ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2767/2003

Prin contestația formulată la 25 ianuarie 2001 C.M. a solicitat anularea deciziei nr. 506 emise la 27 decembrie 2000 de către intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Olt (reorganizată ulterior ca Direcție Generală a Finanțelor Publice – D.G.F.P. - Olt), decizie prin care contractul de muncă al contestatoarei fusese desfăcut în temeiul art. 130 alin. (1) lit. a) C. muncii aflat în vigoare la acea dată. Totodată contestatoarea a cerut ca prin hotărârea ce urma a fi pronunțată să se dispună reintegrarea sa în muncă precum și obligarea intimatei la plata tuturor drepturilor salariale actualizate cu rata inflației care i se cuveneau până la data reintegrării.

În motivarea contestației - care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina cu numărul de dosar 2187/2001 - s-a susținut în esență că decizia de desfacere a contractului de muncă a fost emisă cu încălcarea art. 132 alin. (1) și art. 133 C. muncii precum și cu ignorarea obligațiilor asumate atât de Ministerul Finanțelor cât și de intimată ca urmare a negocierilor purtate cu diverse organizații sindicale. Prin sentința civilă nr. 2125 pronunțată la 4 aprilie 2001 Judecătoria Slatina a admis contestația și a anulat decizia de desfacere a contractului de muncă dispunând reintegrarea în muncă a contestatoarei pe postul avut anterior. Totodată intimata a fost obligată față de contestatoare la plata drepturilor bănești de la 27 decembrie 2000 și până la reintegrarea efectivă.

Recursul declarat ulterior de intimata D.G.F.P. Olt împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1219 pronunțată de secția civilă a Tribunalului Olt la 4 iunie 2001 în dosarul nr. 4591/2001. Pentru a pronunța aceste hotărâri instanța de fond și respectiv cea de recurs au avut în vedere că prin contractul colectiv de muncă încheiat între Ministerul Finanțelor și organizațiile sindicale care funcționează în unitățile din subordinea acestui minister precum și printr-un protocol încheiat chiar de D.G.F.P.C.F.S. Olt cu sindicatul Finanțe Publice Olt au fost convenite criteriile pe care angajatorii urmau să le respecte în cazul desfacerii contractelor individuale de muncă determinate de reducerile de personal.

În aceeași ordine de idei a fost evidențiată existența în contractul colectiv de muncă menționat a unei prevederi potrivit căreia desfacerea contractelor individuale de muncă din inițiativa angajatorului nu putea fi dispusă decât în condițiile existenței unui acord din partea organizației sindicale, apreciindu-se că această clauză avea ca finalitate garantarea respectării criteriilor amintite. S-a reținut, de asemenea, că, în ceea ce o privește, contestatoarea nu se încadra în nici unul dintre criteriile care ar fi putut justifica desfacerea cu prioritate a contractului său de muncă, iar măsura a fost luată fără a exista acordul organizației sindicale. Pe de altă parte s-a apreciat că restructurarea operată în cauză nu a fost efectivă prin desființarea postului și nu întrunea cerințele art. 130 lit. a) C. muncii deoarece funcția ocupată de contestatoare a continuat să existe și după data de 27 decembrie 2000, data desfacerii contractului de muncă al acesteia.

În sprijinul acestor din urmă concluzii instanța de recurs a mai subliniat că decizia de desfacere a contractului de muncă a fost emisă abia la 27 decembrie 2000, deși restructurarea s-a produs în luna iunie 2000. La 4 iunie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor astfel pronunțate, cauza fiind înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 2534/2002. În motivarea recursului în anulare s-a susținut că reducerea de personal operată de către Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Olt a fost una reală și efectivă, concluziile contrare ale instanțelor care s-au pronunțat în cauză fiind, deci, neîntemeiate.

