ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 407/2003

S-au luat în examinare recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român și de Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” împotriva deciziei nr.573/A din 9 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de consilier juridic E.B., Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat reprezentat de consilier juridic M.S.intimatul pârât Consiliul General al Municipiului București reprezentat de consilier juridic O.O., intimatul reclamant G.G.personal și asistat de avocat O.Ș.lipsind intimata reclamantă G.S.. Procedura completă.

Curtea a dat părților cuvântul pentru dezbaterea recursurilor punându-le în vedere să pună concluzii și în legătură cu excepțiile ridicate în ședința publică la termenul din 9 octombrie 1992, privind existența contradicțiilor dintre considerentele și dispozitivul sentinței civile nr.503 din 27 aprilie 2000 a Tribunalului București. Consilierii juridici E.B. și M.S.arată că există contradicție între considerente și dispozitivul sentinței instanței de fond și totodată solicită admiterea recursurilor așa cum au fost formulate. Consilier juridic O.O. pentru Consiliul General al Municipiului București lasă la aprecierea instanței. Avocat O.Ș.arată că contradicția dintre dispozitiv și considerente este o eroare materială ce poate fi îndreptată în baza art.281 C.proc.civ.și solicită respingerea recursurilor.

Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a ambelor recursuri. C U R T E A Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr.6895 din 20 aprilie 1999 la Judecătoria Sectorului 1 București, reclamanții G.G.și G.S. din București, Calea Plevnei nr.20 au chemat în judecată civilă Regia de Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat – A.P.P.S., cerând ca în contradictoriu cu aceasta să se constate nulitatea absolută a deciziei nr.217 din 26 februarie 1979 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București în temeiul Decretului 223/1974 pentru preluarea cu plată de către stat a imobilului proprietatea lor situat în București, str.Docenților nr.9 sectorul 1 și ca urmare să se dispună obligarea pârâtei să il lase bunul în deplină proprietate și liniștită posesie.

Reclamanții au invocat în esență nulitatea deciziei de trecere în proprietatea statului a imobilului proprietatea lor ca urmare a stabilirii în străinătate în anul 1979. S-a susținut că decizia a fost emisă în temeiul Decretului 223/1974 ulterior abrogat pentru că era neconstituțional și încălca drepturi esențiale, ale persoanei, cât și faptul ca procedura comunicării și efectuarea plății despăgubirilor nu au fost îndeplinite. Arătând că în aceste condiții titlul statului nu este valabil reclamanții au susținut că deținerea imobilului de către pârâta RA APPS este nelegală. Prin cererea înregistrată la 30 septembrie 1999, pârâta RA APPS invocând calitatea sa de administrator a solicitat chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor Publice ca titular al dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Prin sentința civilă nr.10753 din 30 iunie 1999 Judecătoria Sector 1 București având în vedere normele de competență materială după valoare și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București. Soluționând cauza în fond prin sentința civilă nr.503 din 27 aprilie 2000, Tribunalul București, Secția IV-a civilă a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a deciziei nr.217/1979 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București și a obligat pe pârâții RA APPS și Ministerul Finanțelor Publice să predea în deplină proprietate și posesie reclamanților G.G.și G.S. imobilul din București, str.Docenților nr.9 sectorul 1 compus din parter și etaj cu 3 camere, vestibul, baie, bucătărie, cămară, scară interioară, magazie și terenul aferent în suprafață de 189 m.p.

Prin hotărâre s-a dispus totodată respingerea acțiunii reclamantei G.S. pentru lipsa calității procesuale active. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat nulitatea deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului considerând că a fost dată în temeiul unui act normativ neconstituțional și contrar dispozițiilor art.481 din C.civ.privind dreptul de proprietate. Totodată s-a avut în vedere că reclamanții și-au dovedit dreptul de proprietatre atât prin actul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la data dobândirii, cât și prin sentința civilă nr.16301 din 14 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București devenită irevocabilă prin care s-a admis acțiunea în revendicare a imobilului și față de Consiliul General al Municipiului București.

Pentru a respinge acțiunea în privința reclamantei G.S. s-a avut în vedere că pe parcursul soluționării litigiului, urmare a actului de partaj voluntar intervenit între reclamanți aceasta și-a pierdut calitatea procesuală activă, imobilul revenind integral lui G.G. Împotriva sentinței menționate au declarat apel atât Ministerul Finanțelor care a susținut că titlul de proprietate constituit prin sentința civilă nr.16301/1997 nu-i este opozabil, iar trecerea în proprietatea statului ar fi fost legală în aplicarea Decretului 223/1974, cât și RA APAPS care a pretins că imobilul ar fi fost cedat statului și intrând în proprietatea publică nu ar putea fi restituit. Curtea de Apel București, Secția IV-a civilă prin decizia civilă nr.573 A din 9 octombrie 2000 a respins apelurile ca nefondate, confirmând soluția primei instanțe.

