ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2419/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 24 august 2006 reclamanta SC B.S. SRL Iași a chemat în judecată pe pârâta RA D.E.F. „R.F.” București solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru cumpărarea activului denumit Cinematograful „C.”, inclusiv Complexul cabinei de proiecție și două birouri, situat în Iași, prin negociere directă și să oblige pe pârâtă la executarea în natură a obligației, respectiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului menționat deținut de reclamantă în calitate de locatar, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 3772 din 19 martie 2007, îndreptată prin încheierea din 17 aprilie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, se admite acțiunea reclamantei și este obligată pârâta să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta pentru activul denumit Cinematograful „C.”, inclusiv complexul cabinei de proiecție și două birouri, situat în Iași, conform contractului de închiriere nr. 1705 din 8 septembrie 2003, cu 24 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, reținând, în acest sens, că reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 12 și 14 din Legea nr. 346/2004, fiind o societate din categoria I.M.M - urilor, care deține activul în baza contractului de închiriere nr. 1705 din 8 septembrie 2005 și a efectuat investiții care depășesc 15% din valoarea activului conform Raportului de evaluare întocmit cu privire la starea activului la data preluării, valoarea acestora fără investiții, valoarea investițiilor și prețul de vânzare, pe baza căruia a adresat pârâtei la 13 iunie 2006 cererea de vânzare-cumpărare prin negociere directă, iar activul - care face parte din patrimoniul pârâtei - este disponibil în sensul art. 12 din legea menționată, fiind utilizat exclusiv de reclamantă.

Prin Decizia comercială nr. 476 din 23 octombrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, admite apelul formulat de apelanta pârâtă împotriva sentinței instanței de fond pe care o anulează și reține cauza spre rejudecare, constatând, în acest sens, că încheierile de ședință de consemnare a dezbaterilor, ca și de amânare a pronunțării, care fac parte integrantă din hotărârea prin care se pune capăt litigiului, nu sunt semnate de judecător, așa cum prevăd imperativ dispozițiile art. 147 C. proc. civ., fiind, deci, incidente dispozițiile art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. Prin Decizia comercială nr. 76 din 12 februarie 2008 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, respinge acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată, reținând că, deși reclamanta deține activul - încadrat în categoria activelor incluse în procesul de privatizare conform art. 2 din H.G.

nr. 1874/2006 și înscris la poziția 191 din Anexa 2 la menționatul act normativ - în baza contractului de închiriere nr. 1705 din 8 septembrie 2003, fiind utilizator conform dispozițiilor aceluiași act normativ, în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 346/2004, evocate de reclamantă, ci cele cuprinse în art. 67 din O.G. nr. 39/2005 și ale H.G.

nr. 1874/2006, acest din urmă act normativ fiind cel care reglementează etapele privind vânzarea activelor către utilizatorii actuali care îndeplinesc condițiile art. 14 Cap. 2 din Anexa 1, fără însă a stabili o obligație în sarcina pârâtei de a vinde menționatul activ, ci doar o posibilitate, cu precizarea că o astfel de vânzare s-ar putea realiza în urma negocierii directe cu locatarii și cu respectarea metodologiei prevăzute de art. 15 și 20 din actul normativ arătat, condiții constatate de instanță ca neîndeplinite în cauză, lipsind consimțământul pârâtei pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului în litigiu. Împotriva deciziilor de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziilor comerciale și, pe cale de consecință, menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică. Prin Decizia nr. 3473 din 20 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, s-a respins recursul declarat de reclamanta SC B.S. SRL Iași împotriva Deciziei nr. 476 din 23 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. S-a admis recursul declarat de aceeași parte împotriva Deciziei nr. 76 din 12 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Ca urmare a admiterii recursului declarat împotriva Deciziei nr. 76 din 12 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, cauza a fost înregistrată sub nr. 553/2/2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Prin Decizia nr. 281 din 3 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr. 553/2/2009 s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC B.S. SRL. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta care a invocat art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. susținând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind dată cu încălcarea legii. Intimata R.A.D.E.F. R.F. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului. Totodată, R.A.D.E.F. R.F. a invocat lipsa calității procesuale pasive, iar pe fond a considerat că bunurile din domeniul public sunt inalienabile în raport de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 303 din 30 decembrie 2008. În recurs s-a administrat proba cu acte prin care intimata precizează că activul din cauză este în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A.D.E.F.

