ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4455/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4455/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 73 din 30

iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 4254/2004 au

fost admise plângerile formulate de petenții I.S. și I.M., împotriva

Rezoluțiilor nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 și nr. 1547/P/2000 din 10

august 2001 date de Parchetul Militar Teritorial de pe lângă Tribunalul Militar

Teritorial București, privind pe ofițerul de poliție S.G. din cadrul I.P.J.

Buzău, rezoluții ce au fost desființate și a fost trimisă cauza Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Ploiești în vederea redeschiderii urmăriri penale, în

sensul verificării și stabilirii cu certitudine dacă lucrătorul de poliție S.G.

l-a determinat pe I.S. să vândă apartamentul în intervalul de timp în care

soția sa I.M. era arestată, să se verifice dacă a existat o cerere scrisă din

partea maiorului S.G. de scoatere din arest a petentei I.M. la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, ori dacă a existat aprobare de scoatere din

arest și legalitatea acesteia și să se verifice dacă lucrătorul de poliție a

achitat integral prețul stabilit cu vânzătorii petenți și dacă acesta a reținut

vreo sumă de bani și în ce scop.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut următoarele:

Petiționarii I.S. și I.M. au

formulat, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., plângere împotriva

Rezoluțiilor nr. 314/1998 din 6 octombrie 1999 și nr. 1547/P/2000 din 10 august

2001, date de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial

București, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, față de ofițerul

S.G., din cadrul I.P.J. Buzău, pentru infracțiunile de înșelăciune, abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor și distrugere prevăzute de art. 215

alin. (1), art. 246 și art. 217 alin. (1) C. pen.

Cauza a fost înregistrată inițial la

Tribunalul Militar Teritorial București, care prin sentința penală nr. 94 din

12 mai 2003 a declinat competența de soluționare a plângerilor în favoarea

Curții de Apel Ploiești, cu motivarea că, potrivit art. 64 din Legea nr.

360/2002 privind statutul polițistului, competența materială de a judeca

faptele polițiștilor, ofițeri superiori, revine curții de apel.

Prin sentința penală nr. 9 din 8

septembrie 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins plângerile petiționarilor ca

tardiv formulate, reținându-se că soluțiile de neîncepere a urmăririi penale au

fost comunicate acestora la 19 iulie 2000, 19 septembrie 2000 și 18 decembrie

2001, conform adreselor nr. 719/2003 și nr. 13838 din 8 august 2003 ale

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția parchetelor

militare, iar petiționarii au formulat plângere împotriva rezoluțiilor de

neîncepere abia la data de 10 aprilie 2003, depășindu-se termenul legal.

Ca urmare a admiterii recursului

declarat de petentul I.S., Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia

nr. 754 din 6 februarie 2004, a extins efectele recursului și față de

petiționara I.M. și a dispus casarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la Curtea de Apel Ploiești.

În considerentele deciziei, instanța

supremă a arătat că s-a apreciat greșit tardivitatea plângerilor, deoarece

potrivit art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003, în cazul rezoluțiilor de

neîncepere a urmăririi penale, ori de scoatere de sub urmărire penală, date de

procuror până la intrarea în vigoare a prezentei legi, termenul de introducere a

plângerii prevăzut în art. 278

1

C. proc. pen., este de un an și

curge de la data intrării în vigoare a legii sus-arătate, dacă nu s-a împlinit

termenul de prescripție a răspunderii penale.

Rejudecând plângerile petenților,

Curtea de Apel Ploiești a reținut următoarele:

Parchetul Militar de pe lângă

Tribunalul Militar Teritorial București, prin Rezoluțiile nr. 314/P/1998 din 6

octombrie 1999 și nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001, a dispus neînceperea

urmăririi penale față de maiorul S.G., din cadrul I.P.J. Buzău, sub aspectul

infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), art. 246 și art. 217 alin. (1)

C. pen.

În motivarea soluțiilor s-a reținut

că vânzarea-cumpărarea apartamentului situat în Buzău, încheiată între I.S. și

I.M., în calitate de vânzători și S.G. și S.L., în calitate de cumpărători, s-a

făcut cu consimțământul vânzătorilor, în fața notarului, fiind autentificată

sub nr. 9058 din 21 iunie 1993 și trecută în registrul de transcripțiuni și

inscripțiuni sub nr. 7732 din aceeași dată.

Numitul I.S., în lunile mai-iunie

1993 a publicat în presa locală că vinde apartamentul proprietate personală,

astfel că la adresa indicată s-au prezentat mai multe persoane printre care și

maiorul S.G., împreună cu soția sa și, conform înțelegerii, au încheiat un antecontract

de vânzare-cumpărare, urmând ca la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare

a apartamentului soția petentului, respectiv I.M., care se afla arestată

preventiv să fie scoasă din arest pentru semnarea contractului.

S-a mai reținut că, din cercetările

efectuate nu se poate reține în sarcina ofițerului de poliție S.G. săvârșirea

vreunei infracțiuni din cele sesizate de petiționari.