Instanța de apel a motivat că în condițiile art.481 din C.civ.nimeni nu poate fi silit să cedeze proprietatea sa, în afară de cauzele de utilitate publică, după primirea unei drepte și prealabile despăgubiri, ceea ce nu s-a realizat în cauză, unde trecerea în proprietatea statului s-a dispus în baza Decretului 223/1974 ale cărei dispoziții erau în contradicție cu însăși Constituția din 1965 și cu legislația internațională în domeniu la care România era parte. În fine s-a constatat că titlul de proprietate al reclamanților îl constituie actul autentic de vânzare-cumpărare al imobilului și nu hotărârea judecătorească invocată, prin care s-a dispus restituirea în deplină proprietate, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București.

Și această din urmă hotărâre a fost atacată de pârâți prin recursurile de față, declarate în termenul prevăzut de art.301 C.proc.civ.. Invocând lipsa de temei legal și aplicarea greșită a legii Ministerul Finanțelor a susținut în esență că acțiunea în revendicare nu ar fi admisibilă întrucât privește un bun inalienabil aflat în proprietatea publică a statului, preluarea imobilului de către stat s-a făcut în temeiul legii, iar abrogarea acesteia nu ar avea efecte retroactive, că decizia administrativă de trecere a bunului revendicat în proprietatea statului nu a fost atacată în condițiile legii și în fine că imobilul nu ar putea fi restituit datorită caracterului special de locuință de protocol.

La rândul său recurenta APPS a susținut că imobilul este exceptat de la restituire întrucât face parte din fondul locativ de protocol, decizia administrativă de trecere în proprietatea statului a fost valabilă în conformitate cu Decretul 223/1974 în vigoare la data emiterii, iar invocarea sentinței civile nr.16301 din 14 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, ar fi irelevantă pentrucă a fost pronunțată în contradictoriu cu un neproprietar și un neposesor, adică C.G.M.B.

Prin întâmpinarea depusă la primul termen în recurs, intimatul reclamant a susținut că cele două recursuri ar fi nefondate și lipsite de interes întrucât după pronunțarea deciziei atacate, prin Hotărârea Guvernului României nr.1040 din 6 noiembrie 2000, imobilul revendicat a fost trecut din administrarea Regiei Autonome „Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat” (APPS) în administrarea Consiliului General al Municipiului București, care de altfel în temeiul sentinței civile nr.16301 din 14 noiembrie 1997 i l-a restituit în deplină proprietate și posesie prin procesul verbal nr.525 din 16 august 1999 al Executorului Judecătoresc – Judecătoria Sectorului 1. În dovedirea susținerilor sale, intimatul reclamant a înfățișat în fața instanței de recurs, actul normativ mai sus menționat, Protocolul de predare primire încheiat între APPS și Consiliul General al Municipiului București la 21 decembrie 2000, cât și dispoziția de restituire emisă de Primarul Municipiului București și procesul verbal de executare a hotărârii judecătorești menționate.

În raport de împrejurarea de fapt și de drept intervenită, la cererea recurentei APPS, s-a dispus prin încheierea din 5 iunie 2002, introducerea în cauză a Consiliului General al Municipiului București, căruia i-au fost comunicate recursurile cât și întâmpinarea în vederea apărării. Recursurile nu sunt fondate. Potrivit disp.art.6 din Legea 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1998, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Așadar legiuitorul însuși a condiționat valabilitatea titlurilor invocate de stat la dobândirea acestei categorii de bunuri, de respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Or din actele dosarului rezultă că trecerea imobilului din proprietatea reclamanților în cea a statului la 26 februarie 1979 dispusă ca măsură sancționatorie pentru faptul stabilirii domiciliului în altă țară, a avut loc prin încălcarea vădită a garanțiilor constituționale în vigoare privitoare la dreptul de proprietate personală care îngăduiau exclusiv exproprierea pentru utilitate publică după plata prealabilă a unei juste despăgubiri, în disprețul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consfințesc atât dreptul de proprietate personală cât și cel de liberă circulație, dar și cu nerespectarea înseși a dispozițiilor Decretului 223/1974 privind comunicarea deciziei în vederea exercitării dreptului de a se adresa justiției, pentru apărarea proprietății.

Așa fiind invocarea exceptării de la restituire datorită apartenenței la domeniul public al statului și al destinației bunului nu este justificată, imobilul nefiind preluat în proprietatea statului cu un titlu valabil cum cer disp.art.6(1) din Legea 213/1998. Cât privește titlul de proprietate al reclamanților opozabil persoanelor chemate în judecată acesta s-a dovedit a fi cum s-a reținut corect prin hotărârile atacate, contractul autentic de vânzare-cumpărare a imobilului și nu hotărârea judecătorească pronunțată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București. Se cuvine menționat și faptul că aparentele contradicții între dispozitivul și considerentele sentinței instanței de fond, puse în discuție în fața instanței de recurs, se înscriu în sfera erorilor materiale, fără efecte juridice între părți, care în măsura în care reclamanții ar mai fi interesați, se vor putea remedia pe calea prev. de art.281 C.proc.civ.

Așa fiind potrivit art.312 C.proc.civ. recursurile se vor respinge ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și de Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român împotriva Deciziei nr.573/A din 9 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2003.