ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4455/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 73 din 30 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 4254/2004 au fost admise plângerile formulate de petenții I.S. și I.M., împotriva Rezoluțiilor nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 și nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001 date de Parchetul Militar Teritorial de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, privind pe ofițerul de poliție S.G. din cadrul I.P.J. Buzău, rezoluții ce au fost desființate și a fost trimisă cauza Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în vederea redeschiderii urmăriri penale, în sensul verificării și stabilirii cu certitudine dacă lucrătorul de poliție S.G.

l-a determinat pe I.S. să vândă apartamentul în intervalul de timp în care soția sa I.M. era arestată, să se verifice dacă a existat o cerere scrisă din partea maiorului S.G. de scoatere din arest a petentei I.M. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ori dacă a existat aprobare de scoatere din arest și legalitatea acesteia și să se verifice dacă lucrătorul de poliție a achitat integral prețul stabilit cu vânzătorii petenți și dacă acesta a reținut vreo sumă de bani și în ce scop. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Petiționarii I.S. și I.M. au formulat, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., plângere împotriva Rezoluțiilor nr. 314/1998 din 6 octombrie 1999 și nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001, date de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, față de ofițerul S.G., din cadrul I.P.J.

Buzău, pentru infracțiunile de înșelăciune, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și distrugere prevăzute de art. 215 alin. (1), art. 246 și art. 217 alin. (1) C. pen. Cauza a fost înregistrată inițial la Tribunalul Militar Teritorial București, care prin sentința penală nr. 94 din 12 mai 2003 a declinat competența de soluționare a plângerilor în favoarea Curții de Apel Ploiești, cu motivarea că, potrivit art. 64 din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, competența materială de a judeca faptele polițiștilor, ofițeri superiori, revine curții de apel.

Prin sentința penală nr. 9 din 8 septembrie 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins plângerile petiționarilor ca tardiv formulate, reținându-se că soluțiile de neîncepere a urmăririi penale au fost comunicate acestora la 19 iulie 2000, 19 septembrie 2000 și 18 decembrie 2001, conform adreselor nr. 719/2003 și nr. 13838 din 8 august 2003 ale Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția parchetelor militare, iar petiționarii au formulat plângere împotriva rezoluțiilor de neîncepere abia la data de 10 aprilie 2003, depășindu-se termenul legal. Ca urmare a admiterii recursului declarat de petentul I.S., Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 754 din 6 februarie 2004, a extins efectele recursului și față de petiționara I.M.

și a dispus casarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești. În considerentele deciziei, instanța supremă a arătat că s-a apreciat greșit tardivitatea plângerilor, deoarece potrivit art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003, în cazul rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale, ori de scoatere de sub urmărire penală, date de procuror până la intrarea în vigoare a prezentei legi, termenul de introducere a plângerii prevăzut în art. 278 1 C. proc. pen., este de un an și curge de la data intrării în vigoare a legii sus-arătate, dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. Rejudecând plângerile petenților, Curtea de Apel Ploiești a reținut următoarele: Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, prin Rezoluțiile nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 și nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001, a dispus neînceperea urmăririi penale față de maiorul S.G., din cadrul I.P.J.

Buzău, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), art. 246 și art. 217 alin. (1) C. pen. În motivarea soluțiilor s-a reținut că vânzarea-cumpărarea apartamentului situat în Buzău, încheiată între I.S. și I.M., în calitate de vânzători și S.G. și S.L., în calitate de cumpărători, s-a făcut cu consimțământul vânzătorilor, în fața notarului, fiind autentificată sub nr. 9058 din 21 iunie 1993 și trecută în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub nr. 7732 din aceeași dată.

Numitul I.S., în lunile mai-iunie 1993 a publicat în presa locală că vinde apartamentul proprietate personală, astfel că la adresa indicată s-au prezentat mai multe persoane printre care și maiorul S.G., împreună cu soția sa și, conform înțelegerii, au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare, urmând ca la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare a apartamentului soția petentului, respectiv I.M., care se afla arestată preventiv să fie scoasă din arest pentru semnarea contractului. S-a mai reținut că, din cercetările efectuate nu se poate reține în sarcina ofițerului de poliție S.G. săvârșirea vreunei infracțiuni din cele sesizate de petiționari.

