ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 845/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 9 iunie 2006, contestatorii B.V. și B.S.M. au chemat în judecată, în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăria municipiului Ploiești, prin primar, solicitând instanței să dispună anularea Dispoziției nr. 2577 din 3 mai 2006 emisă de intimată și restituirea în natură a terenului în suprafață de 800 mp, situat în Ploiești. În motivarea acțiunii, contestatorii au susținut că, în mod greșit, le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada proprietății asupra imobilului revendicat, deoarece deposedarea trebuie dovedită de instituția notificată și că, în mod neîntemeiat, s-a arătat că nu au făcut dovada calității de moștenitori ai defunctului B.V.V., actele de stare civilă de la dosar dovedind contrariul.

Ulterior, contestatorul B.V.V. a precizat că din eroare a fost menționată în calitate de contestatoare B.S.M., aceasta fiind decedată din anul 2003. A arătat că, față de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, nu mai solicită restituirea în natură a terenului în litigiu, ci despăgubiri. Prin sentința civilă nr. 459 din 19 martie 2007, Tribunalul Prahova a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, prin actul dotal încheiat în anul 1924, A.D. (căsătorită B.) a primit drept dotă un corp de casă situat în str. M., compus dintr-un loc de casă de circa 550 mp și clădire, imobil ce a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin Hotărârea nr. 21/1999, în baza Legii nr. 112/1995 s-a constatat dreptul petiționarei B.S.M. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de această lege, pentru imobilul format din clădire de locuit și teren în suprafață de 396 mp, fostă proprietate a defunctului B.V.V., dobândit de soția sa prin actul dotal menționat. După apariția Legii nr. 10/2001, contestatorii au formulat notificare și au solicitat restituirea în natură a terenului de 800 mp, susținând că acest teren a fost transmis prin testament mamei lor, A.B. (născută D.) de către tatăl acesteia, în anul 1948, când a fost preluat abuziv odată cu naționalizarea Fabricii de cherestea.

Prin dispoziția contestată s-a respins notificarea pentru nerespectarea prevederilor art. 2 și 23 din Legea nr. 10/2001, motivându-se că nu s-au depus acte care să facă dovada deținerii în proprietate și a imobilului în suprafață de 704 mp și că la data naționalizării acest teren ar fi fost preluat de către stat de la B.V.V. Prin Decizia civilă nr. 424 din 18 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul declarat de contestatorul B.V.V. În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat spre restituire și nici dovada dreptului de proprietate asupra sa. Astfel, singurul act doveditor este actul dotal în care sunt evidențiați 550 mp teren; B.V.V.

figurează la poziția 72 din Decretul nr. 92/1950 cu imobilul din str. M., fără a se preciza suprafața preluată. Prin Decizia nr. 7741 din 5 decembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de contestator împotriva deciziei Curții de Apel Ploiești, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere că, deși Curtea de Apel Ploiești a reținut că s-a făcut dovada proprietății cu privire la o suprafață de teren de 550 mp, a respins apelul fără a soluționa cauza în ceea ce privește diferența de teren față de 396 mp, restituiți în echivalent în temeiul Legii nr. 112/1995; aceasta se impunea, cu atât mai mult cu cât din apărările formulate de către recurent și din identificarea terenului de 704 mp (ce face obiectul litigiului) prin expertiza efectuată în cauză, suprafața de teren cu privire la care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, apare ca fiind situată în continuarea suprafeței de 396 m.p., ce a făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

În acest context, instanța de trimitere trebuia să soluționeze cauza sub aspectul relevat, urmând a suplimenta probatoriul cu orice probă considerată pertinentă și concludentă. În rejudecare, la 25 ianuarie 2010, contestatorul, prin apărător, a solicitat completarea probatoriului administrat, cu înscrisuri și un martor, motivând că, față de mențiunile din actul dotal, care fac referire la existența unor acte de transcriere și autentificare, este necesar să obțină relații de la Arhivele Naționale cu privire la acest aspect. Curtea de Apel Ploiești, prin încheierea din 25 ianuarie 2010, a încuviințat, la cererea contestatorului, proba cu înscrisuri, care să facă dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu, sub sancțiunea suspendării cauzei conform art. 155 1 C. proc.

