ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5588/2007

Deliberând, asupra recursului de

față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Tribunalul Prahova, prin sentința

civilă nr. 749 din 3 iulie 2006, a admis contestația formulată de S.M. în

contradictoriu cu intimații Primăria municipiului Ploiești, prin primar și

Primarul Municipiului Ploiești; a anulat dispoziția nr. 1528 din 9 martie 2006

emisă de intimat și a constatat dreptul contestatoarei la despăgubiri pentru

terenul în suprafață de 273 mp, situat în Ploiești, județ Prahova.

În motivarea hotărârii se arată că

s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat prin

Decretul nr. 235 din 22 octombrie 1988 prin înscrisul sub semnătură privată

intitulat „chitanță”, prin care E.C. a înstrăinat contestatoarei imobilul

arătat.

Curtea de Apel Ploiești, învestită

cu soluționarea apelurilor formulate de ambele părți din proces, prin decizia

civilă nr. 303 din 17 octombrie 2006 a admis apelul intimaților, a schimbat în

tot sentința în sensul că a respins contestația ca neîntemeiată.

Apelul declarat de contestatoare a

fost respins ca nefondat.

Prin considerentele deciziei se

arată cele ce urmează.

Imobilul în litigiu a fost

expropriat de către stat de la numita E.C.

Potrivit convenției încheiate între

acesta și contestatoare, cumpărătoarea intra în stăpânirea imobilului la

momentul decesului vânzătoarei, iar terenul devenea proprietate de stat

potrivit art. 38 din Legea nr. 58/1974.

Prin înscrisul arătat nu s-a

transmis dreptul de proprietate asupra imobilului nefiind încheiat în formă

autentică și cu fraudarea dispozițiilor Legii nr. 58/1974.

Contestatoarea nu are calitatea de

persoană îndreptățită la acordarea de reparații în temeiul Legii nr. 10/2001,

nefiind întrunite dispozițiile art. 23, art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2)

din lege.

Împotriva deciziei a declarat recurs

contestatoarea, criticând hotărârea pentru nelegalitate din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 4-9 C. proc. civ. pentru motivele ce urmează.

Instanța a apreciat eronat probele

administrate în cauză, întemeindu-și soluția pe acte normative abrogate, Legea

nr. 58/1974, substituindu-se atribuțiilor puterii legislative.

Totodată, nu a exercitat rolul activ

impus de lege în sensul că nu au solicitat intimaților să facă dovada că au

solicitat contestatoarei să depună înscrisuri referitoare la dreptul de

proprietate asupra imobilului.

Hotărârea instanței este

contradictorie și nemotivată deoarece sunt reliefate numai susținerile

intimaților.

Curtea de apel, în argumentarea

soluției adoptate se sprijină pe motive străine de natura pricinii, deoarece,

urmare a abrogării Legii nr. 58/1974, proprietatea asupra terenului a fost

legal dobândită conform dispozițiilor art. 1295 și urm. C. civ.

Instanța de apel a făcut o adevărată

denegare de dreptate atunci când a reținut că recurenta nu îndeplinește

condițiile cerute de art. 3, art. 4 și art. 23 din Legea nr. 10/2001 pentru a

nu beneficia de măsurile reparatorii conferite de lege.

Intimata, prin întâmpinare

formulată, solicită respingerea recursului.

Analizând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate și a probatoriilor administrate în toate etapele

procesuale, Înalta Curte reține cele ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sunt

îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora.

Rezultă astfel că o condiție

esențială pentru aplicarea drepturilor legii de reparație este aceea ca

solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.

Dreptul de proprietate poate fi

dovedit prin orice înscris constatator al unui act juridic civil,

jurisdicțional sau administrativ, translativ sau declarativ, și care generează

o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

Legiuitorul, ținând seama de

contextul socio-istoric al perioadei incidente actului normativ arătat, a

constituit o prezumție relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptățite

prin art. 24, în sensul că în absența unor probe contrare se consideră că

persoana individualizată în actul normativ a deținut imobilul sub nume de

proprietar, existența și întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă

în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării

abuzive sau s-a pus în execuție măsura preluării abuzive.