R.F., fiind cuprins la poziția 30 din lista activelor disponibile ce pot fi vândute în baza Legii nr. 346/2004, listă aprobată la 28 aprilie 2010 în ședința Consiliului de Administrație al R.A.D.E.F. R.F. prin Hotărârea nr. 3 (filele 38-44 din prezentul dosar.) Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a probelor administrate, va admite recursul pentru următoarele considerente: Cât privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 7, respectiv decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, se va reține că, prin Decizia nr. 3473 din 20 ianuarie 2008, instanța de casare a avut în vedere că instanța de apel nu a analizat dispozițiile evocate din perspectiva reclamantei, ca societate care a solicitat cumpărarea unui activ disponibil.

În rejudecare, Instanța Curții de Apel București, face aceeași eroare. Astfel, deși a respins primul capăt de cerere ca neîntemeiat, nu a analizat si nu s-a pronunțat cu privire la temeiurile invocate în susținerea acestui capăt de cerere. Astfel, deși acest petit este întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 346/2004, lege specială de imediată aplicare, iar instanța de casare a statuat faptul că instanța de apel nu a verificat și stabilit dacă reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de acest act normativ, singura referire în cuprinsul deciziei recurate este aceea cu privire la faptul că activul în referință, în concepția instanței, nu este disponibil și aceasta în condițiile în care prin Decizia nr. 3473 din 20 noiembrie 2008 instanța de casare a reținut cu autoritate de lucru judecat exact contrariul.

Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora, „hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților”. Or, pentru ca o hotărârea sa fie motivată în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. era necesar ca instanța de apel să demonstreze de ce s-a oprit la soluția dată, presupunând, totodată, examinarea în mod real a problemelor esențiale cu care a fost investită. Cât privește motivul prevăzut art. 304 pct. 9, respectiv decizia recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor: art. 315 alin. (1) C. proc.

civ.; a principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant și art. 13 alin. (2) Legea nr. 346/2004, Înalta Curte va reține: Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Regula enunțată de textul citat vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe și are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar.

Prin Decizia nr. 3473 din 20 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a statuat că: „instanța de apel nu a analizat primul capăt de cerere formulat de recurenta-reclamantă prin acțiunea introductivă și, în consecință, nu a verificat și nu a stabilit dacă aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru cumpărarea activului în litigiu, limitându-se doar la inventarierea probelor depuse de reclamanta-recurentă pentru dovedirea solicitărilor sale, dar și aceasta fără a intra în analiza lor din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 346/2004 invocate, analiză care nu este întreprinsă nici din unghiul de vedere al dispozițiilor O.G. nr. 39/2005 și ale H.G. nr. 1874/2006, instanța expunând doar prevederile celor două acte normative menționate, singurele pe care le consideră incidente în cauză cu specială privire la art. 1 din H.G.

1874/2006. art. 2 lit. a) din Anexa I la acest act, art. 2 lit. h), art. 7 alin. (1) lit. c). art. 14 și 15, apreciind că reclamanta nu a respectat metodologia de vânzare prin negociere directă prevăzută de art. 15 - art. 20 din H.G. menționată". Totodată, din perspectiva principiului tempus regit actum instanța de casare a reținut faptul că „în mod eronat, deși acțiunea reclamantei-recurente a fost înregistrată la 24 august 2006, a înțeles să aplice cauzei dispozițiile H.G. nr. 1874 care a fost publicată în M. Of. al României nr. 13 din 9 ianuarie 2007, dispoziții care nu pot retroactiva „ însă, recurenta - reclamantă a adresat cererea de cumpărare a activului în litigiu (...) la data de 13 iulie 2006, deci după intrarea în vigoare la 17 iulie a O.G.

