ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3473/2008

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 24 august 2006 reclamanta SC B.S. SRL Iași cheamă în judecată pe pârâta RA D.E.F.R.F. București solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate că îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru cumpărarea activului denumit cinematograful C., inclusiv complexul cabinei de proiecție și două birouri, situat în Iași, prin negociere directă și să oblige pe pârâtă la executarea în natură a obligației, respectiv la încheierea contractului de vânzare - cumpărare a activului menționat deținut de reclamantă în calitate de locatar, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 3772 din 19 martie 2007 – îndreptată prin încheierea din 17 aprilie 2007 – Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite acțiunea reclamantei și obligă pe pârâtă să încheie contractul de vânzare - cumpărare cu reclamanta pentru activul denumit cinematograful C., inclusiv complexul cabinei de proiecție și două birouri, situat în Iași, conform contractului de închiriere din 8 septembrie 2003, cu 24 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, reținând, în acest sens, că reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 12 și art. 14 din Legea nr. 346/2004, fiind o societate din categoria IMM-urilor, care deține activul în baza contractului de închiriere din 8 septembrie 2005 și a efectuat investiții care depășesc 15% din valoarea activului conform raportului de evaluare întocmit cu privire la starea activului la data preluării, valoarea acestora fără investiții, valoarea investițiilor și prețul de vânzare, pe baza căruia a adresat pârâtei la 13 iunie 2006 cererea de vânzare-cumpărare prin negociere directă, iar activul – care face parte din patrimoniul pârâtei – este disponibil în sensul art. 12 din legea menționată, fiind utilizat exclusiv de reclamantă.

Prin decizia comercială nr. 476 din 23 octombrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, admite apelul formulat de apelanta pârâtă împotriva sentinței instanței de fond pe care o anulează și reține cauza spre rejudecare, constatând, în acest sens, că încheierile de ședință de consemnare a dezbaterilor, ca și de amânare a pronunțării, care fac parte integrantă din hotărârea prin care se pune capăt litigiului, nu sunt semnate de judecător, așa cum prevăd – imperativ – dispozițiile art. 147 C. proc. civ., fiind – deci – incidente dispozițiile art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. Prin decizia comercială nr. 76 din 12 februarie 2008 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, respinge acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată, reținând că, deși reclamanta deține activul - încadrat în categoria activelor incluse în procesul de privatizare conform art. 2 din H.G.

nr. 1874/2006 și înscris la poziția 191 din anexa 2 la menționatul act normativ – în baza contractului de închiriere din 8 septembrie 2003, fiind utilizator conform dispozițiilor aceluiași act normativ, în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 346/2004, evocate de reclamantă, ci cele cuprinse în art. 67 din O.G. nr. 39/2005 și ale H.G.

nr. 1874/2006, acest din urmă act normativ fiind cel care reglementează etapele privind vânzarea activelor către utilizatorii actuali care îndeplinesc condițiile art. 14 capitolul 2 din anexa I, fără însă a stabili o obligație în sarcina pârâtei de a vinde menționatul activ, ci doar o posibilitate, cu precizarea că o astfel de vânzare s-ar putea realiza în urma negocierii directe cu locatarii și cu respectarea metodologiei prevăzute de art. 15 – art. 20 din actul normativ arătat, condiții constatate de instanță ca neîndeplinite în cauză, lipsind consimțământul pârâtei pentru încheierea contractului de vânzare - cumpărare a activului în litigiu. Împotriva deciziilor de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziilor comerciale și, pe cale de consecință, menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică. În susținerea recursului declarat împotriva deciziei nr. 476 din 23 octombrie 2007, recurenta - reclamantă critică instanța de apel pentru nemotivarea în fapt și în drept a soluției de admitere a excepției nulității sentinței apelate invocată din oficiu și pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (2) și ale art. 105 alin. (2), art. 106 alin. (1) și art. 261 alin. (1) pct. 8 teza finală C. proc. civ., instanța ignorând că lipsa semnăturii judecătorului pe încheierea de ședință prin care s-a amânat pronunțarea nu a pricinuit nici unei părți vreo vătămare, cu atât mai mult cu cât sentința a cărei anulare s-a dispus are o existență de sine stătătoare și este semnată, numai lipsa încheierii de ședință în discuție, care face parte integrantă din hotărâre, putând conduce la nulitate.

