ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1748/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova la data de 18 decembrie 2003, reclamantul D.A. a contestat

dispoziția nr. 145 din 27 noiembrie 2003 emisă de Președintele Consiliului

județean Prahova, prin care a fost respinsă notificarea nr. 690 din 13 august

2001, pentru lipsa calității de persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor

cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. a) coroborate cu cele ale art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

A arătat că prin respectiva

notificare a solicitat restituirea în natură a imobilului-construcție din

Ploiești, compus din garaj, cameră pentru servitori și curtea aferentă acestora,

depunând toate actele prin care a făcut dovada proprietății antecesorului său M.C.

asupra cotei de ⅓ din imobilul situat la data cumpărării în Ploiești.

Prin sentința nr. 306 din 7 aprilie

2004, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis în parte contestația formulată

de D.A. împotriva Consiliului județean Prahova, a anulat dispoziția atacată și

a obligat pârâtul să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent

pentru cota de ⅓ din imobilul format din teren în suprafață de 487 mp și

construcția compusă din garaj și cameră pentru servitori, situat în Ploiești, județul

Prahova. S-a respins în rest contestația ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că

reclamantul este moștenitorul defunctei D.S., care la rândul său a moștenit-o

pe sora sa M.S., potrivit certificatului de moștenitor nr. 356/2002 eliberat de

Biroul Notarului Public I.C., iar la data când M.C. a cumpărat imobilul în

litigiu împreună cu cei doi frați ai săi era căsătorit cu M.S. Instanța a

reținut totodată că rezultă că reclamantul este persoană îndreptățită la

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și din faptul că prin

sentința civilă nr. 5529/2003, Judecătoria Ploiești a obligat Consiliul

județean Prahova să emită dispoziție în ceea ce privește cererea reclamantului

privind restituirea imobilului. S-a arătat că imobilul în litigiu se află în

patrimoniul statului, situație ce reiese din decizia nr. 216/1971 a fostului

Consiliu popular al județului Prahova, decizie prin care acesta s-a transmis

din administrarea operativă a Direcției comerciale a județului Prahova în

administrarea Muzeului de Istorie a județului Prahova, iar potrivit raportului

de evaluare întocmit de expertul M.I., corpul de clădire B a cărei restituire

în natură o solicită reclamantul face parte din întreg imobilul Muzeul Ceasului

Ploiești și că reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte că

imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil. Astfel, ținând cont de

dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora pentru

imobilele ocupate de așezăminte social culturale, foștilor proprietari li se

acordă măsuri reparatorii prin echivalent, a fost obligat pârâtul la acestea

pentru cota de ⅓ din imobilul identificat de expert M.I. și C.M.C. precum

și pentru terenul în suprafață de 487 mp.

Prin decizia nr. 2516 din 28

septembrie 2004, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondat

apelul reclamantului și a admis apelul declarat de Consiliul județean Prahova,

a schimbat în tot sentința atacată și pe fond a respins contestația

reclamantului.

Instanța de apel a reținut că prin certificatul

de moștenitor de calitate nr. 356 din 28 august 2002 se indică persoanele care

întrunesc calitatea de moștenitori ai lui M.S., decedată la 21 decembrie 1955

și nicidecum a moștenitorilor rămași de pe urma soțului acesteia, M.C., care a

decedat ulterior soției sale și care este menționat moștenitor al acesteia. S-a

arătat totodată că la momentul dobândirii imobilului de către M.C. nu exista

regimul comunității de bunuri al soților, astfel încât nu se poate discuta în cauză

de faptul că la decesul lui M.S. ar fi rămas ca bun succesoral cota de ½

din acel drept de ⅓ cumpărat de soțul său împreună cu cei doi frați ai

săi în anul 1845. S-a conchis că reclamantul are calitatea de moștenitor dar

numai față de rudele sale pe linia defunctei M.S. și nicidecum ale soțului

acesteia.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel a declarat recurs reclamantul, arătând că o dată cu intrarea în vigoare a

Codului Familiei, prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954 a fost abrogat art. 1283

