ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2968/2010

Asupra

recursului civil de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5006 din

8 iunie 2005, Judecătoria Ploiești, sesizată prin declinare de competență de

Tribunalul Prahova, a respins excepția tardivității formulării acțiunii,

invocată de Primăria municipiului Ploiești.

A respins acțiunea

formulată de reclamantul C.C.M. în contradictoriu cu pârâții F.M. și Primarul

municipiului Ploiești.

Pentru a

hotărî astfel, judecătoria a reținut că cererea nu este tardivă, deoarece are

ca obiect constatarea nulității absolute a dispoziției primarului.

Cu privire la

fondul cauzei, prima instanță a reținut că pârâta F.M. a formulat notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Ploiești, notificarea fiind

respinsă prin dispoziția nr. 4489 din 13 iunie 2003, cu motivarea că imobilul a

trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de succesiune vacantă.

Ulterior,

prin sentința civilă nr. 5230 din 8 septembrie 2003, pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București, certificatul de vacanță succesorală a fost anulat.

Hotărârea judecătoriei a devenit definitivă și irevocabilă prin neapelare.

Ca urmare a

hotărârii judecătorești, Primăria municipiului Ploiești a emis dispoziția nr. 6598

din 26 iulie 2004, contestată de reclamant, prin care a dispus restituirea în

natură a imobilului către F.M.

Judecătoria,

față de situația de fapt reținută, a constatat că nu a existat fraudă la lege

și nici o cauză ilicită sau imorală.

Prin Decizia nr.

38 din 13 ianuarie 2006, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis apelul

declarat de reclamant împotriva sentinței, pe care a desființat-o și a dispus

repartizarea aleatorie a dosarului pe complet de fond civil la Tribunalul

Prahova.

Tribunalul a

constatat că, potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, competența

de soluționare în primă instanță a cererii îi aparține.

Prin Decizia nr.

906 din 7 iunie 2006, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins cererea

de repunere în termen și a respins ca tardiv recursul declarat de reclamant

împotriva deciziei tribunalului.

Investit cu

soluționarea pe fond a cererii, Tribunalul Prahova, secția civilă, prin

sentința nr. 203 din 6 februarie 2007, a respins acțiunea în constatarea

nulității absolute a dispoziției nr. 6598 din 26 iulie 2004 emisă de Primarul

municipiului Ploiești.

Tribunalul a

constatat că dispoziția a fost emisă cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de

Legea nr. 10/2001, inclusiv în ceea ce privește măsura revocării dispoziției

inițiale.

Înainte de

emiterea dispoziției atacate, ca urmare a hotărârii judecătorești prin care s-a

amânat certificatul de vacanță succesorală, Primarul municipiului Ploiești a

solicitat punctul de vedere al Autorității pentru aplicarea unitară a legii nr.

10/2001, care a precizat că dacă dispoziția nu a produs drepturi câștigate

poate fi revocată.

A mai reținut

tribunalul, că dispoziția nu a produs vreun drept câștigat, nici măcar pentru

reclamantul care deține cu titlu de chirie parte din imobil, dar căruia i-a

fost respinsă cererea de cumpărare a imobilului, cu motivarea că face obiectul

unei cereri de restituire.

Prin Decizia nr.

442 din 29 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de

apel a reținut că, prin sentința civilă nr. 5230 din 8 septembrie 2003 a

Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă și devenită irevocabilă,

s-a dispus anularea certificatului de vacanță succesorală nr. 120/1960, emis de

fostul Notariat de Stat Raion de Stat Orășenesc L.V.S. București.

În

considerentele hotărârii judecătoriei s-a precizat că declarațiile de renunțare

la moștenire nu au fost date cu respectarea condițiilor art. 2 din Decretul nr.

40/1950, că autorul reclamantei nu a renunțat la succesiunea tatălui său, pe

care a acceptat-o tacit și că a fost obligat de autorități să părăsească

imobilul respectiv.

Aspectul

renunțării la moștenire nu mai poate face obiectul analizei în prezenta cauză,

acest lucru fiind împiedicat de principiul autorității lucrului judecat.

A mai reținut

instanța de apel, că atât timp cât dispoziția nr. 4489/2003 nu a produs

drepturi câștigate, în mod corect a fost revocată și s-a emis o nouă

dispoziție.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul C.C.M.

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia

atacată este nelegală.

Instanța de

apel a greșit că nu a dispus suspendarea cauzei conform dispozițiilor art. 244 C.

proc. civ., având în vedere că certificatul de calitate de moștenitor nr. 38

din 23 martie 2004 a fost atacat în instanță.

Recurentul a

arătat că ceea ce intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul

hotărârii, iar prin dispozitivul hotărârii pronunțate de Judecătoria sectorului

1 București nu s-a constatat calitatea de moștenitoare a reclamantei după

autorul său.

Dispoziția

atacată este lovită de nulitate absolută, deoarece a fost emisă pe numele unei

persoane care nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, iar

imobilul nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece nu a fost preluat

abuziv.

A mai arătat

recurentul, că decizia emisă de primar în soluționarea notificării nu poate fi

revocată, deoarece numai instanța judecătorească poate revoca o dispoziție

emisă în baza Legii nr. 10/2001.

Noua

dispoziție are o cauză ilicită și imorală, fiind rezultatul unui consens

fraudulos între cele două pârâte, pentru a se restitui nelegal imobilul,

încălcându-se dispozițiile legii.