În fundamentarea recursului promovat împotriva deciziei nr. 76 din 12 februarie 2008 recurenta - reclamantă critică instanța de control judiciar pentru a fi pronunțat decizia recurată fără a arăta motivele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției, instanța limitându-se – cu o motivare contradictorie – doar la înșiruirea prevederilor O.G. nr. 39/2005 și ale H.G. 1874/2006, neanalizând capătul de cerere privind îndeplinirea de către recurenta reclamantă a condițiilor prevăzute de Legea nr. 346/2004 și nerăspunzând nici criticilor invocate de aceasta prin întâmpinarea depusă la dosar; recurenta reproșează instanței de apel și greșita aplicare a legii, întrucât a examinat cauza exclusiv prin prisma dispozițiilor O.G.

nr. 39/2005 și ale H.G. nr. 1874/2006 și nu și a dispozițiilor Legii nr. 346/2004, pe care le-a considerat neaplicabile în cauză, deși vocația recurentei la solicitarea vânzării activului este reglementată în art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, activul făcând parte din cele reglementate de art. 13 din aceeași lege, acesta aflându-se în patrimoniul intimatei pârâte la momentul înființării ei, potrivit art. 6 din anexa nr. 3 la H.G. nr. 530/1991, instanța negându-i astfel dreptul de a cumpăra activul, drept născut în temeiul Legii nr. 346/2004, și încălcând totodată și principiul neretroactivității legii față de data promovării acțiunii la 24 august 2006, anterior adoptării, la 21 decembrie 2006, a H.G.

nr. 1874, și ignorând – în același timp – și faptul că recurenta îndeplinea chiar și condițiile prevăzute de art. 14 și art. 16 din H.G. nr. 1874/2006, dispoziții care, în fapt, reproduc procedura instituită de Legea nr. 346/2004. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata - pârâtă solicită respingerea recursului recurentei ca vădit neîntemeiat și menținerea deciziei nr. 76/12 februarie 2008 a instanței de apel recurată ca fiind temeinică și legală, activul în litigiu nefiind activ disponibil, acesta nefiind înscris în lista activelor disponibile, în condițiile în care H.G. nr. 1874/2006 a fost anulată în mod definitiv și irevocabil prin decizia nr. 2579 din 20 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, iar Ordinul M.C.C.

nr. 2461/2004 a fost abrogat – pentru nelegalitate – prin Ordinul M.C.C. nr. 2258/2005. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului prin prisma criticilor formulate de recurentă se constată că recursul formulat împotriva deciziei nr. 476 din 23 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, nu este fondat, instanța criticată pronunțând o decizie motivată în fapt și în drept, ea constatând că încheierea de ședință care consemnează dezbaterile în fond ca și cea de amânare a pronunțării, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 147 C. proc. civ., nu au fost semnate de judecător astfel că exercitarea controlului judiciar asupra compunerii instanței, prezenței părților, concluziilor formulate și conținutului apărărilor în fapt și în drept este imposibilă, instanța făcând și o corectă aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ., situație raportat la care recursul urmează a fi respins. Cât privește recursul declarat de recurenta - reclamantă împotriva deciziei nr. 76 din 12 februarie 2008 a aceleiași instanțe se constată că acesta este fondat. Se reține în acest sens că instanța de apel nu a analizat primul capăt de cerere formulat de recurenta reclamantă prin acțiunea introductivă și, în consecință, nu a verificat și nu a stabilit dacă aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru cumpărarea activului în litigiu, limitându-se doar la inventarierea probelor depuse de reclamanta recurentă pentru dovedirea solicitării sale, dar și aceasta fără a intra în analiza lor din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 346/2004 invocate, analiză care nu este întreprinsă nici din unghiul de vedere al dispozițiilor O.G.