Petiționarii au formulat plângeri împotriva soluțiilor de neîncepere a urmăririi penale și în urma examinării și reexaminării cauzelor, plângerile au fost respinse de secția parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ca neîntemeiate, soluția fiind comunicată acestora la 19 iulie 2000, 19 septembrie 2000 și 18 decembrie 2001, potrivit adreselor nr. 13838 și 719/2003 ale Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. În plângerile formulate, petenții au susținut că au fost înșelați de lucrătorul de poliție, întrucât apartamentul a fost cumpărat de acesta la un preț mai mic decât prețul pieții la data respectivă și acesta a profitat de faptul că petenta I.M., la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare se afla reținută în Arestul I.P.J.

Buzău. Petenta a mai arătat că S.G. a scos-o din arest pentru semnarea contractului, fără nici o aprobare și din prețul convenit pentru apartament, acesta a oprit suma de 2.000.000 lei, fără nici o justificare și mai mult la data încheierii contractului, atât ea cât și soțul său nu au avut discernământ conform actelor medicale aflate în dosar. Petenții au solicitat admiterea plângerilor și începerea urmării penale față de maiorul S.G.

Prima instanță a reținut că, din analiza actelor de urmărire penală aflate în dosarele penale nr. 314/P/1998 și nr. 1547/P/2000 ale Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, rezultă că petentul I.S., în timp ce soția sa se afla arestată preventiv, a dat anunț pentru vânzarea apartamentului proprietate personală, în urma căruia s-au prezentat mai multe persoane, dar acestea aflând că soția proprietarului este arestată preventiv, au renunțat, iar printre persoanele care s-au prezentat să cumpere apartamentul, a fost și maiorul S.G. împreună cu soția sa, care au convenit să cumpere apartamentul, oferind prețul solicitat și obligându-se totodată ca la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare să fie prezentă și petenta I.M.

Deși petenții au susținut în mod constant că nu au avut discernământ la data semnării contractului și că numita I.M. a fost scoasă din arest și a semnat un act pe care nu l-a putut citi, datorită stării de tensiune în care se afla, nu s-au făcut cercetări pentru a se stabili cu certitudine dacă scoaterea acesteia din arest s-a făcut în baza vreunei aprobări sau dacă a existat o cerere scrisă din partea lucrătorului de poliție ca aceasta să fie dusă în fața notarului. Având în vedere situația petentei I.M. și susținerile constante ale petenților, în sensul că s-au oferit mai multe persoane să cumpere apartamentul, însă au renunțat aflând că I.M. este arestată preventiv, era necesar să se verifice dacă lucrătorul de poliție l-a determinat în vreun fel pe I.S.

să vândă apartamentul în intervalul de timp în care soția sa era arestată. Prima instanță a reținut că, din lucrările dosarului, rezultă într-adevăr că s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare și ulterior contractul de vânzare-cumpărare, autentificat la Notariatul de Stat Buzău sub nr. 9058 din 21 iunie 1993, în care s-a menționat ca preț al vânzării suma de 400.000 lei, însă din declarațiile părților rezultă că prețul real al vânzării a fost de 8.000.000 lei, din care s-a achitat suma de 6.000.000 lei, petiționarii susținând că au fost înșelați, deoarece nu li s-a achitat prețul integral, aspect ce nu a fost verificat, cu toate că în plângerile lor petenții au arătat și acest lucru, motiv pentru care este necesar să se verifice dacă ofițerul de poliție a achitat într-adevăr prețul stabilit și dacă a reținut vreo sumă de bani și în ce scop.

Față de considerentele învederate, Curtea de Apel Ploiești a constatat că se impune admiterea plângerilor petenților, desființarea rezoluțiilor Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București și trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în vederea redeschiderii urmăririi penale, conform art. 278 1 alin. (8) lit. b), raportat la art. 273 alin. (2) C. proc. pen., urmând ca, în baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., să se verifice aspectele mai sus-menționate. Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs făptuitorul S.G., care a solicitat casarea hotărârii atacate și respingerea plângerii formulate de petiționarii I.S. și I.M., invocând incidența dispozițiilor legale ce reglementează prescripția răspunderii penale.

Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate cât și din oficiu cauza, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 alin. (1) și (3) C. proc. pen. și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată următoarele: Prin plângerea formulată, în temeiul dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., petiționarii I.S. și I.M. au criticat soluțiile date de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București în dosarele nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 și nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001, apreciind că la data de 21 iunie 1993, făptuitorul S.G., prin săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), art. 246 și art. 217 alin. (1) C. pen., i-a indus și menținut în eroare privind legalitatea încheierii unei tranzacții.

Pronunțându-se pe fond, organele de urmărire penală au stabilit că nu pot fi reținute în sarcina lui S.G., ofițer de poliție la data săvârșirii pretinselor infracțiuni, elemente de vinovăție, acesta acționând, în mod legal, în dobândirea respectivului bun imobiliar, astfel că s-a dispus, neînceperea urmăririi penale. Deși plângerea petiționarilor vizează fondul cauzei, Înalta Curte a verificat mai întâi, îndeplinirea condițiilor de formă pentru introducerea acesteia, în raport de datele la care petiționarii au primit comunicarea rezoluțiilor și de cerințele Legii nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale.

Potrivit art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003 „în cazul rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale, al ordonanțelor ori, după caz, al rezoluțiilor de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror până la intrarea în vigoare a prezentei legi, termenul de introducere a plângerii prevăzute în art. 278 1 C. proc. pen., este de un an și curge de la intrarea în vigoare a prezentei legi, dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale”. Înalta Curte constată că petiționarii au formulat plângere împotriva rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale nr. 314/P/1998 și nr. 1547/P/2000, date de procuror până la intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, publicată în M. Of.

din 1 iulie 2003, astfel că termenul de introducere a plângerii este de un an și curge de la intrarea în vigoare a legii menționate mai sus, respectiv de la 1 iulie 2003, plângerea petiționarilor sub acest aspect îndeplinind condițiile de formă impuse de text. Având însă în vedere că infracțiunile pentru care s-au efectuat cercetări împotriva făptuitorului S.G.

erau sancționate la data comiterii lor (21 iunie 1993) cu pedeapsa închisorii de până la 3 ani sau cu amenda penală, termenul de prescripție a răspunderii penale, potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., este de 5 ani, împlinindu-se la 21 iunie 1998. Admițând că au operat mai multe întreruperi ale prescripției, în speță devin incidente dispozițiile art. 124 C. pen., potrivit cărora se majorează cu încă doi ani și 6 luni termenul normal, plasând astfel incidența prescripției răspunderii penale la data de 21 decembrie 2000. În consecință, Înalta Curte constată că la data introducerii plângerilor de către petiționari era împlinit deja termenul de prescripție specială a răspunderii penale a făptuitorului S.G., pentru infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), art. 217 alin. (1) și art. 246 C. pen.

Față de cerințele de text impuse de art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003, potrivit cărora plângerilor formulate în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., li se dă curs numai dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale a făptuitorului, recursul declarat de S.G. este întemeiat. În consecință, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de făptuitorul S.G. împotriva sentinței penale nr. 73 din 30 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 4254/2004, privind pe intimații petenți I.S. și I.M. Va casa hotărârea atacată și în rejudecare: În baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., combinat cu art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003, va respinge plângerile formulate de petenții I.S. și I.M. împotriva rezoluțiilor de neînceperea urmăririi penale nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 și nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001, date de Parchetul Militar Teritorial de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, privind pe ofițerul de poliție S.G., cercetat sub aspectul infracțiunilor de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. și distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., în cauză intervenind prescripția specială a răspunderii penale, conform prevederilor art. 124 C. pen., raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe petiționarii I.S. și I.M. la plata sumei de câte 300.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de făptuitorul S.G. împotriva sentinței penale nr. 73 din 30 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 4254/2004, privind pe intimații petenți I.S. și I.M. Casează hotărârea atacată și în rejudecare: În baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., combinat cu art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003, respinge plângerile formulate de petenții I.S. și I.M. împotriva rezoluțiilor de neînceperea urmăririi penale nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 și nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001, date de Parchetul Militar Teritorial de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, privind pe ofițerul de poliție S.G., cercetat sub aspectul infracțiunilor de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen.

și distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., în cauză intervenind prescripția specială a răspunderii penale, conform prevederilor art. 124 C. pen., raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. Obligă pe petiționarii I.S. și I.M. la plata sumei de câte 300.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 septembrie 2004.