ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 754/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 94 din 12 mai 2003 a Tribunalului Militar Teritorial București s-a declinat competența de soluționare a plângerilor formulate de petenții I.S. și I.M., cu referire la rezoluțiile nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 și nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001, date de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, privind pe ofițerul de poliție S.G. din cadrul I.P.J. Buzău, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Cauza s-a înregistrat la această instanță la 5 iunie 2003. Rezultă din dosar că petiționarii au formulat la 6 octombrie 1997 și respectiv 22 aprilie 1998 și 27 septembrie 2000, la Parchetul Militar Ploiești și București de pe lângă Tribunalul Militar respectiv, și au solicitat efectuarea cercetărilor sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și distrugere, prevăzute și pedepsite de art. 215 alin. (1), art. 246 și art. 217 alin. (1) C. pen., privind pe ofițerul S.G. din cadrul I.P.J. Buzău. Petiționarii au susținut, în esență că, ofițerul menționat i-a înșelat în ce privește cumpărarea apartamentului situat în Buzău, în sensul că l-a cumpărat la un preț mai mic decât prețul pieții la data respectivă (a se vedea contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9058 din 21 iunie 1999, din dosarul nr. 314/P/1998 al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București).

Mai mult, că ofițerul a profitat de faptul că I.M., la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, se afla reținută în arestul I.P.J. Buzău, pentru săvârșirea infracțiunilor de delapidare, fals și uz de fals, pentru care a și fost condamnată și a scos-o din arest pentru semnarea contractului. A solicitat și verificarea legalității acestei acțiuni, verificarea modului de folosire de către ofițerul S.G. a sumei de 8.000.000 lei plătită pentru achiziționarea apartamentului cât și verificarea legalității hotărârilor judecătorești, care până la nivelul Curții de Apel Ploiești, s-au pronunțat în sensul că, au respins acțiunea petenților pentru anularea contractului de vânzare cumpărare arătat mai sus.

În urma verificărilor făcute de procuror, s-a mai dat întâi rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, nr. 314/ P din 6 octombrie 1999 și apoi rezoluția nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001 de către Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București. S-au considerat plângerile neîntemeiate, față de probe cu acte și expertize medico-legale și s-au aplicat dispozițiile art. 228 și art. 10 lit. d) C. proc. pen. În dosarul nr. 1547/P/2000 și prin rezoluția din 10 august 2001, se face trimitere și la decizia civilă nr. 54 din 10 ianuarie 2001 a Curții de Apel Ploiești, decizie irevocabilă, prin care s-au respins recursurile petiționarilor, împotriva hotărârilor pronunțate în cauză și prin care se respinsese pretenția, privind anularea contractului de vânzare cumpărare arătat mai sus.

Rezultă din decizia curții de apel că, printre alte motive, s-a reținut și faptul că a intervenit prescripția acțiunii în ce privește susținerea lipsei discernământului vânzătorilor. De asemenea, că nu s-a făcut dovada că aceștia nu și-au dat consimțământul valabil la încheierea contractului. Petiționarii I.S. și I.M. au formulat plângeri împotriva soluțiilor de neîncepere a urmăririi penale adoptate de Parchetul Teritorial Militar, în dosarele numerele de mai sus și în urma examinării sau reexaminării cauzelor, plângerile au fost respinse de Secția Parchetelor Militare, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ca fiind neîntemeiate, măsură ce a fost comunicată petenților la 19 iulie 2000, 19 septembrie 2000 și 18 decembrie 2001 cu numărul 1739/2000 așa cum rezultă din adresa nr. 719/2003 și nr. 13838 din 8 august 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția Parchetelor Militare.

În atare situație, plângerea formulată de petenți la 10 aprilie 2003, împotriva rezoluțiilor menționate, este tardivă. Față de dispozițiile art. 275 și art. 278 C. proc. pen., luând în considerare și deciziile nr. 486 din 2 decembrie 1997 și 186 din 18 noiembrie 1999 ale Curții Constituționale, în contextul reglementărilor de principiu, plângerea se putea introduce în termen de 10 zile de la ultima comunicare a soluției pronunțate de procuror. Cum soluțiile au fost comunicate la datele arătate, ultima la 18 decembrie 2001, plângerile petiționarilor sunt tardive și urmează a fi respinse în consecință. Pentru cele analizate, Curtea de Apel Ploiești prin sentința penală nr. 9 din 8 septembrie 2003, a respins, ca tardive, plângerile formulate de petiționarii I.S.

și I.M., împotriva rezoluțiilor nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 și nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001 ale Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, în cauza privindu-l pe ofițerul de poliție S.G. din cadrul I.P.J. Buzău. Nemulțumit de această soluție, în termenul legal, a declarat recurs petiționarul I.S. nemotivat în scris. În susținerea orală, recurentul critică hotărârea atacată, pentru greșita apreciere, ca tardivă, a plângerii sale în loc de a fi verificată de fond și astfel să fie desființate rezoluțiile nedrepte ale parchetului și care fac obiectul dosarului de față. Recursul petiționarului I.S., este fondat, și în consecință, urmează a fi extins și față de petiționara I.M.

Astfel, potrivit art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003 (publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003), „în cazul rezoluțiilor de neînceperea urmăririi penale, a ordonanțelor ori după caz, a rezoluțiilor de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror până la intrarea în vigoare a prezentei legi, termenul de introducere a plângerii prevăzute în art. 278 1 C. proc. pen., este de un an și curge de la intrarea în vigoare a prezentei legi, dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale”. Față de prevederile și cerințele redate, ale textului menționat, este evident că, legea acordă un nou termen și în mod eronat s-au apreciat ca tardive, plângerile celor doi petiționari, în loc de a fi examinare pe fond.

Ca atare, ivindu-se un incident legal, în favoarea ambilor petiționari, recursul declarat doar de către unul dintre ei, își va extinde efectele și asupra celuilalt, în baza art. 385 7 C. proc. pen., cei doi, făcând parte din aceeași categorie sau grupă procesuală. Pentru aceste considerente, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., se va admite recursul declarat și se vor extinde efectele acestuia și asupra petiționarei I.M. Ca urmare, hotărârea atacată va fi casată și se va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești, în raport de cele analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de petiționarul I.S., împotriva sentinței penale nr. 9 din 8 septembrie 2003 a Curții de Apel Ploiești și extinde efectele acestuia și asupra petiționarei I.M. Casează sentința penală atacată și trimite cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Ploiești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 februarie 2004.