Petiționarii au formulat plângeri

împotriva soluțiilor de neîncepere a urmăririi penale și în urma examinării și

reexaminării cauzelor, plângerile au fost respinse de secția parchetelor

militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ca

neîntemeiate, soluția fiind comunicată acestora la 19 iulie 2000, 19 septembrie

2000 și 18 decembrie 2001, potrivit adreselor nr. 13838 și 719/2003 ale

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

În plângerile formulate, petenții au

susținut că au fost înșelați de lucrătorul de poliție, întrucât apartamentul a

fost cumpărat de acesta la un preț mai mic decât prețul pieții la data

respectivă și acesta a profitat de faptul că petenta I.M., la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare se afla reținută în Arestul I.P.J. Buzău.

Petenta a mai arătat că S.G. a scos-o din arest pentru semnarea contractului, fără

nici o aprobare și din prețul convenit pentru apartament, acesta a oprit suma

de 2.000.000 lei, fără nici o justificare și mai mult la data încheierii

contractului, atât ea cât și soțul său nu au avut discernământ conform actelor

medicale aflate în dosar.

Petenții au solicitat admiterea

plângerilor și începerea urmării penale față de maiorul S.G.

Prima instanță a reținut că, din

analiza actelor de urmărire penală aflate în dosarele penale nr. 314/P/1998 și

nr. 1547/P/2000 ale Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar

Teritorial București, rezultă că petentul I.S., în timp ce soția sa se afla

arestată preventiv, a dat anunț pentru vânzarea apartamentului proprietate

personală, în urma căruia s-au prezentat mai multe persoane, dar acestea aflând

că soția proprietarului este arestată preventiv, au renunțat, iar printre

persoanele care s-au prezentat să cumpere apartamentul, a fost și maiorul S.G.

împreună cu soția sa, care au convenit să cumpere apartamentul, oferind prețul

solicitat și obligându-se totodată ca la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare să fie prezentă și petenta I.M.

Deși petenții au susținut în mod

constant că nu au avut discernământ la data semnării contractului și că numita

I.M. a fost scoasă din arest și a semnat un act pe care nu l-a putut citi,

datorită stării de tensiune în care se afla, nu s-au făcut cercetări pentru a

se stabili cu certitudine dacă scoaterea acesteia din arest s-a făcut în baza

vreunei aprobări sau dacă a existat o cerere scrisă din partea lucrătorului de

poliție ca aceasta să fie dusă în fața notarului.

Având în vedere situația petentei

I.M. și susținerile constante ale petenților, în sensul că s-au oferit mai

multe persoane să cumpere apartamentul, însă au renunțat aflând că I.M. este

arestată preventiv, era necesar să se verifice dacă lucrătorul de poliție l-a

determinat în vreun fel pe I.S. să vândă apartamentul în intervalul de timp în

care soția sa era arestată.

Prima instanță a reținut că, din

lucrările dosarului, rezultă  într-adevăr că s-a încheiat un antecontract de

vânzare-cumpărare și ulterior contractul de vânzare-cumpărare, autentificat la

Notariatul de Stat Buzău sub nr. 9058 din 21 iunie 1993, în care s-a menționat

ca preț al vânzării suma de 400.000 lei, însă din declarațiile părților rezultă

că prețul real al vânzării a fost de 8.000.000 lei, din care s-a achitat suma

de 6.000.000 lei, petiționarii susținând că au fost înșelați, deoarece nu li

s-a achitat prețul integral, aspect ce nu a fost verificat, cu toate că în

plângerile lor petenții au arătat și acest lucru, motiv pentru care este

necesar să se verifice dacă ofițerul de poliție a achitat într-adevăr prețul

stabilit și dacă a reținut vreo sumă de bani și în ce scop.

Față de considerentele învederate,

Curtea de Apel Ploiești a constatat că se impune admiterea plângerilor

petenților, desființarea rezoluțiilor Parchetului Militar de pe lângă

Tribunalul Militar Teritorial București și trimiterea cauzei la Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești, în vederea redeschiderii urmăririi penale,

conform art. 278

1

alin. (8) lit. b), raportat la art. 273 alin. (2)

C. proc. pen., urmând ca, în baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., să se

verifice aspectele mai sus-menționate.

Împotriva acestei sentințe în termen

legal a declarat recurs făptuitorul S.G., care a solicitat casarea hotărârii

atacate și respingerea plângerii formulate de petiționarii I.S. și I.M.,

invocând incidența dispozițiilor legale ce reglementează prescripția

răspunderii penale.

Înalta Curte examinând motivele de

recurs invocate cât și din oficiu cauza, conform art. 385

9

alin. (3)

C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată următoarele:

Prin plângerea formulată, în temeiul

dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., petiționarii I.S. și I.M. au

criticat soluțiile date de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar

Teritorial București în dosarele nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 și nr.

1547/P/2000 din 10 august 2001, apreciind că la data de 21 iunie 1993,

făptuitorul S.G., prin săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin.

(1), art. 246 și art. 217 alin. (1) C. pen., i-a indus și menținut în eroare

privind legalitatea încheierii unei tranzacții.

