ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 241/2009

Asupra contestației în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 mai 2005

reclamanta SC D.I. SRL cheamă în judecată pe pârâta R.A.D.E.F. R.F. solicitând

instanței obligarea pârâtei la executarea în natură a obligației, respectiv la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului denumit cinematograful

F., situat în București, sector 3, cu cheltuieli de judecată.

La data de 26 iulie 2005 Ministerul

Culturii și Cultelor formulează cerere de intervenție în interesul pârâtei

solicitând admiterea acesteia în principiu și, pe fond, respingerea acțiunii.

Prin sentința comercială nr. 363 din 1

februarie 2006 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite cererea

de intervenție accesorie în interesul pârâtului, formulată de Ministerul

Culturii și Cultelor, respinge excepția lipsei de obiect invocată de

intervenient și respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată reținând, în

esență, că potrivit art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 pârâta are numai facultatea,

și nu obligația, de a vinde activul disponibil, iar reclamanta care deține activul

ca locatar nu a făcut dovada acordului pârâtei la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare a cinematografului în cauză.

Apelul declarat de reclamantă împotriva

sentinței primei instanțe este respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 63

din 1 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care

reține că în mod justificat instanța de fond a stabilit că intimata pârâtă nu

și-a exprimat acordul cu privire la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare a activului cu reclamanta apelantă, adresele emise de pârâtă

și invocate de reclamantă neconstituind o ofertă valabilă juridic, iar sistarea

derulării procedurii privind vânzarea prin negociere directă a activelor

pârâtei nereprezentând revocarea ofertei.

Prin decizia nr. 3345 din 25 octombrie

2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, admite recursul

declarat de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel pe care o modifică

în sensul că admite apelul aceleiași părți împotriva sentinței instanței de

fond pe care o schimbă în tot în sensul că obligă pe pârâtă la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare a activului în litigiu, respingând și cererea

de intervenție accesorie formulată de Ministerul Culturii și Cultelor, cu

18.097,15 lei cheltuieli de judecată în sarcina intimatei pârâte către

recurenta reclamantă.

Reține, în esență, instanța, spre a

decide astfel, că recurentei îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 346/2004,

ea încadrându-se în categoria IMM-urilor, că, invocând dispozițiile art. 12 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, reclamanta a indicat, implicit, ca

modalitate de vânzare a activului negocierea directă, că în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 67 din O.G. nr. 39/2005 care nu pot retroactiva, că

activul în litigiu face parte din categoria celor reglementate în art. 13 din

Legea nr. 346/1994, iar reclamanta avea vocație de a solicita

vânzarea-cumpărarea acestuia conform art. 12 alin. (1) lit. b) din aceeași

lege, vocație reglementată și în art. 3 și art. 17 din OMCC nr. 2461 din 28

octombrie 2004, pârâta incluzând în ianuarie 2005 menționatul activ pe lista

activelor disponibile ce urmau a fi supuse procedurilor reglementate de Ordinul

evocat, prin care chiar pârâta recunoaște, în întâmpinarea depusă la fond, că a

fost mandatată să vândă activele din domeniul privat al statului pe care le

administra, mandat suspendat ulterior temporar, precum și că includerea

activului în lista activelor disponibile în 2005, după ce, anterior, îl și

evaluase prin expert evaluator, autorizat în acest scop, probează fără dubii că

pârâta acceptase cererile reclamantei, dar nu a finalizat procedura datorită

modificării și, mai apoi, sistării acesteia.

Împotriva deciziei instanței de recurs

pârâta formulează contestație în anulare solicitând, cu invocarea dispozițiilor

art. 318 și art. 319 C. proc. civ., admiterea acesteia cu consecința anulării

deciziei atacate și, pe fond, a respingerii recursului reclamantei, susținând

că instanța și-a depășit puterile judecătorești prin clasificarea cinematografului

în litigiu ca activ disponibil vânzării, atribut ce aparține în exclusivitate

contestatoarei conform dispozițiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2004,

că instanța a ignorat dispozițiile art. 65 din O.G. nr. 39 din 14 iulie 2005

pronunțând o hotărâre inaplicabilă deoarece contestatoarea nu are drept de

dispoziție asupra bunului pe care-l are doar în administrare,

nejustificându-se, în acest sens, soluția eliminării Ministerului Culturii și

Cultelor care a intervenit în cauză, că instanța nu a ținut seama că OMCC nr. 2461/2004

