ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 407/2003

S-au luat în examinare

recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al

Statului Român și de Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului

de Stat” împotriva deciziei nr.573/A din 9 octombrie 2000 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

La apelul nominal s-au prezentat

recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de consilier juridic

E.B., Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat

reprezentat de consilier juridic M.S.intimatul pârât Consiliul General al

Municipiului București reprezentat de consilier juridic O.O., intimatul

reclamant G.G.personal și asistat de avocat O.Ș.lipsind intimata reclamantă

G.S..

Procedura completă.

Curtea a dat părților

cuvântul pentru dezbaterea recursurilor punându-le în vedere să pună concluzii

și în legătură cu excepțiile ridicate în ședința publică la termenul din 9

octombrie 1992, privind existența contradicțiilor dintre considerentele și

dispozitivul sentinței civile nr.503 din 27 aprilie 2000 a Tribunalului

București.

Consilierii juridici E.B.

și M.S.arată că există contradicție între considerente și dispozitivul

sentinței instanței de fond și totodată solicită admiterea recursurilor așa cum

au fost formulate. Consilier juridic O.O. pentru Consiliul General al

Municipiului București lasă la aprecierea instanței.

Avocat O.Ș.arată că

contradicția dintre dispozitiv și considerente este o eroare materială ce poate

fi îndreptată în baza art.281 C.proc.civ.și solicită respingerea recursurilor.

Reprezentanta Ministerului

Public pune concluzii de admitere a ambelor recursuri.

C U R T E A

Asupra recursurilor de

față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

sub nr.6895 din 20 aprilie 1999 la Judecătoria Sectorului 1 București,

reclamanții G.G.și G.S. din București, Calea Plevnei nr.20 au chemat în

judecată civilă Regia de Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat –

A.P.P.S., cerând ca în contradictoriu cu aceasta să se constate nulitatea

absolută a deciziei nr.217 din 26 februarie 1979 emisă de fostul Consiliu

Popular al Municipiului București în temeiul Decretului 223/1974 pentru

preluarea cu plată de către stat a imobilului proprietatea lor situat în

București, str.Docenților nr.9 sectorul 1 și ca urmare să se dispună obligarea

pârâtei să il lase bunul în deplină proprietate și liniștită posesie.

Reclamanții au invocat în

esență nulitatea deciziei de trecere în proprietatea statului a imobilului

proprietatea lor ca urmare a stabilirii în străinătate în anul 1979.

S-a susținut că decizia a

fost emisă în temeiul Decretului 223/1974 ulterior abrogat pentru că era

neconstituțional și încălca drepturi esențiale, ale persoanei, cât și faptul ca

procedura comunicării și efectuarea plății despăgubirilor nu au fost

îndeplinite.

Arătând că în aceste condiții

titlul statului nu este valabil reclamanții au susținut că deținerea imobilului

de către pârâta RA APPS este nelegală.

Prin cererea înregistrată

la 30 septembrie 1999, pârâta RA APPS invocând calitatea sa de administrator a

solicitat chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor Publice ca titular al

dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Prin sentința civilă

nr.10753 din 30 iunie 1999 Judecătoria Sector 1 București având în vedere

normele de competență materială după valoare și-a declinat competența în

favoarea Tribunalului București.

Soluționând cauza în fond

prin sentința civilă nr.503 din 27 aprilie 2000, Tribunalul București, Secția

IV-a civilă a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a deciziei

nr.217/1979 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București și a

obligat pe pârâții RA APPS și Ministerul Finanțelor Publice să predea în

deplină proprietate și posesie reclamanților G.G.și G.S. imobilul din

București, str.Docenților nr.9 sectorul 1 compus din parter și etaj cu 3

camere, vestibul, baie, bucătărie, cămară, scară interioară, magazie și terenul

aferent în suprafață de 189 m.p.

Prin hotărâre s-a dispus

totodată respingerea acțiunii reclamantei G.S. pentru lipsa calității

procesuale active.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a constatat nulitatea deciziei de trecere a imobilului în

proprietatea statului considerând că a fost dată în temeiul unui act normativ

neconstituțional și contrar dispozițiilor art.481 din C.civ.privind dreptul de

proprietate.

Totodată s-a avut în vedere

că reclamanții și-au dovedit dreptul de proprietatre atât prin actul de

vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la data dobândirii, cât și prin

sentința civilă nr.16301 din 14 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1

București devenită irevocabilă prin care s-a admis acțiunea în revendicare a

imobilului și față de Consiliul General al Municipiului București.

Pentru a respinge acțiunea

în privința reclamantei G.S. s-a avut în vedere că pe parcursul soluționării

litigiului, urmare a actului de partaj voluntar intervenit între reclamanți

aceasta și-a pierdut calitatea procesuală activă, imobilul revenind integral

lui G.G.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel atât Ministerul Finanțelor care a susținut că

titlul de proprietate constituit prin sentința civilă nr.16301/1997 nu-i este

opozabil, iar trecerea în proprietatea statului ar fi fost legală în aplicarea

Decretului 223/1974, cât și RA APAPS care a pretins că imobilul ar fi fost

cedat statului și intrând în proprietatea publică nu ar putea fi restituit.

Curtea de Apel București,

Secția IV-a civilă prin decizia civilă     nr.573 A din 9 octombrie 2000 a

respins apelurile ca nefondate, confirmând soluția primei instanțe.