C. civ. În practica judecătorească și în literatura de specialitate aceste

dispoziții legale și-au găsit aplicarea în sensul că s-a stabilit că regula

comunității de bunuri se aplică și bunurilor dobândite de soți înainte de

adoptarea Codului Familiei. Față de acestea, reclamantul a considerat că la

data decesului lui M.S., prin efectul noii legi, funcționa regimul comunității

de bunuri, aceasta având ½ din cota de ⅓ dobândită de soțul său în

anul 1945. Astfel, în condițiile în care se face aplicarea regimului comunității

de bunuri, cota de ½ din imobilul revendicat face obiectul moștenirii

colateralilor privilegiați ai defunctei M.S., colaterali pe care îi moștenește

reclamantul conform dovezilor administrate la instanța de fond.

Recursul este fondat, urmând a fi admis,

a se casa decizia atacată și a se trimite cauza spre rejudecarea apelurilor

aceleași instanțe, pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat la nr. 36.753 din 21 iulie

1945, „U.” S.A.P. a vândut lui M.E., M.F. și M.C. , în părți egale, imobilul

din Ploiești, compus din casă de locuit, dependințe, garaj și teren, cu

vecinătățile precizate.

Potrivit certificatului de

moștenitor de calitate nr. 356 din 28 august 2002 emis de Biroul Notarului

Public I.C., de pe urma defunctei M.S. a rămas ca moștenitor, alături de frați

și surori, soțul acesteia M.C.

Instanța de apel a reținut că în

speță nu este vorba de moștenirea lui M.S. ci de moștenirea soțului acesteia, M.C.,

proprietar în cotă de ⅓ al imobilului în litigiu și întrucât la momentul

dobândirii imobilului nu exista regimul comunității de bunuri, nu se poate

vorbi de faptul că la decesul lui M.S. ar fi rămas ca bun succesoral cota de

½ din acel drept de ⅓ cumpărat de soțul său împreună cu cei doi

frați ai acestuia în anul 1945.

Se reține ca fiind eronată decizia

pronunțată în apel referitoare la aspectul potrivit căruia bunul dobândit de

unul din soți sub regimul separației de bunuri nu a devenit bun comun al ambilor

soți, începând cu 1 februarie 1954.

Astfel, prin

Decretul nr. 32 din 30 ianuarie 1954

pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului privitor la

persoanele fizice și persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial nr. 32

din 31 ianuarie 1954 s-au abrogat expres art. 1233-1293 C. civ. „Despre regimul

dotal”, deci inclusiv art. 1283 care reglementa regimul separației de bunuri,

ca regim matrimonial legal.

Deci, o dată cu intrarea

în vigoare a Codului familiei, prin noua legiferare a fost instituit regimul

comunității de bunuri al soților ca regim matrimonial legal, unic și

obligatoriu, iar separația de bunuri, cunoscută sub denumirea de bunuri proprii

ale fiecărui soț, având caracter de excepție, a fost redusă doar la acele

bunuri prevăzute limitativ de art. 31 din cod.

În ceea ce privește

situația bunurilor dobândite în timpul căsătoriei anterior intrării în vigoare

a codului, potrivit art. 4 din Decretul nr. 32/1954, soții vor fi supuși, de la

data intrării în vigoare a Codului Familiei, dispozițiunilor acestui Cod în

privința relațiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei și oricare

ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convențional, de mai înainte.

Bunurile ce soții au la data intrării în vigoare a Codului Familiei devin

comune sau proprii, potrivit dispozițiunilor acestui Cod.

Prin urmare, regula

comunității de bunuri se aplică și bunurilor dobândite de soți înainte de

adoptarea Codului familiei, acestea, prin efectul legii, devenind obiectul

dreptului lor de proprietate comună în devălmășie.

Pentru motivele de mai

sus, urmează a se admite recursul, a se casa decizia atacată și a se trimite

cauza pentru rejudecarea apelurilor aceleași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamantul D.A. împotriva

deciziei nr. 2516 din 28 septembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția

civilă, pe care o casează și trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor la

aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2006.