ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1748/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 18 decembrie 2003, reclamantul D.A. a contestat dispoziția nr. 145 din 27 noiembrie 2003 emisă de Președintele Consiliului județean Prahova, prin care a fost respinsă notificarea nr. 690 din 13 august 2001, pentru lipsa calității de persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. a) coroborate cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. A arătat că prin respectiva notificare a solicitat restituirea în natură a imobilului-construcție din Ploiești, compus din garaj, cameră pentru servitori și curtea aferentă acestora, depunând toate actele prin care a făcut dovada proprietății antecesorului său M.C.

asupra cotei de ⅓ din imobilul situat la data cumpărării în Ploiești. Prin sentința nr. 306 din 7 aprilie 2004, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis în parte contestația formulată de D.A. împotriva Consiliului județean Prahova, a anulat dispoziția atacată și a obligat pârâtul să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de ⅓ din imobilul format din teren în suprafață de 487 mp și construcția compusă din garaj și cameră pentru servitori, situat în Ploiești, județul Prahova. S-a respins în rest contestația ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că reclamantul este moștenitorul defunctei D.S., care la rândul său a moștenit-o pe sora sa M.S., potrivit certificatului de moștenitor nr. 356/2002 eliberat de Biroul Notarului Public I.C., iar la data când M.C.

a cumpărat imobilul în litigiu împreună cu cei doi frați ai săi era căsătorit cu M.S. Instanța a reținut totodată că rezultă că reclamantul este persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și din faptul că prin sentința civilă nr. 5529/2003, Judecătoria Ploiești a obligat Consiliul județean Prahova să emită dispoziție în ceea ce privește cererea reclamantului privind restituirea imobilului.

S-a arătat că imobilul în litigiu se află în patrimoniul statului, situație ce reiese din decizia nr. 216/1971 a fostului Consiliu popular al județului Prahova, decizie prin care acesta s-a transmis din administrarea operativă a Direcției comerciale a județului Prahova în administrarea Muzeului de Istorie a județului Prahova, iar potrivit raportului de evaluare întocmit de expertul M.I., corpul de clădire B a cărei restituire în natură o solicită reclamantul face parte din întreg imobilul Muzeul Ceasului Ploiești și că reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil. Astfel, ținând cont de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora pentru imobilele ocupate de așezăminte social culturale, foștilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, a fost obligat pârâtul la acestea pentru cota de ⅓ din imobilul identificat de expert M.I.

și C.M.C. precum și pentru terenul în suprafață de 487 mp. Prin decizia nr. 2516 din 28 septembrie 2004, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantului și a admis apelul declarat de Consiliul județean Prahova, a schimbat în tot sentința atacată și pe fond a respins contestația reclamantului. Instanța de apel a reținut că prin certificatul de moștenitor de calitate nr. 356 din 28 august 2002 se indică persoanele care întrunesc calitatea de moștenitori ai lui M.S., decedată la 21 decembrie 1955 și nicidecum a moștenitorilor rămași de pe urma soțului acesteia, M.C., care a decedat ulterior soției sale și care este menționat moștenitor al acesteia. S-a arătat totodată că la momentul dobândirii imobilului de către M.C.

nu exista regimul comunității de bunuri al soților, astfel încât nu se poate discuta în cauză de faptul că la decesul lui M.S. ar fi rămas ca bun succesoral cota de ½ din acel drept de ⅓ cumpărat de soțul său împreună cu cei doi frați ai săi în anul 1845. S-a conchis că reclamantul are calitatea de moștenitor dar numai față de rudele sale pe linia defunctei M.S. și nicidecum ale soțului acesteia. Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat recurs reclamantul, arătând că o dată cu intrarea în vigoare a Codului Familiei, prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954 a fost abrogat art. 1283 C. civ. În practica judecătorească și în literatura de specialitate aceste dispoziții legale și-au găsit aplicarea în sensul că s-a stabilit că regula comunității de bunuri se aplică și bunurilor dobândite de soți înainte de adoptarea Codului Familiei.

Față de acestea, reclamantul a considerat că la data decesului lui M.S., prin efectul noii legi, funcționa regimul comunității de bunuri, aceasta având ½ din cota de ⅓ dobândită de soțul său în anul 1945. Astfel, în condițiile în care se face aplicarea regimului comunității de bunuri, cota de ½ din imobilul revendicat face obiectul moștenirii colateralilor privilegiați ai defunctei M.S., colaterali pe care îi moștenește reclamantul conform dovezilor administrate la instanța de fond. Recursul este fondat, urmând a fi admis, a se casa decizia atacată și a se trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleași instanțe, pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat la nr. 36.753 din 21 iulie 1945, „U.” S.A.P.

a vândut lui M.E., M.F. și M.C. , în părți egale, imobilul din Ploiești, compus din casă de locuit, dependințe, garaj și teren, cu vecinătățile precizate. Potrivit certificatului de moștenitor de calitate nr. 356 din 28 august 2002 emis de Biroul Notarului Public I.C., de pe urma defunctei M.S. a rămas ca moștenitor, alături de frați și surori, soțul acesteia M.C. Instanța de apel a reținut că în speță nu este vorba de moștenirea lui M.S. ci de moștenirea soțului acesteia, M.C., proprietar în cotă de ⅓ al imobilului în litigiu și întrucât la momentul dobândirii imobilului nu exista regimul comunității de bunuri, nu se poate vorbi de faptul că la decesul lui M.S.

ar fi rămas ca bun succesoral cota de ½ din acel drept de ⅓ cumpărat de soțul său împreună cu cei doi frați ai acestuia în anul 1945. Se reține ca fiind eronată decizia pronunțată în apel referitoare la aspectul potrivit căruia bunul dobândit de unul din soți sub regimul separației de bunuri nu a devenit bun comun al ambilor soți, începând cu 1 februarie 1954. Astfel, prin Decretul nr. 32 din 30 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial nr. 32 din 31 ianuarie 1954 s-au abrogat expres art. 1233-1293 C. civ. „Despre regimul dotal”, deci inclusiv art. 1283 care reglementa regimul separației de bunuri, ca regim matrimonial legal.

Deci, o dată cu intrarea în vigoare a Codului familiei, prin noua legiferare a fost instituit regimul comunității de bunuri al soților ca regim matrimonial legal, unic și obligatoriu, iar separația de bunuri, cunoscută sub denumirea de bunuri proprii ale fiecărui soț, având caracter de excepție, a fost redusă doar la acele bunuri prevăzute limitativ de art. 31 din cod. În ceea ce privește situația bunurilor dobândite în timpul căsătoriei anterior intrării în vigoare a codului, potrivit art. 4 din Decretul nr. 32/1954, soții vor fi supuși, de la data intrării în vigoare a Codului Familiei, dispozițiunilor acestui Cod în privința relațiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei și oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convențional, de mai înainte.

Bunurile ce soții au la data intrării în vigoare a Codului Familiei devin comune sau proprii, potrivit dispozițiunilor acestui Cod. Prin urmare, regula comunității de bunuri se aplică și bunurilor dobândite de soți înainte de adoptarea Codului familiei, acestea, prin efectul legii, devenind obiectul dreptului lor de proprietate comună în devălmășie. Pentru motivele de mai sus, urmează a se admite recursul, a se casa decizia atacată și a se trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor aceleași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de reclamantul D.A. împotriva deciziei nr. 2516 din 28 septembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2006.