În acest sens s-a subliniat că respectiva reducere a intervenit în condițiile prevăzute de art. 12 din Legea nr. 76/2000, de Ordinul ministrului finanțelor nr. 730/2000 și de Circulara M.F. nr. 80325 din 31 mai 2000, ca o consecință a plafonării la 550 a numărului de posturi ce puteau fi suportate din fonduri bugetare alocate pentru instituția intimată, schema serviciului la care era încadrată contestatoarea fiind în mod corelativ redusă de la 1 iulie 2000 cu 5 posturi. S-a evidențiat, de asemenea, că potrivit probelor administrate în cauză măsura menționată a avut ca temei legal prevederile art. 130 lit. a) C. muncii și a afectat nu numai postul contestatoarei ci și alte două posturi de natura celui ocupat de contestatoare.

În legătură cu textul de lege astfel menționat s-a afirmat că hotărârile pronunțate în cauză au fost date prin încălcarea esențială a legislației muncii deoarece în litigiile de această natură instanțele de judecată nu pot cenzura criteriile care au stat la baza disponibilizării salariaților, atari aprecieri fiind atributul exclusiv al unităților. În sprijinul acestei aserțiuni s-a amintit faptul că anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă dispusă în speță a fost argumentată de către instanțe prin evocarea calificativelor acordate salariatei de către intimată. Printr-o ultimă critică s-a afirmat că instanțele au reținut în mod greșit că perioada de timp relativ îndelungată dintre momentul primirii preavizului de către contestatoare și cel al emiterii deciziei de desfacere a contractului său de muncă ar reprezenta un alt argument în sensul că restructurarea nu ar fi fost reală și efectivă.

În legătură cu această chestiune s-a arătat că respectiva întârziere își are justificarea în dispozițiile art. 166 C. muncii pe care intimata D.G.F.P.C.F.S. Olt a fost nevoită să le respecte în condițiile în care, ulterior primirii preavizului, contestatoarea s-a aflat în concediu medical timp de 169 de zile. În raport cu toate aceste aspecte s-a solicitat casarea hotărârilor pronunțate în cauză cu consecința respingerii contestației și a menținerii deciziei de desfacere a contractului de muncă. În ceea ce le privește pe intimate este de reținut că D.G.F.P. Olt nu s-a prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul în anulare, iar contestatoarea C.M.

a solicitat respingerea acestuia. Având a se pronunța asupra recursului în anulare, Curtea retine că, într-adevăr, motivarea dată hotărârilor pronunțate în cauză conține printre altele și o analiză a criteriilor avute în vedere de unitatea intimată în selectarea salariaților care urmau a fi indisponibilizați în condițiile art. 130 lit. a) C. muncii aflat în vigoare la data respectivă. Este de observat că acest text de lege opera în cazul unei restrângeri a activității, adică în împrejurări a căror gestionare ținea exclusiv de managementului unității, fiind, deci, irelevantă în speță preexistența unor negocieri pe această temă purtate cu diverse organizații sindicale.

Pe de altă parte trebuie subliniat că doctrina ca și jurisprudența au evidențiat în mod constant că în cazul prevăzut de art. 130 lit. a) din fostul Cod al muncii instanțele de judecată erau îndreptățite să verifice dacă a existat o restrângere reală și efectivă a activității, neputând cenzura însă criteriile de selectare a salariaților ale căror contracte de muncă urmau a fi desfăcute. Prin extinderea controlului judecătoresc asupra acestor criterii, hotărârile pronunțate în cauză sunt, deci, vădit netemeinice și date cu încălcarea esențială a legii în sensul prevăzut de art. 330 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., astfel încât recursul în anulare se impune a fi admis.

