ÎCCJ, decizie (scj.ro #82010)

7.

Imobil

înstrăinat prin act sub semnătură privată și intrat în

proprietatea statului prin expropriere. Cerere de restituire formulată în

temeiul legii nr. 10/2001. Dovada calității de proprietar.

Cuprins pe ma

t

erii

: Drept Civil; Drepturi reale; Drept de proprietate privată; Imobil

înstrăinat prin înscris sub semnătură privată; Imobil

expropriat; Înscris doveditor al dreptului de proprietate;

Index alfabetic

:   Drept civil ;

-

Drept de proprietate privată;

-

Înscris sub semnătură

privată;

-

Imobil expropriat ;

-

Cerere de restituire în temeiul Legii nr.

10/2001;

-

Dovada calității de proprietar al

bunului expropriat;

Legea nr. 10/2001: art. 3; art. 4; art. 23;

Cod

civil : art. 977; art. 982; art. 1073;

art. 1077; art. 1295

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 o

condiție esențială pentru aplicarea drepturilor legii de

reparație este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de

proprietar al bunului preluat de stat.

Încheierea de către părți a unui înscris

sub semnătură privată, care nu respectă condițiile de

valabilitate prevăzute de lege a înstrăinării unui imobil, nu

constituie un act doveditor al proprietății în sensul cerut de legea

de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia civilă nr. 5588 din 11 septembrie 2007

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr.

749 din 3 iulie 2006, a admis contestația formulată de S.M. în

contradictoriu cu Primăria Municipiului Ploiești, prin Primar și

Primarul Municipiului Ploiești, a anulat dispoziția nr. 1528 din 9

martie 2006 și a constatat dreptul contestatoarei la despăgubiri

pentru terenul în suprafață de 273 m.p., situat în Ploiești,

județ Prahova.

În motivarea hotărârii se arată că s-a

făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat prin

Decretul nr. 235 din 22 octombrie 1988 prin înscrisul sub semnătură

privată intitulat „chitanță”, prin care E.C. a înstrăinat

contestatoarei imobilul arătat.

Curtea de Apel Ploiești, învestită cu

soluționarea apelurilor formulate de ambele părți din proces,

prin decizia civilă nr. 303 din 17 octombrie 2006 a admis apelul

intimaților, a schimbat în tot sentința în sensul că a respins

contestația ca neîntemeiată.

Apelul declarat de contestatoare a fost respins ca

nefondat.

S-a reținut de instanța de apel că

imobilul în litigiu a fost expropriat de către stat de la numita E.C.

Potrivit convenției încheiate între acesta și

contestatoare, cumpărătoarea intra în stăpânirea imobilului la

momentul decesului vânzătoarei, iar terenul devenea proprietate de stat

potrivit art. 38 din Legea nr. 58/1974.

Prin înscrisul arătat nu s-a transmis dreptul de

proprietate asupra imobilului, nerespectându-se condiția formei autentice

și fiind încheiat cu fraudarea dispozițiilor Legii nr. 58/1974.

Contestatoarea nu are calitatea de persoană

îndreptățită la acordarea de

reparații în temeiul Legii nr. 10/2001, nefiind

întrunite dispozițiile art. 23, art.3 alin. (1) și art. 4 alin. (2)

din lege.

Împotriva deciziei a declarat recurs contestatoarea.

S-a susținut că instanța de apel, în

argumentarea soluției adoptate se sprijină pe motive străine de

natura pricinii, deoarece, urmare a abrogării Legii nr. 58/1974,

proprietatea asupra terenului a fost legal dobândită conform

dispozițiilor art. 1295 și următoarele din Codul civil.

Instanța de apel a făcut o adevărată

denegare de dreptate atunci când a reținut că recurenta nu

îndeplinește condițiile cerute de art. 3, art.4 și art. 23 din

Legea nr. 10/2001 pentru a nu beneficia de măsurile reparatorii conferite

de lege.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte a reținut

cele ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a din

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sunt

îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a

acestora.