nr. 39/2005 și ale H.G. nr. 1874/2006, instanța expunând doar prevederile celor două acte normative menționate, singurele pe care le consideră incidente în cauză cu specială privire la art. 1 din H.G. nr. 1874/2006, art. 2 lit. a) din anexa 1 la acest act, art. 2 lit. h), art. 7 alin. (1) lit. c), art. 14 și art. 15, apreciind că reclamanta nu a respectat metodologia de vânzare prin negociere directă prevăzută de art. 15 – art. 20 din hotărârea de guvern menționată. Într-adevăr, se constată că – și dacă a înțeles să considere ca aplicabile dispozițiile H.G. nr. 1874/2006 – instanța criticată nu a examinat nici dacă recurenta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 16 din H.G. nr. 1874/2006, limitându-se doar la aprecierea că din coroborarea dispozițiilor art. 67 din O.G.

nr. 39/2005 cu cele evocate din H.G. nr. 1874/2006 apare caracterul facultativ pentru pârâta intimată de a deschide negocieri directe pentru vânzarea unui activ inclus în procesul de privatizare deținut de un utilizator actual. Instanța de apel în mod eronat, deși acțiunea reclamantei recurente a fost înregistrată la 24 august 2006, a înțeles să aplice cauzei dispozițiile H.G. nr. 1874 care a fost publicată în M. Of. al României nr. 13/9.01.2007, dispoziții care nu pot retroactiva, astfel că și această critică a recurentei urmează a fi admisă ca fondată. Se reține, însă, că recurenta reclamantă a adresat cererea de cumpărare a activului în litigiu, deținut ca locatar în baza contractului de închiriere din 8 septembrie 2003, încheiat cu pârâta intimată, la data de 13 iulie 2006, deci după intrarea în vigoare la 17 iulie 2005 a O.G.

nr. 39/2005 care este astfel aplicabilă cauzei și care, la art. 67, prevede că „vânzarea sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic, a terenurilor aferente acestora, aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea RA D.E.F.R.F. se poate face pe baza unor strategii specifice, emise de M.C.C., pentru fiecare societate”, care vor cuprinde criteriile și modalitățile de realizare a vânzării, în conformitate cu prevederile legale în materie, O.G.

nr. 39/2005 având în anexă lista cu sălile și grădinile de spectacol cinematografic care se află în proprietatea privată a statului și în administrarea RA D.E.F.R.F., deci care pot face obiectul vânzării, listă care – la poziția 202 – menționează activul în litigiu, activ disponibil întrucât nu mai este utilizat de către intimata pârâtă din 2003, cel puțin, și în prezent, potrivit actului adițional din 20 noiembrie 2006 la contractul de închiriere din 8 septembrie 2003, lista depusă în recurs de intimata - pârâtă neputând fi luată în considerare întrucât a fost aprobată de Consiliul de Administrație al acesteia ulterior promovării litigiului, respectiv la 3 martie 2008, instanța de apel neanalizând dispozițiile evocate din perspectiva recurentei, ca societate care a solicitat cumpărarea unui activ disponibil aflat în proprietatea privată a statului și în administrarea pârâtei - intimate, nestabilind nici care sunt „prevederile legale în materie” la care trimit dispozițiile art. 67 din O.G.

nr. 39/2005 în condițiile în care – la momentul introducerii acțiunii – dispozițiile H.G. nr. 1784/2006 nu erau în vigoare și deci nu puteau fi incidente, menționatul act normativ fiind, de altfel, în prezent anulat. Sunt aspecte pe care, în rejudecare, instanța urmează a le examina pentru a pronunța soluția. Astfel fiind, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta - reclamantă împotriva deciziei nr. 476 din 23 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială urmează a fi respins ca nefondat, iar cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. recursul aceleiași părți împotriva deciziei nr. 76 din 12 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, urmează a fi admis, decizia recurată urmează a fi casată, iar cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC B.S. SRL Iași împotriva deciziei nr. 476 din 23 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Admite recursul declarat de aceeași parte împotriva deciziei nr. 76 din 12 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2008.