ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 241/2009

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 25 mai 2005 reclamanta SC D.I. SRL cheamă în judecată pe pârâta R.A.D.E.F. R.F. solicitând instanței obligarea pârâtei la executarea în natură a obligației, respectiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului denumit cinematograful F., situat în București, sector 3, cu cheltuieli de judecată. La data de 26 iulie 2005 Ministerul Culturii și Cultelor formulează cerere de intervenție în interesul pârâtei solicitând admiterea acesteia în principiu și, pe fond, respingerea acțiunii.

Prin sentința comercială nr. 363 din 1 februarie 2006 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului, formulată de Ministerul Culturii și Cultelor, respinge excepția lipsei de obiect invocată de intervenient și respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată reținând, în esență, că potrivit art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 pârâta are numai facultatea, și nu obligația, de a vinde activul disponibil, iar reclamanta care deține activul ca locatar nu a făcut dovada acordului pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cinematografului în cauză.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe este respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 63 din 1 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care reține că în mod justificat instanța de fond a stabilit că intimata pârâtă nu și-a exprimat acordul cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului cu reclamanta apelantă, adresele emise de pârâtă și invocate de reclamantă neconstituind o ofertă valabilă juridic, iar sistarea derulării procedurii privind vânzarea prin negociere directă a activelor pârâtei nereprezentând revocarea ofertei.

Prin decizia nr. 3345 din 25 octombrie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel pe care o modifică în sensul că admite apelul aceleiași părți împotriva sentinței instanței de fond pe care o schimbă în tot în sensul că obligă pe pârâtă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului în litigiu, respingând și cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Culturii și Cultelor, cu 18.097,15 lei cheltuieli de judecată în sarcina intimatei pârâte către recurenta reclamantă. Reține, în esență, instanța, spre a decide astfel, că recurentei îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 346/2004, ea încadrându-se în categoria IMM-urilor, că, invocând dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, reclamanta a indicat, implicit, ca modalitate de vânzare a activului negocierea directă, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 67 din O.G.

nr. 39/2005 care nu pot retroactiva, că activul în litigiu face parte din categoria celor reglementate în art. 13 din Legea nr. 346/1994, iar reclamanta avea vocație de a solicita vânzarea-cumpărarea acestuia conform art. 12 alin. (1) lit. b) din aceeași lege, vocație reglementată și în art. 3 și art. 17 din OMCC nr. 2461 din 28 octombrie 2004, pârâta incluzând în ianuarie 2005 menționatul activ pe lista activelor disponibile ce urmau a fi supuse procedurilor reglementate de Ordinul evocat, prin care chiar pârâta recunoaște, în întâmpinarea depusă la fond, că a fost mandatată să vândă activele din domeniul privat al statului pe care le administra, mandat suspendat ulterior temporar, precum și că includerea activului în lista activelor disponibile în 2005, după ce, anterior, îl și evaluase prin expert evaluator, autorizat în acest scop, probează fără dubii că pârâta acceptase cererile reclamantei, dar nu a finalizat procedura datorită modificării și, mai apoi, sistării acesteia.

Împotriva deciziei instanței de recurs pârâta formulează contestație în anulare solicitând, cu invocarea dispozițiilor art. 318 și art. 319 C. proc. civ., admiterea acesteia cu consecința anulării deciziei atacate și, pe fond, a respingerii recursului reclamantei, susținând că instanța și-a depășit puterile judecătorești prin clasificarea cinematografului în litigiu ca activ disponibil vânzării, atribut ce aparține în exclusivitate contestatoarei conform dispozițiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2004, că instanța a ignorat dispozițiile art. 65 din O.G.

nr. 39 din 14 iulie 2005 pronunțând o hotărâre inaplicabilă deoarece contestatoarea nu are drept de dispoziție asupra bunului pe care-l are doar în administrare, nejustificându-se, în acest sens, soluția eliminării Ministerului Culturii și Cultelor care a intervenit în cauză, că instanța nu a ținut seama că OMCC nr. 2461/2004 - în temeiul căruia s-a desfășurat corespondența dintre părți - a fost anulat ca nelegal prin sentința civilă nr. 1665 din 6 iulie 2006 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. Mai susține contestatoarea prin precizările depuse la 29 ianuarie 2009, pe care le întemeiază în drept și pe dispozițiile art. 304 alin. (4) C. proc.

civ., că instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze faptul că activul în litigiu nu avea și nu are calitatea de activ disponibil ca să poată face obiectul vreunei înstrăinări, respingând recursul fără să observe că, din greșeală, a depășit atribuțiile puterii judecătorești considerând – fără temei – activul în cauză ca fiind activ disponibil, arătând și că prin art. 8 din Legea nr. 303 din 30 decembrie 2008 pentru aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, ordonanța ce are înscris în Anexa 1, la poziția nr. 78, activul în cauză, sălile și grădinile de spectacol cinematografic prevăzute în Anexa nr. 1 menționată, împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente trec în domeniul public.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că nu este fondată contestația în anulare formulată de contestatoare. Pe lângă impreciziunile cuprinse în contestație, contestatoarea ignorând că nu ea este cea care a promovat recursul, ci intimata, deși se întemeiază pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., formulează critici de fond asupra modului în care s-a soluționat recursul. Se constată astfel că în precizările la contestație contestatoarea invocă drept temei al acesteia și dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. care se referă la unul dintre posibilele motive de recurs, aspect ce nu se încadrează în ipotezele avute în vedere de prevederile art. 318 C. proc. civ. în limita cărora se poate promova această cale extraordinară de atac, astfel că menționatul motiv urmează a nu fi examinat.

Cum contestatoarea își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., iar în recurs aceasta a avut poziția procesuală de intimată pârâtă, ea nu poate invoca teza a-II-a din articolul evocat potrivit căreia hotărârea instanței de recurs poate fi atacată cu contestație când „instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Cantonând, în consecință, motivele contestației în anulare ce examinăm la dispozițiile art. 318 teza I, potrivit cărora „hotărârea instanței de recurs poate fi atacată cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale” - singurele de care contestatoarea se poate prevala - se constată că se reproșează instanței de recurs stabilirea eronată a situației de fapt vizând regimul activului reprezentat de cinematograful F., precum și interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 13 alin. (4) și (5) din Legea nr. 346/2004 și ale art. 65 și art. 67 din O.G. nr. 39/2005, aspecte confirmate de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 303/30 decembrie 2008, adoptată după data pronunțării deciziei contestate.

Examinând contestația în anulare prin prisma criticilor pe care contestatoarea le formulează cu privire la decizia instanței de recurs se reține că acestea nu se încadrează în categoria greșelilor materiale ci vizează greșeli de judecată, echivalând în fapt cu formularea unui recurs la decizia contestată și nu o contestație în anulare specială, întemeiată pe primul motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ. Or, greșelile la care se referă art. 318 C. proc. civ. trebuie să fie evidente și săvârșite ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale esențiale din dosarul cauzei la momentul pronunțării deciziei atacate, contestația în anulare neputând fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată.

Astfel fiind, cum instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, cu corecta aplicare a dispozițiilor de lege evocate de contestatoare, soluția dată prin decizia contestată nefiind rezultatul unei greșeli materiale, contestația în anulare formulată împotriva acesteia urmează a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea RA D.E.F.R.F. București împotriva deciziei nr. 3345 din 25 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2009.