nr. 39/2005 care este aplicabilă cauzei”. Instanța de apel nu numai că nu s-a conformat îndrumărilor date de instanța superioară de a verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 346/2004 invocate de recurentă și de a stabili actul normativ ce guvernează speța, ci contrazicând flagrant Decizia nr. 3473 din 20 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, retine faptul că motivul pentru care s-a dispus casarea cu trimitere a fost acela de a se analiza incidența în cauză a prevederilor O.G. nr. 39/2005 deoarece cererea de cumpărare a activului in litigiu deținut de locatar în baza contractului de închiriere nr. 1705 din 8 septembrie 2003 a fost introdusă după intrarea în vigoare a O.G.

nr. 39/2005 care este astfel aplicabilă cauzei. Mai mult, deși instanța superioară reține, la pag. 7 din Decizia nr. 3473 din 20 noiembrie 2008, faptul că activul este disponibil întrucât nu mai este utilizat de către intimata-pârâtă din anul 2003, cel puțin, și în prezent, potrivit actului adițional nr. 2 din 20 noiembrie 2006 la contractul de închiriere nr. 1705 din 8 septembrie 2003, instanța de apel, în rejudecare, fără a administra nicio altă probă, reține faptul că „în condițiile în care în baza contractului de închiriere și a actului adițional s-a stipulat dreptul R.A.D.E.F. de a organiza spectacole cinematografice, deci de a folosi în continuare activul Cinematografic "C.” rezultă că acesta nu mai îndeplinește condiția de activ disponibil și în consecință nu poate fi vândut”.

De asemenea, constatarea instanței de apel în sensul incidenței în prezenta speță a dispozițiilor O.G. nr. 39/2005 este greșită. Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii reprezintă cadrul legislativ special, de strictă aplicare, în raport cu care O.G. nr. 39/2005. O.G. nr. 39/2004 nu reglementează procedura de vânzare către întreprinderile mici și mijlocii. Legea nr. 346/2004 este o lege specială, de imediată aplicare, a cărei finalitate este stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. Prin dispozițiile acestei legi se instituie o procedură specială de negociere directă în vederea privatizării activelor disponibile ale regiilor sau societăților cu capital majoritar de stat, respectiv înstrăinarea în condiții contractuale întreprinderilor mici și mijlocii.

Art. 15 din Legea nr. 346/2004 instituie excepțiile de la aplicarea acestui act normativ, excepții în care nu se regăsesc în cazul sălilor și grădinilor de spectacol. Totodată, prin dispozițiile O.G. nr. 39/2005 legiuitorul a stabilit că pot fi vândute activele în baza viitoarei strategii, fără însă a restrânge acestei proceduri vânzările reglementate prin dispozițiilor legilor speciale în vigoare la momentul nașterii raporturilor juridice între părți, respectiv Legea nr. 346/2004 și O.U.G. nr. 88/1997. Drept urmare, în raport de prevederile O.G. nr. 39/2005, Legea nr. 346/2004 în temeiul căreia s-a formulat acțiunea este o lege specială de imediată - aplicare, iar instanța de fond, procedând în acest mod, a încălcat principiul specialia generalibus derogant.

Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004, „în înțelesul prezentei legi se consideră active disponibile activele care îndeplinesc oricare dintre următoarele condiții: - nu sunt utilizate de regiile autonome, societățile/companiile naționale sau de societățile comerciale cu capital majoritar de stat care le dețin pentru o perioadă de cel puțin 3 luni; - se află în conservare pentru o perioadă mai mare de un an; - activele închise operațional, numai în cazul prevăzut la art. 12 alin. (1) lit. e)". În speță este îndeplinită condiția reglementată de art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 346/2004, respectiv activul denumit Cinematograful „C." este disponibil întrucât nu a mai fost utilizat de intimata - pârâtă din anul 2003 fiind închiriat reclamantei până în anul 2011, în temeiul contractului de închiriere nr. 1705 din 8 septembrie 2003 modificat prin Actul adițional nr. 2 din 20 noiembrie 2006. Această interpretare a fost reținută și prin Decizia civilă nr. 4121 din 28 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, în ale cărei considerente instanța a statuat faptul că: „(...) Art. 13 precizează că, în înțelesul prezentei legi, se consideră active disponibile activele care nu sunt utilizate;

însă aceste active disponibile trebuie să nu fie utilizate în activitatea proprie a societății comerciale și companiilor naționale cu capital majoritar de stat deținătoare ale regiilor. In situația în care aceste active și spații sunt puse la dispoziția altor societăți comerciale mici sau mijlocii, spre a fi utilizate în baza unor contracte de concesionare, închiriere sau asociere în participațiune (cum este cazul în speță), aceste active rămân în continuare active disponibile (...)". Instanța de apel, însă, reținând faptul că Cinematograful „C." nu este activ disponibil întrucât în baza contractului de închiriere și a actului adițional s-a stipulat dreptul R.A.D.E.F, de a organiza spectacole cinematografice, deci de a folosi în continuare activul Cinematografic „C.", a încălcat dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 364/2004.

Mai mult decât atât, dreptul de a utiliza activul și utilizarea efectivă a acestuia nu se suprapun, la dosarul cauzei neexistând nicio dovadă din care să rezulte faptul că intimata-pârâtă, de la data închirierii, a utilizat activul în referință. Cât privește susținerile intimatei cuprinse în întâmpinare, Înalta Curte va reține, că potrivit art. unic pct. 8 din Legea nr. 303 din 30 decembrie 2008: ”La data intrării in vigoare a prezentei legi, sălile si grădinile de spectacol cinematografic, prevăzute in anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 328/2006, cu modificările si completările ulterioare, aflate in domeniul privat al statului si in administrarea R.A.D.E.F.

„R.F.”, împreuna cu terenurile si bunurile mobile aferente, trec in domeniul public al unitarilor administrativ-teritoriale locale, comunale, orășenești, municipale si al sectoarelor Mun. București, după caz, si in administrarea consiliilor locale respective. Bunurile mobile aflate in inventarul sălilor si grădinilor de spectacol cinematografic trec in proprietatea privata a unitarilor administrativ-teritoriale locale si in administrarea consiliilor locale ale acestora. Odată cu transferul imobilelor prevăzute la pct. 1, consiliile locale vor prelua de la R.A.D.E.F. „R.F.” personalul aferent, cu respectarea prevederilor Legii nr. 53/2003 – C. muncii, cu modificările si completările ulterioare.

Odată cu transferul imobilelor prevăzute la pct. 1, consiliile locale respective vor prelua activul si pasivul aferente fiecărei săli sau grădini de spectacol cinematografic pe care o primesc in administrare. Punerea in aplicare a dispozițiilor pct. 1-4 se face pe baza unui protocol încheiat intre primarul unitarii administrativ-teritoriale beneficiare si reprezentantul mandatat de către conducerea R.A.D.E.F. „R.F.”, in acest scop, in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a prezentei legi.

Protocolul încheiat va fi asumat de către consiliile locale respective prin hotărâre.” Așadar, înscrierea unei categorii de bunuri într-o enumerare, fie ea și cea din art. 136 Constituție, nu reprezintă titlu de proprietate al statului pentru un anumit bun individual determinat, după cum nici înscrierea unui bun într-un inventar conform art. 19-21 din Legea nr. 213/1998 nu creează decât o prezumție de apartenență la domeniul public, iar nu o prezumție de proprietate în favoarea statului sau a unei comunități locale. În ipoteza supusă prezentei analize, simpla enumerare de la art. unic pct. 8 alin. (1) din Legea nr. 303/2008 nu reprezintă titlul de proprietate al comunității locale. Pentru ca bunul să devină, în mod legal, un bun domenial, după cum chiar art. unic pct. 8 alin. (5) din Legea nr. 303/2008 o spune, sunt necesare: - protocolul încheiat intre primarul unității administrativ-teritoriale beneficiare si reprezentantul mandatat de către conducerea R.A.D.E.F.