În același timp Curtea reține că în cauză există numeroase indicii în sensul că reducerea de personal care a stat la originea desfacerii contractului de muncă al contestatoarei a avut un caracter real și efectiv, fiind implementată în condițiile prevăzute de art. 12 din Legea nr. 76/2000, de Ordinul ministrului finanțelor nr. 730/2000 și de Circulara M.F. nr. 80325 din 31 mai 2000. Relevante în acest sens sunt înscrisurile depuse atât în dosarul primei instanțe cât și în cel de recurs care atestă în mod indubitabil că de la 1 iulie 2000 alocațiile bugetare destinate salarizării personalului D.G.F.P.C.F.S. Olt au fost diminuate ca urmare a plafonării numărului de posturi, ceea ce a determinat și o restrângere a statului de funcții al S erviciului M etodologie și i mplementarea a plicațiilor i nformatice în care contestatoarea își desfășura activitatea.

În acest context este de remarcat că aprecierile instanțelor potrivit cărora C.M. nu ar fi fost încadrată în serviciul menționat ci în Compartimentul Înregistrare Fiscală par a ignora înscrisurile depuse în dosarul de fond și care atestă că respectivul compartiment funcționa la rândul lui în cadrul S erviciului M etodologie și i mplementarea a plicațiilor i nformatice. Distinct de aceasta, Curtea are însă în vedere că, așa după cum rezultă din mențiunile făcute în carnetul de muncă depus în copie în dosarul de recurs, în urma pronunțării sentinței prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a contestatoarei acea măsură a fost pusă în executare, astfel încât de la 4 aprilie 2001 și până la data soluționării recursului în anulare C.M.

și-a continuat activitatea profesională desfășurată anterior. Întrucât această împrejurare pare a sugera că în prezent unitatea dispune din nou de alocații bugetare care îi permit achitarea către contestatoare a drepturilor salariale lunare, în recurs s-a pus în vedere Direcției Generale a Finanțelor Publice Olt să depună în dosarul cauzei mai multe înscrisuri, însă nici acestea nu oferă elementele necesare stabilirii cu certitudine a situației actuale. Așa fiind, Curtea urmează a face în cauză aplicarea art. 330 3 ca și a art. 312 alin. (1)-(3) și art. 313 C. proc. civ. în sensul că în urma admiterii recursului în anulare să se dispună casarea hotărârilor pronunțate cu consecința trimiterii cauzei la prima instanță.

Conform art. 315 C. proc. civ. urmează ca instanța de trimitere să pună în vedere intimatei Direcția Generală a Finanțelor Publice Olt necesitatea administrării unor noi probe, inclusiv - dacă va fi cazul - a unei expertize contabile, pe baza cărora să se poată stabili cu certitudine în ce măsura caracterul real și efectiv al restrângerii activității acestei intimate este sau nu infirmat de existența resurselor bănești care au permis asigurarea salarizării contestatoarei după reintegrarea sa. În același timp instanța urmează a avea în vedere că preavizul comunicat în formă scrisă contestatoarei la 12 iunie 2000 și actele medicale depuse în dosarul primei instanțe atestă că, ulterior primirii respectivei comunicări, C.M.

s-a aflat timp de 169 de zile în concediu medical, perioadă în care a beneficiat de dispozițiile art. 166 C. muncii, care interziceau desfacerea contractului său de muncă. Împrejurarea că angajatorul D.G.F.P.C.F.S. Olt s-a conformat acestei interdicții, întârziind în mod corespunzător emiterea deciziei de desfacere a contractului de muncă, nu constituie, deci, un argument în sensul că restructurarea nu ar fi fost reală și efectivă, așa cum fără temei s-a apreciat de către instanța de recurs. În ceea ce privește determinarea instanței de trimitere, Curtea are în vedere că potrivit pct. 1 lit. b 1 ) al art. 2 C. proc. civ. - text introdus prin O.U.G. nr. 138/2000 - în prezent soluționarea cauzei în prima instanță a conflictelor de muncă revine tribunalelor, această reglementare găsindu-și aplicarea și în speță conform art. 725 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1219 din 4 iunie 2001 a Tribunalului Olt, secția civilă. Casează decizia recurată precum și sentința civilă nr. 2125 din 4 aprilie 2001 a Judecătoriei Slatina și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Olt, ca instanță de fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2003.