civ. și a respins proba testimonială, ca neconcludentă și nepertinentă. Prin încheierea din 15 februarie 2010, instanța de apel a dispus suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 155 1 C. proc. civ., cu motivarea că apelantul nu s-a conformat dispozițiilor instanței date prin decizia de casare. Cauza a fost repusă pe rol, urmare a cererii contestatorului, iar, prin încheierea din 14 februarie 2011, instanța de apel a constatat că motivele pentru care s-a dispus suspendarea judecății cauzei subzistă. Contestatorul B.V. a formulat o nouă cerere de repunere pe rol, iar, prin încheierea din 31 octombrie 2011, instanța de apel, reținând că acesta nu s-a conformat dispozițiilor de mai sus, a constatat că judecata nu poate continua, astfel că a menținut măsura suspendării judecății cauzei.

Prin Decizia civilă nr. 7065 din 16 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de contestator împotriva încheierilor din 25 ianuarie 2010 și 31 octombrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, pe care le-a casat cu trimiterea cauzei la aceeași instanță, pentru continuarea judecății. Instanța de recurs a constatat că, chiar în condițiile în care s-a dispus completarea probatoriului cu actul inițial de proprietate al autorilor contestatorului, anterior anului 1924, măsura suspendării cauzei în temeiul art. 155 1 C. proc. civ. nu se impunea, în raport de împrejurarea că partea nu s-a putut conforma, nefiind în posesia altor înscrisuri; instanța de apel avea posibilitatea să se pronunțe în cauză pe baza înscrisurilor despre care contestatorul a susținut că fac dovada dreptului de proprietate în sensul Legii nr. 10/2001, apărare pe care trebuia să o examineze și cu privire la care trebuia să se pronunțe, într-un fel sau altul.

După casare, pentru continuarea judecății, Curtea de Apel Ploiești a constat depunerea la dosar a adresei din 8 ianuarie 2013 emisă de Arhivele Naționale - Serviciul Județean Prahova, matricola generală privind impozitele achitate în perioada de referință cu privire la imobilul în litigiu. Prin Decizia civilă nr. 70 din 25 septembrie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a admis apelul declarat de contestatorul B.V., împotriva sentinței civile nr. 459 din 19 martie 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului Ploiești, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte contestația, a anulat în parte Dispoziția nr. 2577 din 3 mai 2006 emisă de intimată și a constatat dreptul contestatorului la despăgubiri pentru diferența de teren de 154 mp, din Ploiești.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Conform principiilor de soluționare a notificărilor, stipulate în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, sarcina probei proprietății revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 23 din menționata lege. Cum textul de lege nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate imobiliară, sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele întâlnite în materia acțiunii în revendicare imobiliară, astfel cum se precizează și în Norme. Prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg înscrisurile constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efectiv constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate.

Astfel, constituie titluri de proprietate - actele juridice translative, precum vânzarea-cumpărarea, schimbul, donația, contractul de întreținere etc; actele juridice declarative, ca împărțeala judiciară sau tranzacția; hotărârile judecătorești de partaj; de constatare a uzucapiunii imobiliare (acte jurisdicționale declarative). Din această perspectivă, singurul titlu de proprietate al autorului contestatorului îl constituie actul dotal datat 24 mai 1924 (pentru numai suprafața de teren de 550 mp), celelalte înscrisuri existente la dosar nereprezentând, în sensul legii, acte doveditoare ale dreptului de proprietate, întrucât atestă simple situații de fapt.

În acest context, întrucât în actul de preluare de către stat al imobilului (anexa la Decretul nr. 92/1950 - poziția 72) nu se menționează suprafața de teren aferentă imobilului din Ploiești, (pentru a se putea face aplicațiunea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001), iar, prin Hotărârea nr. 21 din 29 ianuarie 1999 a Comisiei Județene Prahova pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a constatat dreptul autoarei contestatorului la despăgubiri pentru 386 mp, apelantul-contestator este îndreptățit la despăgubiri numai pentru diferența de teren de 154 mp. În considerarea argumentelor expuse, față de dispozițiile art. 24 și 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, apelul este fondat. În baza art. 274 C. proc.

civ., intimata a fost obligată să plătească contestatorului suma de 3.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert (400 lei), onorariu avocat în fazele procesuale ale recursului și apelului (3.300 lei) - chitanțelor din 10 aprilie 2012, din 5 noiembrie 2012, din 20 mai 2013 și din 20 mai 2013. Împotriva deciziei de mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâta Primăria municipiului Ploiești, în drept invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâta a arătat că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât s-au aplicat în mod greșit prevederile art. 2 și 23 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, curtea nu s-a conformat îndrumărilor instanței de recurs, respectiv nu a soluționat cauza sub aspectele menționate în ceea ce privește dovedirea preluării abuzive a imobilului.