„R.F.”; - hotărârea consiliului local, ca act administrativ translativ de proprietate; - la care trebuie să se adauge intabularea dreptului de proprietate, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 potrivit căruia: ”Dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie in cartea funciara pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil”, statul nefiind exonerat de respectarea acestei norme legale. În lipsa acestor elemente probatorii, rezultă că bunul este încă în domeniul privat al R.A.D.E.F., motiv pentru care are atât calitate procesuală pasivă, cât și obligația de a respecta prevederile Legii nr. 346/2004.

În situația în care bunul se află în proprietatea privată a R.A.D.E.F., (conform raționamentului de mai sus și probelor administrate în recurs) sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 346/2004, judecătorul putând proceda la calificarea activului ca activ disponibil: În ipoteza supusă analizei, nu se poate considera că Legea nr. 346/2004 este reglementarea generală referitoare la stimularea întreprinderilor mici și mijlocii, iar O.G. nr. 39/2005 este act normativ special - derogatoriu de la dreptul comun care consacră dreptul general valabil al întreprinderilor mici și mijlocii de a cumpăra activele disponibile. Altfel spus, este fundamental greșit să se considere că legea specială este O.G. nr. 39/2005, întrucât acest act normativ nu reglementează procedura de vânzare către întreprinderile mici și mijlocii, astfel după cum s-a expus și în cele ce preced.

Mai mult, art. 15 din Legea nr. 346/2004 instituie excepțiile de la aplicarea acestui act normativ, excepții printre care nu se regăsesc sălile și grădinile de spectacol. Drept urmare, Legea specială este Legea nr. 346/2004, acesta fiind și temeiul de drept indicat de societatea comercială reclamantă. Referitor la temeiul de drept pe care pârâta îl consideră aplicabil, respectiv O.G. nr. 39/2005, aprobata prin Legea nr. 328/2006, Înalta Curte, apreciază că aceste prevederi legale nu sunt incidente in cauză. Motivul fiind, pe de o parte, împrejurarea ca însăși pârâta recunoaște faptul că, la momentul notificării nu erau încă in vigoare normele metodologice de aplicarea a O.G. nr. 39/2005, iar pe de alta parte, art. 65 al acestei ordonanțe, invocat de către intimată, a fost declarat neconstituțional de către Curtea Constituționala prin Decizia nr. 227 din 13 martie 2007. Deci activele în cauză nu sunt în proprietatea privată a statului și in administrarea R.A.D.E.F.

R.F., după cum prevedea art. 65 din O.G. nr. 39/2005. Cât privește H.G. nr. 1874/2006, aceasta a fost anulată prin Decizia nr. 2579 din 20 iunie 2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ si fiscal. Deci nici anexa nr. 2 la acest act normativ, unde activele figurează, nu mai poate produce efecte juridice. În consecință, in ceea ce privește regimul juridic al activelor in litigiu, acestea se afla in patrimoniul R.A.D.E.F. R.F., de la înființarea acesteia in baza H.G. nr. 530/1991, iar potrivit art. 6 din Anexa nr. 3 a actului normativ menționat, Regia este proprietara bunurilor din patrimoniul său. Textul de lege invocat de pârâta se referă la „vânzarea sălilor si grădinilor . aflate in proprietatea privata a statului si in administrarea R.A.D.E.F.