Recurentul a

mai arătat că declarația de renunțare la succesiune nu a fost anulată de nici o

instanță de judecată, iar anularea certificatului de vacanță succesorală nu

prezintă relevanță.

La termenul

din 18 iunie 2009, instanța de recurs a dispus, la solicitarea recurentului,

suspendarea judecății, având în vedere dispozițiile art. 244 alin. (1) C. proc.

civ., până la soluționarea litigiului ce a avut ca obiect constatarea nulității

absolute a certificatului de calitate de moștenitor nr. 38 din 23 martie 2004,

cauza fiind repusă pe rol la 15 februarie 2010, la solicitarea intimatei F.M.

În ceea ce

privește încadrarea în drept a criticilor formulate de recurent, se constată

că, deși invocă dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și afirmă că decizia

atacată cuprinde motive contradictorii și străine de cauză, recurentul nu

dezvoltă această critică și nu arată în ce constă nemotivarea sau

contrarietatea argumentelor instanței.

Celelalte

critici permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Astfel, în

ceea ce privește faptul că instanța de apel a greșit că nu a dispus suspendarea

cauzei conform dispozițiilor art. 244 C. proc. civ., se constată că

dispozițiile acestui text de lege nu au caracter imperativ.

Pe cale de

consecință, suspendarea dispusă în temeiul art. 244 C. proc. civ. nu este o

obligație a instanței de judecată, ci o facultate, legiuitorul lăsând la

aprecierea judecătorului oportunitatea suspendării judecății.

Nici

criticile referitoare la faptul că dispoziția a fost emisă pe numele unei

persoane care nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și că, prin

sentința rămasă definitivă și devenită irevocabilă a Judecătoriei sectorului 1

București, nu s-a constatat calitatea intimatei F.M. de moștenitoare a fostului

proprietar nu sunt întemeiate.

Cu privire la

acest aspect, trebuie subliniat faptul că, prin certificatul de calitate de

moștenitor nr. 38 din 23 martie 2004, emis de B.N.P. E. București, unicul

moștenitor al defunctului F.A. a fost F.M., decedat la data de 6 septembrie

1999.

Potrivit

certificatului de moștenitor nr. 191 din 6 decembrie 1999, F.M. a lăsat ca

moștenitor legal și legatară universală pe soția sa, intimata F.M.

Certificatul

de calitate de moștenitor nr. 38 din 23 martie 2004 a fost atacat în instanță

de către reclamantul recurent, iar prin sentința civilă nr. 2981 din 23 mai

2008, Judecătoria sectorului 4 București a respins acțiunea, soluția fiind

menținută prin Decizia nr. 193/ A din 9 februarie 2009 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, pronunțată în apel și decizia dată în recurs de

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală în Dosar nr. 6572/4/2007.

Prin urmare,

F.M. are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, conform

certificatului de calitate de moștenitor, validat de instanțele de judecată,

iar imobilul preluat face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece, în urma

anulării certificatului de vacanță succesorală, preluarea imobilului de către

stat a devenit abuzivă.

Pentru

aceleași motive apare ca nefondată și critica referitoare la faptul că instanța

de judecată nu a anulat declarația de renunțare la succesiune.

În egală

măsură, instanțele de judecată nu au anulat nici certificatul de calitate de

moștenitor, ceea ce, coroborat cu anularea certificatului de vacanță

succesorală, îi conferă intimatei dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii

în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce

privește faptul că actele doveditoare au fost depuse după data de 1 iulie 2003,

se constată că inițial, notificarea a fost respinsă pentru lipsa calității de

persoană îndreptățită. La momentul la care primarul a revocat dispoziția

inițială și a emis cea de a doua dispoziție, F.M. și-a dovedit calitatea de

persoană îndreptățită prin sentința civilă nr. 5230 din 8 septembrie 2003 a

Judecătoriei sectorului 1 București, astfel încât și această critică este

nefondată.

A mai arătat

recurentul, că decizia emisă de primar în soluționarea notificării nu poate fi

revocată, susținere care, de asemenea nu poate fi primită, deoarece, în mod

corect prima instanță și instanța de apel au reținut că dispoziția care nu

constituie un drept în favoarea unei persoane poate fi revocată de către entitatea

care a emis-o.

De altfel,

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu exclud posibilitatea

revocării dispoziției deja emise, de exemplu, în ipoteza avută în vedere de art.

4.7, și anume atunci când, după adoptarea deciziei sau dispoziției de

soluționare și până la intabularea acesteia, apar alte persoane cu vocație

succesorală, care au depus în termen cerere de restituire.

Cum

dispoziția atacată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale, și cum

reclamantul nu a făcut nici o dovadă din care să rezulte consensul fraudulos

între cele două pârâte, în mod corect cele două instanțe au constatat că

dispoziția atacată a avut cauză licită și morală.

Față de cele

expuse anterior, recursul declarat de reclamant se va privi ca nefondat și, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

Față de

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata

cheltuielilor de judecată către intimata F.M. în cuantumul dovedit prin actele

depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul C.C.M. împotriva Deciziei nr. 442 din 29

octombrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Obligă

recurentul - reclamant C.C.M. la plata sumei de 3.000 lei către intimata -

pârâtă F.M., reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 12 mai 2010.