Așadar, ceea ce trebuie analizat

este dacă înscrisul depus de contestatoare reprezintă un act doveditor al

dreptului de proprietate în sensul art. 23 din lege, art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

și dacă, funcția de natură juridică a înscrisului exhibat și a mențiunilor din

decretul de expropriere, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 24 din

lege au fost corect aplicate de instanță, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Din cuprinsul anexelor la Decretul

nr. 235/1988 (fila 26 dosar tribunal) rezultă că imobilul supus exproprierii a

fost preluat de la numita E.C.

Așadar, recurenta nu beneficiază de

prezumția relativă simplă instituită la art. 24 din Legea nr. 10/2001 întrucât

nu ea este persoana indicată de actul normativ de preluare ca fiind proprietar

al imobilului.

Recurenta învederează că înscrisul

intitulat „chitanță” încheiat între ea și E.C. reprezintă un titlu translativ

de proprietate, față de dispozițiile art. 1295 C. civ. potrivit cărora

„vânzarea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la

cumpărător îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului,

deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat ”.

Interpretând convenția încheiată

între părți conform dispozițiilor art. 977 și art. 982 C. civ., funcție de

condițiile de fond cerute de legiuitor la data încheierii actului rezultă

următoarele:

Părțile au încheiat un înscris sub

semnătură privată prin care E.C. înstrăinează contestatoarei imobilul în

litigiu cu prețul de 55.000 lei, achitat vânzătoarei la data întocmirii

actului, 24 aprilie 2005.

O condiție de valabilitate a

înstrăinării unui imobil la data perfectării convenției o reprezintă forma

autentică cerută de art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 144/1958, cerință

cunoscută de părți, față de mențiunile din act referitoare la imposibilitatea

perfectării formei autentice.

Drept urmare dispozițiile cuprinse

în Codul civil și invocate drept temei al greșitei interpretări date

înscrisului supus judecății erau aplicabile doar în măsura în care dispozițiile

cuprinse în legea specială erau respectate.

Conștientă de faptul că înscrisul

încheiat nu reprezintă o vânzare valabilă, înstrăinătoarea se obliga să-i

testeze cumpărătoarei imobilul „Pentru a intra de drept în stăpânire înțeleg să

fac testament autentificat cumpărătoarei pentru imobil”.

Înscrisul fiind nul ca

vânzare-cumpărare, el devine valabil, prin conversie, ca promisiune de

vânzare-cumpărare.

Cum recurenta nu are o hotărâre

judecătorească ce ține loc de contract de înstrăinare în temeiul art. 1073-1077

C. civ. sau în temeiul fostului art. 12 din Decretul nr. 144/1958, prin care se

suplinește consimțământul debitorului de a încheia contractul cu efecte

translative de drepturi, aceasta nu are un act doveditor al proprietății în

sensul cerut de legea de reparație.

Verificarea valabilității titlului

invocat de recurentă prin prisma actelor normative în vigoare la data

încheierii convenției, acte normative în prezent abrogate, nu semnifică

depășirea atribuțiilor judecătorești, cât timp, întotdeauna, actele juridice

sunt supuse regimului juridic sub imperiul cărora s-au încheiat.

Rezultă astfel că motivele de recurs

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ. nu subzistă,

întrucât instanța a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 10/2001 față de

împrejurarea că recurenta nu a avut un titlu de proprietate valabil.

Recurenta a invocat formal

dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. întrucât prin dezvoltarea motivelor

de recurs nu critica hotărârea sub aspectul faptului că instanța a acordat mai

mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

Nefondată este și critica

referitoare la neanalizarea motivelor de apel invocate de contestatoare, art.

304 pct. 5 C. proc. civ. Instanța, reținând că petiționara nu are un titlu de

proprietate valabil asupra imobilului expropriat, nu avea a se pronunța pe

fondul criticilor referitoare la neacordarea despăgubirilor bănești aferente

bunului.

Instanța de apel a arătat în considerentele

deciziei recurate motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea,

cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile contestatoarei, astfel cum s-a

arătat în partea expozitivă a prezentei hotărâri, fiind respectate dispozițiile

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Drept urmare, nici criticile

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Înalta Curte, pentru motivele ce

preced, va respinge recursul ca nefondat în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de contestatoarea S.M. împotriva deciziei 303 din 17 octombrie 2006 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

11 septembrie 2007.