Instanța de apel a motivat

că în condițiile art.481 din C.civ.nimeni nu poate fi silit să cedeze

proprietatea sa, în afară de cauzele de utilitate publică, după primirea unei

drepte și prealabile despăgubiri, ceea ce nu s-a realizat în cauză, unde

trecerea în proprietatea statului s-a dispus în baza Decretului 223/1974 ale

cărei dispoziții erau în contradicție cu însăși Constituția din 1965 și cu

legislația internațională în domeniu la care România era parte.

În fine s-a constatat că

titlul de proprietate al reclamanților îl constituie actul autentic de

vânzare-cumpărare al imobilului și nu hotărârea judecătorească invocată, prin

care s-a dispus restituirea în deplină proprietate, în contradictoriu cu

Consiliul General al Municipiului București.

Și această din urmă

hotărâre a fost atacată de pârâți prin recursurile de față, declarate în

termenul prevăzut de art.301 C.proc.civ..

Invocând lipsa de temei

legal și aplicarea greșită a legii Ministerul Finanțelor a susținut în esență

că acțiunea în revendicare nu ar fi admisibilă întrucât privește un bun inalienabil

aflat în proprietatea publică a statului, preluarea imobilului de către stat

s-a făcut în temeiul legii, iar abrogarea acesteia nu ar avea efecte

retroactive, că decizia administrativă de trecere a bunului revendicat în

proprietatea statului nu a fost atacată în condițiile legii și în fine că

imobilul nu ar putea fi restituit datorită caracterului special de locuință de

protocol.

La rândul său recurenta

APPS a susținut că imobilul este exceptat de la restituire întrucât face parte

din fondul locativ de protocol, decizia administrativă de trecere în

proprietatea statului a fost valabilă în conformitate cu Decretul 223/1974 în

vigoare la data emiterii, iar invocarea sentinței civile nr.16301 din 14

noiembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, ar fi irelevantă pentrucă

a fost pronunțată în contradictoriu cu un neproprietar și un neposesor, adică

C.G.M.B.

Prin întâmpinarea depusă la

primul termen în recurs, intimatul reclamant a susținut că cele două recursuri

ar fi nefondate și lipsite de interes întrucât după pronunțarea deciziei

atacate, prin Hotărârea Guvernului României nr.1040 din 6 noiembrie 2000,

imobilul revendicat a fost trecut din administrarea Regiei Autonome

„Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat” (APPS) în administrarea

Consiliului General al Municipiului București, care de altfel în temeiul

sentinței civile nr.16301 din 14 noiembrie 1997 i l-a restituit în deplină

proprietate și posesie prin procesul verbal nr.525 din 16 august 1999 al

Executorului Judecătoresc – Judecătoria Sectorului 1.

În dovedirea susținerilor

sale, intimatul reclamant a înfățișat în fața instanței de recurs, actul

normativ mai sus menționat, Protocolul de predare primire încheiat între APPS

și Consiliul General al Municipiului București la 21 decembrie 2000, cât și

dispoziția de restituire emisă de Primarul Municipiului București și procesul

verbal de executare a hotărârii judecătorești menționate.

În raport de împrejurarea

de fapt și de drept intervenită, la cererea recurentei APPS, s-a dispus prin

încheierea din 5 iunie 2002, introducerea în cauză a Consiliului General al

Municipiului București, căruia i-au fost comunicate recursurile cât și

întâmpinarea în vederea apărării.

Recursurile nu sunt

fondate.

Potrivit disp.art.6 din

Legea 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1998, dacă au intrat în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat.

Așadar legiuitorul însuși a

condiționat valabilitatea titlurilor invocate de stat la dobândirea acestei

categorii de bunuri, de respectarea Constituției, a tratatelor internaționale

la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de

către stat.

Or din actele dosarului

rezultă că trecerea imobilului din proprietatea reclamanților în cea a statului

la 26 februarie 1979 dispusă ca măsură sancționatorie pentru faptul stabilirii

domiciliului în altă țară, a avut loc prin încălcarea vădită a garanțiilor

constituționale în vigoare privitoare la dreptul de proprietate personală care

îngăduiau exclusiv exproprierea pentru utilitate publică după plata prealabilă

a unei juste despăgubiri, în disprețul Convenției pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, care consfințesc atât dreptul de

proprietate personală cât și cel de liberă circulație, dar și cu nerespectarea

înseși a dispozițiilor Decretului 223/1974 privind comunicarea deciziei în

vederea exercitării dreptului de a se adresa justiției, pentru apărarea

proprietății.

Așa fiind invocarea

exceptării de la restituire datorită apartenenței la domeniul public al

statului și al destinației bunului nu este justificată, imobilul nefiind

preluat în proprietatea statului cu un titlu valabil cum cer disp.art.6(1) din

Legea 213/1998.

Cât privește titlul de

proprietate al reclamanților opozabil persoanelor chemate în judecată acesta

s-a dovedit a fi cum s-a reținut corect prin hotărârile atacate, contractul

autentic de vânzare-cumpărare a imobilului și nu hotărârea judecătorească

pronunțată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București.

Se cuvine menționat și

faptul că aparentele contradicții între dispozitivul și considerentele

sentinței instanței de fond, puse în discuție în fața instanței de recurs, se

înscriu în sfera erorilor materiale, fără efecte juridice între părți, care în

măsura în care reclamanții ar mai fi interesați, se vor putea remedia pe calea

prev. de art.281 C.proc.civ.

Așa fiind potrivit art.312

C.proc.civ. recursurile se vor respinge ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de

pârâții R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și de Ministerul

Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român împotriva Deciziei nr.573/A

din 9 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 februarie 2003.