În plus, instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007, care dezvoltă ce se înțelege prin acte doveditoare. În fapt, prin notificarea din 16 iulie 2001 înregistrată la Primăria municipiului Ploiești, contestatorii au solicitat restituirea în natură a unui teren în suprafață de aproximativ 800 mp, situat în Ploiești, ce ar fi aparținut autorilor lor B.Ș.V. și B.A. (fostă I.). Potrivit actelor depuse, comisia care a analizat notificarea a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 2 și 23 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care cererea de restituire în natură a fost respinsă prin Dispoziția nr. 2577 din 03 mai 2006 de Primarul municipiului Ploiești. La dosar nu au fost depuse acte care să dovedească preluarea abuzivă în proprietatea statului a imobilului teren revendicat, în anexa la Decretul nr. 92/1950 figurând B.V., cu imobilul situat în Ploiești.

Acest înscris nu probează preluarea de către stat a imobilului revendicat, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit că între imobile există identitate. Potrivit verificării arhivei D.G.D.U., s-a constatat că, în anul 1950, în Ploiești, nu exista. Înainte de anul 1941 exista însă str. Prof.I.M., ce a primit ulterior denumirea de str. C. Mai mult, din adresa din 2013 emisă de Arhivele Naționale rezultă fără putința de tăgadă faptul că, în perioada 1942 - 1954, în matricola de terenuri nu figurează imobilul situat în Ploiești, astfel că nu s-a făcut dovada preluării abuzive în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a terenului care a făcut obiectul notificării soluționate prin dispoziția contestată.

Prin întâmpinare, intimatul a arătat că prin decizia pronunțată în ciclul procesual anterior, din 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit limitele reînvestirii instanței de trimitere, obligatorii conform art. 315 C. proc. civ., lucru făcut de curtea de apel, care a elucidat contradicțiile din sentința civilă nr. 459 din 19 martie 2007 a Tribunalului Prahova. A arătat că, în speță, contestatorul a făcut dovada cu actul dotal datat 24 mai 1924 că autorii săi au avut în proprietate în Ploiești, o suprafață de 550 mp, pentru care, de altfel, au plătit constant impozitele ce cădeau în sarcina lor. Chiar dacă întinderea suprafeței de teren nu a fost menționată ca atare, din lista anexă la Decretul nr. 92/1950 rezultă că imobilul a fost preluat abuziv de către stat.

Pentru acest imobil, respectiv doar pentru suprafața de 386 mp au fost acordate despăgubiri prin Hotărârea nr. 21 din 29 ianuarie 1999 a Comisiei Județene pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995. Rezultă, așadar, că autoritatea administrativă a acceptat, în procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995, că autorul reclamantului a probat dreptul său de proprietate pentru terenul în cauză, că acest teren era situat în Ploiești, precum și faptul că a făcut obiect al unei deposedări abuzive, altfel nu s-ar fi acordat despăgubiri. De aceea, negarea în prezentul proces a unei situații evidente referitoare la același bun este lipsită de substanță și trebuie înlăturată. Intimatul a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Examinând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Prin prezenta cale de atac se invocă nelegalitatea deciziei din apel, întrucât s-ar fi aplicat greșit prevederile art. 2 și 23 din Legea nr. 10/2001, pentru că instanța de apel nu s-a conformat îndrumărilor instanței de recurs și nu a soluționat cauza sub aspectele indicate în ceea ce privește dovedirea preluării abuzive a imobilului, dar și pentru că nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007, care dezvoltă noțiunea de „acte doveditoare”. Înalta Curte constată, în primul rând, că, prin Decizia nr. 7741 din 5 decembrie 2007, instanța de casare a reținut că s-a făcut dovada proprietății cu privire la o suprafață de teren de 550 mp, însă cauza nu a fost soluționată în apel în ceea ce privește diferența de teren față de 396 mp, restituiți în echivalent în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin decizia de casare s-a stabilit că, potrivit apărărilor contestatorului și identificării terenului de 704 mp, ce face obiectul litigiului, prin expertiza efectuată în cauză, suprafața de teren cu privire la care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, apare ca fiind situată în continuarea suprafeței de 396 mp, ce a făcut obiectul Legii nr. 112/1995, așadar la adresa indicată și în hotărârea menționată - Ploiești. În acest context, instanța de trimitere nu mai era obligată să identifice terenul în litigiu, ci, raportându-se la situația de fapt deja stabilită, să aplice dispozițiile legale incidente în cauză.