R.F. Activul in cauză fiind în proprietatea, iar nu in administrarea R.A.D.E.F. R.F., legea aplicabila este, așadar, Legea nr. 346/2004 care reglementează, in Secț. II, accesul I.M.M. - urilor la servicii publice si la active aparținând Regiilor autonome. Deși parata susține faptul că, la momentul înregistrării notificărilor, prin care s-a solicitat cumpărarea activelor, nu exista cadrul juridic pentru realizarea acestei operațiuni, Legea nr. 346/2004 exista și ea reprezenta cadrul juridic aplicabil in cauză. Judecătorul are abilitatea legală de a califica activul ca fiind disponibil, pentru că el este obligat să interpreteze și să aplice legea în spiritul ei, ținând seama de textul legal, potrivit regulii: unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004, activul disponibil, în înțelesul legii, este considerat activul care nu este utilizat de regia autonomă cu capital majoritar de stat pentru o perioada de cel puțin 3 luni. Activele pe care reclamanta le deține nu mai sunt utilizate de către pârâta, conform contractelor de închiriere, motiv pentru care această condiție este îndeplinita. Mai mult, aceasta le-a închiriat pentru perioade lungi, care nici măcar nu au expirat. Art. 13 al Legii nr. 346/2004 precizează că: „în înțelesul prezentei legi se considera active disponibile activele care nu sunt utilizate.” Însă aceste active disponibile trebuie sa nu fie utilizate in activitatea proprie a societății comerciale si a companiilor naționale cu capital majoritar de stat destinatoare a spatiilor.

În situația in care aceste active si spatii sunt la dispoziția altor societăți comerciale mici sau mijlocii, spre a fi utilizate in baza unor contracte de concesionare, închiriere sau asociere in participațiune, aceste active rămân in continuare active disponibile potrivit ari. 12 alin. (1) din Legea nr. 133/1999.

(În acest sens fiind, după cum s-a citat mai sus, și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, Decizia civilă nr. 4121 din 28 iunie 2005). În ceea ce privește susținerea potrivit căreia ar fi trebuit să se prezinte o listă a activelor disponibile, trebuie avut în vedere că legiuitorul permite identificarea acestora după următoarele criterii: activul să se afle in proprietatea unei Regii autonome; (iar in ipoteza noastră acesta se află în proprietatea regiei) și activul să fie nu fie folosit de această Regie pe o perioada de cel puțin 3 luni anterioare formulării intenției de achiziționare; (condiție îndeplinită, conform contractului de închiriere). Obligația de a întocmi, actualiza lunar și comunica Lista cu activele disponibile îi revenea pârâtei, in temeiul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2004, iar neîndeplinirea unei obligații legale nu poate, în nici un caz, să profite părții în culpă.

Pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamanta SC B.S. SRL Iași împotriva Deciziei nr. 281 din 3 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, se va modifica decizia recurată, în sensul că se va admite acțiunea reclamantei. În consecință, se va constata că reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru cumpărarea activului denumit Cinematograful C., inclusiv complexul cabinei de protecție și 2 birouri, situat în Iași, Jud. Iași și va obliga pârâta R.A.D.E.F. R.F. București la executarea în natură a obligației, respectiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta SC B.S. SRL Iași pentru activul denumit Cinematograful C., inclusiv complexul cabinei de protecție și 2 birouri, situat în Iași, Jud. Iași, deținut de reclamantă în calitate de locatar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC B.S. SRL Iași împotriva Deciziei nr. 281 din 3 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Modifică decizia recurată, în sensul că admite acțiunea reclamantei. Constată că reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru cumpărarea activului denumit Cinematograful C., inclusiv complexul cabinei de protecție și 2 birouri, situat în Iași, Jud. Iași. Obligă pârâta R.A.D.E.F. R.F. București la executarea în natură a obligației, respectiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta SC B.S. SRL Iași pentru activul denumit Cinematograful "C.", inclusiv complexul cabinei de protecție și 2 birouri, situat în Iași, 48, Jud. Iași, deținut de reclamantă în calitate de locatar.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2010.