Rezultă astfel că o condiție

esențială pentru aplicarea drepturilor legii de reparație este

aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului

preluat de stat.

Dreptul de proprietate poate fi dovedit prin orice

înscris constatator  al unui act juridic civil, jurisdicțional sau

administrativ, translativ sau declarativ, și care generează o

prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

Legiuitorul, ținând seama de contextul socio-istoric

al perioadei incidente actului normativ arătat, a constituit  o

prezumție relativă simplă în favoarea persoanelor

îndreptățite prin art. 24, în sensul că în absența unor

probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul

normativ a deținut imobilul sub nume de proprietar, existența și

întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ

sau de  autoritate prin  care s-a dispus măsura preluării

abuzive sau s-a pus în execuție măsura preluării abuzive.

Așadar, ceea ce trebuie analizat este dacă

înscrisul depus de contestatoare reprezintă un act doveditor al dreptului

de proprietate în sensul art. 23 din lege și dacă funcția de

natură juridică a înscrisului exhibat și a mențiunilor din

decretul de expropriere, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a și art.

24 din lege au fost corect aplicate de instanță.

Din cuprinsul anexelor la Decretul nr. 235/1988

rezultă că imobilul supus exproprierii a fost preluat de la numita

E.C.

Așadar, contestatoarea nu beneficiază de

prezumția relativă simplă instituită la art. 24 din Legea

nr. 10/2001 întrucât nu ea este persoana indicată de actul normativ de

preluare ca fiind proprietar al imobilului.

Interpretând convenția încheiată între

părți conform dispozițiilor art. 977 și art. 982 Cod civil,

funcție de condițiile de fond cerute de legiuitor la data încheierii

actului rezultă următoarele:

Părțile au încheiat un înscris sub

semnătură privată prin care E.C. înstrăinează

contestatoarei imobilul în litigiu cu prețul de 55.000 lei, achitat

vânzătoarei la data întocmirii actului.

O condiție de valabilitate a înstrăinării

unui imobil la data perfectării convenției o reprezintă forma

autentică cerută de art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 144/1958, cerință

cunoscută de părți, față de mențiunile din act

referitoare la imposibilitatea perfectării formei autentice.

Drept urmare dispozițiile cuprinse în Codul civil

și invocate drept temei al greșitei interpretări date

înscrisului supus judecății erau aplicabile doar în măsura în

care dispozițiile cuprinse în legea specială erau respectate.

Conștientă de faptul că înscrisul încheiat

nu reprezintă o vânzare valabilă, înstrăinătoarea se obliga

să-i testeze cumpărătoarei imobilul „Pentru a intra de drept în

stăpânire înțeleg să fac testament autentificat

cumpărătoarei pentru imobil”.

Înscrisul fiind nul ca vânzare-cumpărare, el devine

valabil, prin conversie, ca promisiune de vânzare-cumpărare.

Cum recurenta nu are o hotărâre

judecătorească ce ține loc de contract de înstrăinare în

temeiul art. 1073-1077 Cod civil sau în temeiul fostului art. 12 din Decretul

nr. 144/1958, prin care se suplinește consimțământul debitorului

de a încheia contractul cu efecte translative de drepturi, aceasta nu are un

act doveditor al proprietății în sensul cerut de legea de

reparație.

Verificarea valabilității titlului invocat de

recurentă prin prisma actelor normative în vigoare la data încheierii

convenției, acte normative în prezent abrogate, nu semnifică

depășirea atribuțiilor judecătorești, cât timp,

întotdeauna, actele juridice sunt supuse regimului juridic sub imperiul

cărora s-au încheiat.

Instanța a aplicat corect dispozițiile Legii

nr. 10/2001 față de împrejurarea că recurenta nu a avut un titlu

de proprietate valabil.

În

consecință, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.