- în temeiul căruia s-a desfășurat corespondența dintre părți - a fost anulat

ca nelegal prin sentința civilă nr. 1665 din 6 iulie 2006 a Curții de Apel

București, secția contencios administrativ și fiscal. Mai susține

contestatoarea prin precizările depuse la 29 ianuarie 2009, pe care le

întemeiază în drept și pe dispozițiile art. 304 alin. (4) C. proc. civ., că

instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze faptul că activul în litigiu

nu avea și nu are calitatea de activ disponibil ca să poată face obiectul

vreunei înstrăinări, respingând recursul fără să observe că, din greșeală, a

depășit atribuțiile puterii judecătorești considerând – fără temei – activul în

cauză ca fiind activ disponibil, arătând și că prin art. 8 din Legea nr. 303

din 30 decembrie 2008 pentru aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și

completarea O.G. nr. 39/2005, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006

pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, ordonanța ce are

înscris în Anexa 1, la poziția nr. 78, activul în cauză, sălile și grădinile de

spectacol cinematografic prevăzute în Anexa nr. 1 menționată, împreună cu

terenurile și bunurile mobile aferente trec în domeniul public.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului se constată că nu este fondată contestația în anulare formulată de

contestatoare.

Pe lângă impreciziunile cuprinse în

contestație, contestatoarea ignorând că nu ea este cea care a promovat

recursul, ci intimata, deși se întemeiază pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., formulează critici de fond asupra modului în care s-a soluționat

recursul.

Se constată astfel că în precizările la

contestație contestatoarea invocă drept temei al acesteia și dispozițiile art. 304

pct. 4 C. proc. civ. care se referă la unul dintre posibilele motive de recurs,

aspect ce nu se încadrează în ipotezele avute în vedere de prevederile art. 318

C. proc. civ. în limita cărora se poate promova această cale extraordinară de

atac, astfel că menționatul motiv urmează a nu fi examinat.

Cum contestatoarea își întemeiază cererea

pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., iar în recurs aceasta a avut poziția

procesuală de intimată pârâtă, ea nu poate invoca teza a-II-a din articolul

evocat potrivit căreia hotărârea instanței de recurs poate fi atacată cu

contestație când „instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte a

omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de

casare”.

Cantonând, în consecință, motivele

contestației în anulare ce examinăm la dispozițiile art. 318 teza I, potrivit

cărora „hotărârea instanței de recurs poate fi atacată cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale” - singurele de care

contestatoarea se poate prevala - se constată că se reproșează instanței de

recurs stabilirea eronată a situației de fapt vizând regimul activului

reprezentat de cinematograful F., precum și interpretarea și aplicarea eronată

a dispozițiilor art. 13 alin. (4) și (5) din Legea nr. 346/2004 și ale art. 65

și art. 67 din O.G. nr. 39/2005, aspecte confirmate de dispozițiile art. 8 din

Legea nr. 303/30 decembrie 2008, adoptată după data pronunțării deciziei

contestate.

Examinând contestația în anulare prin

prisma criticilor pe care contestatoarea le formulează cu privire la decizia

instanței de recurs se reține că acestea nu se încadrează în categoria

greșelilor materiale ci vizează greșeli de judecată, echivalând în fapt cu

formularea unui recurs la decizia contestată și nu o contestație în anulare

specială, întemeiată pe primul motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ.

Or, greșelile la care se referă art. 318 C.

proc. civ. trebuie să fie evidente și săvârșite ca urmare a omiterii sau

confundării unor elemente sau date materiale esențiale din dosarul cauzei la

momentul pronunțării deciziei atacate, contestația în anulare neputând fi

exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată.

Astfel fiind, cum instanța de recurs a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală, cu corecta aplicare a dispozițiilor

de lege evocate de contestatoare, soluția dată prin decizia contestată nefiind

rezultatul unei greșeli materiale, contestația în anulare formulată împotriva

acesteia urmează a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată

de contestatoarea RA D.E.F.R.F. București împotriva deciziei nr. 3345 din 25

octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 29 ianuarie 2009.