ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 754/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 94 din 12

mai 2003 a Tribunalului Militar Teritorial București s-a declinat competența de

soluționare a plângerilor formulate de petenții I.S. și I.M., cu referire la

rezoluțiile nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 și nr. 1547/P/2000 din 10

august 2001, date de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar

Teritorial București, privind pe ofițerul de poliție S.G. din cadrul I.P.J. Buzău,

în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Cauza s-a înregistrat la această

instanță la 5 iunie 2003.

Rezultă din dosar că petiționarii au

formulat la 6 octombrie 1997 și respectiv 22 aprilie 1998 și 27 septembrie

2000, la Parchetul Militar Ploiești și București de pe lângă Tribunalul Militar

respectiv, și au solicitat efectuarea cercetărilor sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor de înșelăciune, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

și distrugere, prevăzute și pedepsite de art. 215 alin. (1), art. 246 și art. 217

alin. (1) C. pen., privind pe ofițerul S.G. din cadrul I.P.J. Buzău.

Petiționarii au susținut, în esență

că, ofițerul menționat i-a înșelat în ce privește cumpărarea apartamentului

situat în Buzău, în sensul că l-a cumpărat la un preț mai mic decât prețul

pieții la data respectivă (a se vedea contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 9058 din 21 iunie 1999, din dosarul nr. 314/P/1998 al

Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București). Mai

mult, că ofițerul a profitat de faptul că I.M., la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare, se afla reținută în arestul I.P.J. Buzău, pentru

săvârșirea infracțiunilor de delapidare, fals și uz de fals, pentru care a și

fost condamnată și a scos-o din arest pentru semnarea contractului. A solicitat

și verificarea legalității acestei acțiuni, verificarea modului de folosire de

către ofițerul S.G. a sumei de 8.000.000 lei plătită pentru achiziționarea

apartamentului cât și verificarea legalității hotărârilor judecătorești, care

până la nivelul Curții de Apel Ploiești, s-au pronunțat în sensul că, au

respins acțiunea petenților pentru anularea contractului de vânzare cumpărare

arătat mai sus.

În urma verificărilor făcute de

procuror, s-a mai dat întâi rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, nr. 314/

P din 6 octombrie 1999 și apoi rezoluția nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001 de

către Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București.

S-au considerat plângerile

neîntemeiate, față de probe cu acte și expertize medico-legale și s-au aplicat

dispozițiile art. 228 și art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În dosarul nr. 1547/P/2000 și prin

rezoluția din 10 august 2001, se face trimitere și la decizia civilă nr. 54 din

10 ianuarie 2001 a Curții de Apel Ploiești, decizie irevocabilă, prin care s-au

respins recursurile petiționarilor, împotriva hotărârilor pronunțate în cauză

și prin care se respinsese pretenția, privind anularea contractului de vânzare

cumpărare arătat mai sus.

Rezultă din decizia curții de apel

că, printre alte motive, s-a reținut și faptul că a intervenit prescripția

acțiunii în ce privește susținerea lipsei discernământului vânzătorilor. De

asemenea, că nu s-a făcut dovada că aceștia nu și-au dat consimțământul valabil

la încheierea contractului.

Petiționarii I.S. și I.M. au

formulat plângeri împotriva soluțiilor de neîncepere a urmăririi penale

adoptate de Parchetul Teritorial Militar, în dosarele numerele de mai sus și în

urma examinării sau reexaminării cauzelor, plângerile au fost respinse de

Secția Parchetelor Militare, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție, ca fiind neîntemeiate, măsură ce a fost comunicată petenților la

19 iulie 2000, 19 septembrie 2000 și 18 decembrie 2001 cu numărul 1739/2000 așa

cum rezultă din adresa nr. 719/2003 și nr. 13838 din 8 august 2003 a

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția Parchetelor Militare.

În atare situație, plângerea

formulată de petenți la 10 aprilie 2003, împotriva rezoluțiilor menționate,

este tardivă.

Față de dispozițiile art. 275 și

art. 278 C. proc. pen., luând în considerare și deciziile nr. 486 din 2

decembrie 1997 și 186 din 18 noiembrie 1999 ale Curții Constituționale, în

contextul reglementărilor de principiu, plângerea se putea introduce în termen

de 10 zile de la ultima comunicare a soluției pronunțate de procuror.

Cum soluțiile au fost comunicate la

datele arătate, ultima la 18 decembrie 2001, plângerile petiționarilor sunt

tardive și urmează a fi respinse în consecință.

Pentru cele analizate, Curtea de

Apel Ploiești prin sentința penală nr. 9 din 8 septembrie 2003, a respins, ca

tardive, plângerile formulate de petiționarii I.S. și I.M., împotriva

rezoluțiilor nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 și nr. 1547/P/2000 din 10

august 2001 ale Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial

București, în cauza privindu-l pe ofițerul de poliție S.G. din cadrul I.P.J. Buzău.

Nemulțumit de această soluție, în

termenul legal, a declarat recurs petiționarul I.S. nemotivat în scris.

În susținerea orală, recurentul

critică hotărârea atacată, pentru greșita apreciere, ca tardivă, a plângerii

sale în loc de a fi verificată de fond și astfel să fie desființate rezoluțiile

nedrepte ale parchetului și care fac obiectul dosarului de față.

Recursul petiționarului I.S., este

fondat, și în consecință, urmează a fi extins și față de petiționara I.M.

Astfel, potrivit art. IX pct. 5 din

Legea nr. 281/2003 (publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003), „în cazul

rezoluțiilor de neînceperea urmăririi penale, a ordonanțelor ori după caz, a

rezoluțiilor de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a

urmăririi penale, date de procuror până la intrarea în vigoare a prezentei

legi, termenul de introducere a plângerii prevăzute în art. 278

1

C.

proc. pen., este de un an și curge de la intrarea în vigoare a prezentei legi,

dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale”.

Față de prevederile și cerințele

redate, ale textului menționat, este evident că, legea acordă un nou termen și

în mod eronat s-au apreciat ca tardive, plângerile celor doi petiționari, în

loc de a fi examinare pe fond.

Ca atare, ivindu-se un incident

legal, în favoarea ambilor petiționari, recursul declarat doar de către unul

dintre ei, își va extinde efectele și asupra celuilalt, în baza art. 385

7

C. proc. pen., cei doi, făcând parte din aceeași categorie sau grupă

procesuală.

Pentru aceste considerente, în baza art.

385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., se va admite recursul declarat

și se vor extinde efectele acestuia și asupra petiționarei I.M. Ca urmare,

hotărârea atacată va fi casată și se va trimite cauza spre rejudecare la Curtea

de Apel Ploiești, în raport de cele analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

petiționarul I.S., împotriva sentinței penale nr. 9 din 8 septembrie 2003 a

Curții de Apel Ploiești și extinde efectele acestuia și asupra petiționarei I.M.

Casează sentința penală atacată și

trimite cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Ploiești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 6

februarie 2004.