În al doilea rând, Înalta Curte reține că, potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare;”. Conform art. 23 din același act normativ, „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării”.

În speță, instanța de apel a apreciat în mod legal că singurul titlu de proprietate al autorului contestatorului îl constituie actul dotal datat 24 mai 1924 (numai pentru suprafața de teren de 550 mp), acesta fiind un act doveditor al dreptului de proprietate, în raport de dispozițiile art. 23.1.

din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin acte doveditoare înțelegându-se: „a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea)”.

Legiuitorul a recunoscut valoarea mențiunilor din actul normativ de preluare a imobilului de către stat, ca mijloc de probă relevant pentru existența și întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării. Astfel, prezumția de proprietate, în favoarea persoanei individualizate în acel act normativ, operează însă doar în absența unor probe contrare, după cum se menționează explicit în art. 24 din Legea nr. 10/2001. Atare mijloc de probă nu este viabil dacă se înfățișează însuși actul translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului de proprietate, ceea ce s-a și întâmplat în cauza pendinte.

Așadar, în condițiile în care partea reclamantă a înfățișat instanței un act total, indicat la pct. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ca făcând parte din categoria înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, este lipsit de relevanță faptul că în anexele decretului de expropriere cu privire la imobilul solicitat a fi restituit acesta figurează la o altă adresă poștală. De altfel, date fiind considerentele de mai sus, precum și caracteristicile căii de atac exercitate, criticile legate de nedovedirea identității între imobilul situat în str. M. și cel situat în str. I.M. nu subzistă; o astfel de identificare a imobilului s-a făcut în etapele procesuale anterioare, iar împrejurarea arătată vizează o situație de fapt, iar nu una de drept, posibil a fi cenzurată în recurs.

Cât privește nedovedirea preluării abuzive, Înalta Curte reține că prin chiar hotărârea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 se constată acest caracter al preluării, imobilul în suprafață de 396 m.p. făcând obiectul unei deposedări nelegale, altfel nu s-ar fi acordat despăgubiri. În plus, în prezenta cauză, în fond, s-a stabilit că suprafața de 154 mp se află în continuarea celei de 396 mp, precum și faptul că în decretul de preluare nu se specifică suprafața preluată, aceasta rezultând în realitate din actul dotal înfățișat. De aceea, negarea în cazul de față a unei situații evidente referitoare la același bun este lipsită de substanță și trebuie înlăturată, cum susține și intimatul.

Referitor la neaplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluția consacrată de textul indicat are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurg din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatoriu pentru judecătorii fondului, iar instanța determinată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare interpretare sub cuvânt că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

În speță, prin Decizia nr. 7741/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit limitele reînvestirii instanței de trimitere, astfel încât curtea de apel a avut de lămurit contradicțiile existente în sentința Tribunalului Prahova. În plus, aceeași instanță s-a pronunțat pe baza înscrisurilor despre care contestatorul a susținut că fac dovada dreptului de proprietate în sensul Legii nr. 10/2001, în raport de cea de-a doua decizie de casare. Ca atare, nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor invocate. Pentru aceste argumente și, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat. Potrivit art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă la plata sumei de 1.488 lei către intimat, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs, conform chitanței din 10 februarie 2014 și facturii fiscale din 10 februarie 2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploiești împotriva Deciziei civile nr. 70 din 25 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Obligă recurenta la plata sumei de 1488 lei cheltuieli de judecată către intimatul B.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2014.