr. 112/1995. Prin decizia de casare s-a stabilit că, potrivit apărărilor

contestatorului și identificării terenului de 704 mp, ce face obiectul

litigiului, prin expertiza efectuată în cauză, suprafața de teren cu privire la

care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul Legii nr.

10/2001, apare ca fiind situată în continuarea suprafeței de 396 mp, ce a făcut

obiectul Legii nr. 112/1995, așadar la adresa indicată și în hotărârea

menționată - Ploiești.

În acest context,

instanța de trimitere nu mai era obligată să identifice terenul în litigiu, ci,

raportându-se la situația de fapt deja stabilită, să aplice dispozițiile legale

incidente în cauză.

În al doilea rând,

Înalta Curte reține că, potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, „în

sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a)

imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor

imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948

pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări,

miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de

naționalizare;”.

Conform art. 23 din

același act normativ, „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori,

după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum

și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz,

înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri

necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot

fi depuse până la data soluționării notificării”.

În speță, instanța de

apel a apreciat în mod legal că singurul titlu de proprietate al autorului contestatorului

îl constituie actul dotal datat 24 mai 1924 (numai pentru suprafața de teren de

550 mp), acesta fiind un act doveditor al dreptului de proprietate, în raport

de dispozițiile art. 23.1. din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, prin acte doveditoare înțelegându-se: „a) orice

acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de

către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție,

donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de

intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau

înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea

construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte

înscrisuri și altele asemenea)”.

Legiuitorul a recunoscut

valoarea mențiunilor din actul normativ de preluare a imobilului de către stat,

ca mijloc de probă relevant pentru existența și întinderea dreptului de

proprietate la momentul preluării. Astfel, prezumția de proprietate, în

favoarea persoanei individualizate în acel act normativ, operează însă doar în

absența unor probe contrare, după cum se menționează explicit în art. 24 din

Legea nr. 10/2001.

Atare mijloc de probă

nu este viabil dacă se înfățișează însuși actul translativ, declarativ sau

constitutiv al dreptului de proprietate, ceea ce s-a și întâmplat în cauza

pendinte.

Așadar, în condițiile

în care partea reclamantă a înfățișat instanței un act total, indicat la pct. 23.1

lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ca făcând

parte din categoria înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate,

este lipsit de relevanță faptul că în anexele decretului de expropriere cu

privire la imobilul solicitat a fi restituit acesta figurează la o altă adresă

poștală.

De altfel, date fiind

considerentele de mai sus, precum și caracteristicile căii de atac exercitate,

criticile legate de nedovedirea identității între imobilul situat în str. M. și

cel situat în str. I.M. nu subzistă; o astfel de identificare a imobilului s-a

făcut în etapele procesuale anterioare, iar împrejurarea arătată vizează o

situație de fapt, iar nu una de drept, posibil a fi cenzurată în recurs.

Cât privește

nedovedirea preluării abuzive, Înalta Curte reține că prin chiar hotărârea

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 se constată acest caracter al

preluării, imobilul în suprafață de 396 m.p. făcând obiectul unei deposedări nelegale, altfel nu s-ar fi acordat despăgubiri.

În plus, în prezenta

cauză, în fond, s-a stabilit că suprafața de 154 mp se află în continuarea

celei de 396 mp, precum și faptul că în decretul de preluare nu se specifică

suprafața preluată, aceasta rezultând în realitate din actul dotal înfățișat.

De aceea, negarea în

cazul de față a unei situații evidente referitoare la același bun este lipsită

de substanță și trebuie înlăturată, cum susține și intimatul.

Referitor la

neaplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

soluția consacrată de textul indicat are o justificare deplină și o legitimare

incontestabilă ce decurg din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile

citate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele

de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.

Prin urmare, modul de

interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de

drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatoriu pentru

judecătorii fondului, iar instanța determinată să rejudece cauza nu poate să

refuze o atare interpretare sub cuvânt că judecătorii sunt independenți și se

supun numai legii.

În speță, prin

Decizia nr. 7741/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit limitele

reînvestirii instanței de trimitere, astfel încât curtea de apel a avut de

lămurit contradicțiile existente în sentința Tribunalului Prahova. În plus,

aceeași instanță s-a pronunțat pe baza înscrisurilor despre care contestatorul

a susținut că fac dovada dreptului de proprietate în sensul Legii nr. 10/2001,

în raport de cea de-a doua decizie de casare.

Ca atare, nu se poate

reține o încălcare a dispozițiilor invocate.

Pentru aceste

argumente și, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins,

ca nefondat.

Potrivit art. 274 C.

proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă la plata sumei de 1.488 lei

către intimat, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs, conform

chitanței din 10 februarie 2014 și facturii fiscale din 10 februarie 2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploiești împotriva Deciziei civile

nr. 70 din 25 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Obligă recurenta la

plata sumei de 1488 lei cheltuieli de judecată către

intimatul B.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2014.