ÎCCJ, decizie (scj.ro #82010)

7. Imobil înstrăinat prin act sub semnătură privată și intrat în proprietatea statului prin expropriere. Cerere de restituire formulată în temeiul legii nr. 10/2001. Dovada calității de proprietar. Cuprins pe ma t erii : Drept Civil; Drepturi reale; Drept de proprietate privată; Imobil înstrăinat prin înscris sub semnătură privată; Imobil expropriat; Înscris doveditor al dreptului de proprietate; Index alfabetic : Drept civil ; - Drept de proprietate privată; - Înscris sub semnătură privată; - Imobil expropriat ; - Cerere de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001; - Dovada calității de proprietar al bunului expropriat; Legea nr. 10/2001: art. 3; art. 4; art. 23; Cod civil : art. 977; art. 982; art. 1073; art. 1077; art. 1295 Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 o condiție esențială pentru aplicarea drepturilor legii de reparație este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.

Încheierea de către părți a unui înscris sub semnătură privată, care nu respectă condițiile de valabilitate prevăzute de lege a înstrăinării unui imobil, nu constituie un act doveditor al proprietății în sensul cerut de legea de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001. ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 5588 din 11 septembrie 2007 Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 749 din 3 iulie 2006, a admis contestația formulată de S.M. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Ploiești, prin Primar și Primarul Municipiului Ploiești, a anulat dispoziția nr. 1528 din 9 martie 2006 și a constatat dreptul contestatoarei la despăgubiri pentru terenul în suprafață de 273 m.p., situat în Ploiești, județ Prahova.

În motivarea hotărârii se arată că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat prin Decretul nr. 235 din 22 octombrie 1988 prin înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță”, prin care E.C. a înstrăinat contestatoarei imobilul arătat. Curtea de Apel Ploiești, învestită cu soluționarea apelurilor formulate de ambele părți din proces, prin decizia civilă nr. 303 din 17 octombrie 2006 a admis apelul intimaților, a schimbat în tot sentința în sensul că a respins contestația ca neîntemeiată. Apelul declarat de contestatoare a fost respins ca nefondat. S-a reținut de instanța de apel că imobilul în litigiu a fost expropriat de către stat de la numita E.C. Potrivit convenției încheiate între acesta și contestatoare, cumpărătoarea intra în stăpânirea imobilului la momentul decesului vânzătoarei, iar terenul devenea proprietate de stat potrivit art. 38 din Legea nr. 58/1974.

Prin înscrisul arătat nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, nerespectându-se condiția formei autentice și fiind încheiat cu fraudarea dispozițiilor Legii nr. 58/1974. Contestatoarea nu are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de reparații în temeiul Legii nr. 10/2001, nefiind întrunite dispozițiile art. 23, art.3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din lege. Împotriva deciziei a declarat recurs contestatoarea. S-a susținut că instanța de apel, în argumentarea soluției adoptate se sprijină pe motive străine de natura pricinii, deoarece, urmare a abrogării Legii nr. 58/1974, proprietatea asupra terenului a fost legal dobândită conform dispozițiilor art. 1295 și următoarele din Codul civil.

Instanța de apel a făcut o adevărată denegare de dreptate atunci când a reținut că recurenta nu îndeplinește condițiile cerute de art. 3, art.4 și art. 23 din Legea nr. 10/2001 pentru a nu beneficia de măsurile reparatorii conferite de lege. Analizând decizia recurată, Înalta Curte a reținut cele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora. Rezultă astfel că o condiție esențială pentru aplicarea drepturilor legii de reparație este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.

Dreptul de proprietate poate fi dovedit prin orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, translativ sau declarativ, și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă. Legiuitorul, ținând seama de contextul socio-istoric al perioadei incidente actului normativ arătat, a constituit o prezumție relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptățite prin art. 24, în sensul că în absența unor probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul normativ a deținut imobilul sub nume de proprietar, existența și întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în execuție măsura preluării abuzive.

Așadar, ceea ce trebuie analizat este dacă înscrisul depus de contestatoare reprezintă un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din lege și dacă funcția de natură juridică a înscrisului exhibat și a mențiunilor din decretul de expropriere, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a și art. 24 din lege au fost corect aplicate de instanță. Din cuprinsul anexelor la Decretul nr. 235/1988 rezultă că imobilul supus exproprierii a fost preluat de la numita E.C. Așadar, contestatoarea nu beneficiază de prezumția relativă simplă instituită la art. 24 din Legea nr. 10/2001 întrucât nu ea este persoana indicată de actul normativ de preluare ca fiind proprietar al imobilului. Interpretând convenția încheiată între părți conform dispozițiilor art. 977 și art. 982 Cod civil, funcție de condițiile de fond cerute de legiuitor la data încheierii actului rezultă următoarele: Părțile au încheiat un înscris sub semnătură privată prin care E.C.

înstrăinează contestatoarei imobilul în litigiu cu prețul de 55.000 lei, achitat vânzătoarei la data întocmirii actului. O condiție de valabilitate a înstrăinării unui imobil la data perfectării convenției o reprezintă forma autentică cerută de art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 144/1958, cerință cunoscută de părți, față de mențiunile din act referitoare la imposibilitatea perfectării formei autentice. Drept urmare dispozițiile cuprinse în Codul civil și invocate drept temei al greșitei interpretări date înscrisului supus judecății erau aplicabile doar în măsura în care dispozițiile cuprinse în legea specială erau respectate. Conștientă de faptul că înscrisul încheiat nu reprezintă o vânzare valabilă, înstrăinătoarea se obliga să-i testeze cumpărătoarei imobilul „Pentru a intra de drept în stăpânire înțeleg să fac testament autentificat cumpărătoarei pentru imobil”.

Înscrisul fiind nul ca vânzare-cumpărare, el devine valabil, prin conversie, ca promisiune de vânzare-cumpărare. Cum recurenta nu are o hotărâre judecătorească ce ține loc de contract de înstrăinare în temeiul art. 1073-1077 Cod civil sau în temeiul fostului art. 12 din Decretul nr. 144/1958, prin care se suplinește consimțământul debitorului de a încheia contractul cu efecte translative de drepturi, aceasta nu are un act doveditor al proprietății în sensul cerut de legea de reparație. Verificarea valabilității titlului invocat de recurentă prin prisma actelor normative în vigoare la data încheierii convenției, acte normative în prezent abrogate, nu semnifică depășirea atribuțiilor judecătorești, cât timp, întotdeauna, actele juridice sunt supuse regimului juridic sub imperiul cărora s-au încheiat.

Instanța a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 10/2001 față de împrejurarea că recurenta nu a avut un titlu de proprietate valabil. În consecință, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.