Pronunțându-se pe fond, organele de

urmărire penală au stabilit că nu pot fi reținute în sarcina lui S.G., ofițer

de poliție la data săvârșirii pretinselor infracțiuni, elemente de vinovăție,

acesta acționând, în mod legal, în dobândirea respectivului bun imobiliar,

astfel că s-a dispus, neînceperea urmăririi penale.

Deși plângerea petiționarilor

vizează fondul cauzei, Înalta Curte a verificat mai întâi, îndeplinirea

condițiilor de formă pentru introducerea acesteia, în raport de datele la care

petiționarii au primit comunicarea rezoluțiilor și de cerințele Legii nr.

281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a

unor legi speciale.

Potrivit art. IX pct. 5 din Legea

nr. 281/2003 „în cazul rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale, al

ordonanțelor ori, după caz, al rezoluțiilor de clasare, de scoatere de sub

urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror până la

intrarea în vigoare a prezentei legi, termenul de introducere a plângerii

prevăzute în art. 278

1

C. proc. pen., este de un an și curge de la

intrarea în vigoare a prezentei legi, dacă nu s-a împlinit termenul de

prescripție a răspunderii penale”.

Înalta Curte constată că

petiționarii au formulat plângere împotriva rezoluțiilor de neîncepere a

urmăririi penale nr. 314/P/1998 și nr. 1547/P/2000, date de procuror până la

intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, publicată în M. Of. din 1 iulie 2003,

astfel că termenul de introducere a plângerii este de un an și curge de la

intrarea în vigoare a legii menționate mai sus, respectiv de la 1 iulie 2003, plângerea

petiționarilor sub acest aspect îndeplinind condițiile de formă impuse de text.

Având însă în vedere că

infracțiunile pentru care s-au efectuat cercetări împotriva făptuitorului S.G.

erau sancționate la data comiterii lor (21 iunie 1993) cu pedeapsa închisorii

de până la 3 ani sau cu amenda penală, termenul de prescripție a răspunderii

penale, potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., este de 5 ani,

împlinindu-se la 21 iunie 1998.

Admițând că au operat mai multe

întreruperi ale prescripției, în speță devin incidente dispozițiile art. 124 C.

pen., potrivit cărora se majorează cu încă doi ani și 6 luni termenul normal,

plasând astfel incidența prescripției răspunderii penale la data de 21

decembrie 2000.

În consecință, Înalta Curte constată

că la data introducerii plângerilor de către petiționari era împlinit deja

termenul de prescripție specială a răspunderii penale a făptuitorului S.G.,

pentru infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), art. 217 alin. (1) și

art. 246 C. pen.

Față de cerințele de text impuse de

art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003, potrivit cărora plângerilor formulate în

temeiul art. 278

1

C. proc. pen., li se dă curs numai dacă nu s-a

împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale a făptuitorului, recursul

declarat de S.G. este întemeiat.

În consecință, Înalta Curte, în

conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 2 lit. d) C.

proc. pen., va admite recursul declarat de făptuitorul S.G. împotriva sentinței

penale nr. 73 din 30 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în

dosarul nr. 4254/2004, privind pe intimații petenți I.S. și I.M.

Va casa hotărârea atacată și în

rejudecare:

În baza art. 278

1

alin.

(8) lit. a) C. proc. pen., combinat cu art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003,

va respinge plângerile formulate de petenții I.S. și I.M. împotriva

rezoluțiilor de neînceperea urmăririi penale nr. 314/P/1998 din 6 octombrie

1999 și nr. 1547/P/2000 din 10 august 2001, date de Parchetul Militar

Teritorial de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, privind pe

ofițerul de poliție S.G., cercetat sub aspectul infracțiunilor de înșelăciune

prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. și distrugere prevăzută de art. 217

alin. (1) C. pen., în cauză intervenind prescripția specială a răspunderii

penale, conform prevederilor art. 124 C. pen., raportat la art. 122 alin. (1)

lit. d) C. pen.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va obliga pe petiționarii I.S. și I.M. la plata sumei de câte 300.000 lei

cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

făptuitorul S.G. împotriva sentinței penale nr. 73 din 30 iunie 2004 pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 4254/2004, privind pe intimații

petenți I.S. și I.M.

Casează hotărârea atacată și în

rejudecare:

În baza art. 278

1

alin.

(8) lit. a) C. proc. pen., combinat cu art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003,

respinge plângerile formulate de petenții I.S. și I.M. împotriva rezoluțiilor

de neînceperea urmăririi penale nr. 314/P/1998 din 6 octombrie 1999 și nr.

1547/P/2000 din 10 august 2001, date de Parchetul Militar Teritorial de pe

lângă Tribunalul Militar Teritorial București, privind pe ofițerul de poliție

S.G., cercetat sub aspectul infracțiunilor de înșelăciune prevăzută de art. 215

alin. (1) C. pen., abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de

art. 246 C. pen. și distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., în

cauză intervenind prescripția specială a răspunderii penale, conform

prevederilor art. 124 C. pen., raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen.

Obligă pe petiționarii I.S. și I.M.

la plata sumei de câte 300.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 9

septembrie 2004.