ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2164/2004

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 3 din 5

februarie 2003, Curtea de Apel Cluj a condamnat pe inculpatul T.N. la 3 ani

închisoare pentru infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C.

pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

A fost făcută aplicarea art. 71 și

art. 64 C. pen., iar în baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 inculpatul a fost

obligat să restituie părții vătămate M.A. suma de 3.000 mărci germane în

echivalentul unei valute convertibile sau în lei, la data plății.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut următoarele:

La începutul lunii decembrie 1999,

partea vătămată M.A. a mers la domiciliul familiei T. pentru a discuta cu mama

inculpatului, care la acea dată era judecător la Judecătoria Târgu Lăpuș,

posibilitatea obținerii unei soluții favorabile în procesul pe care inculpatul

M.M. urma să-l aibă la acea instanță. Cu această ocazie, M.A. a lăsat mamei

inculpatului câteva bijuterii din aur (o pereche de cercei și două inele)

pentru a-i fi date acestuia din urmă, iar în săptămâna următoare s-a întâlnit

cu recurentul care a chemat-o la locuința sa după orele 21,00 pentru a discuta

în legătură cu situația lui M.M.

La locuința părinților inculpatului,

partea vătămată s-a întâlnit cu acesta care i-a spus să facă rost de 3.000

mărci germane pe care să-i aducă după 3 zile.

Pentru a procura acești bani, partea

vătămată a luat legătura cu fiica sa, M.M., stabilind împreună să vândă

garsoniera, iar până la data vânzării au împrumutat de la un frate al

inculpatului M.M. și de la alte rude această sumă, pe care ulterior a restituit-o

din vânzarea locuinței.

După ce a intrat în posesia banilor,

la data stabilită M.A. a mers din nou la domiciliul părinților inculpatului

care, după ce a primit cei 3.000 mărci germane i-a promis că-i va rezolva

situația, precizându-i că suma respectivă o va împărți cu alte trei persoane.

Bijuteriile au fost returnate lui

M.A., recurentul oprind banii. După primirea banilor și după ce la prima

instanță, soluția pronunțată de președintele judecătoriei a fost de achitare în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

)

C. pen. și aplicare a unei sancțiuni cu caracter administrativ, când dosarul a

ajuns la Tribunalul Mureș, inculpatul T.N. a discutat cu o avocată pentru a

susține interesele lui M.M. la acea instanță. Deoarece la tribunal soluția a

fost schimbată rudele lui M.A. i-au solicitat inculpatului banii respectivi.

Inculpatul a refuzat să-i restituie sub motiv că i-a dat mai departe.

Împotriva soluției pronunțate de

Curtea de Apel Cluj, inculpatul T.N. și partea vătămată M.A. au declarat

recurs.

Inculpatul, prin apărătorul său, a

criticat hotărârea ca netemeinică susținând că în mod greșit instanța a reținut

în sarcina inculpatului săvârșirea infracțiunii de trafic de influență

prevăzută de art. 257 C. pen., deoarece soluția se bazează pe un material

probator neconcludent din care nu se poate trage concluzia că acesta a comis

fapta penală imputată, ea având în vedere numai declarațiile părții vătămate și

ale soțului acesteia, care sunt contradictorii.

De asemenea, a susținut că deși

partea vătămată a declarat că nu îl cunoaște pe președintele instanței care a

pronunțat soluția, situația nu corespunde realității, întrucât din declarația

martorului T.I. rezultă contrariul.

Susținând că inculpatul T.N. nu este

vinovat de comiterea infracțiunii, deoarece a fost un intermediar care a dus

banii fără a ști motivul acestei transmiteri, apărătorul a solicitat admiterea

recursului, casarea sentinței și achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

De asemenea,

apărătorul criticând soluția pronunțată a susținut că instanța, fără să

argumenteze a înlăturat probele și împrejurările favorabile recurentului și

anume faptul că inculpatul a sesizat pe președintele judecătoriei despre cele solicitate

de către M.A. și că a solicitat mamei sale să returneze acele bijuterii, ceea

ce denotă buna credință a inculpatului prin respingerea tentativei de corupere.

În sfârșit, apărătorul a invocat și

împrejurarea că în toamna anului 2000, când circula zvonul în satul natal al

său că acesta a pretins bani de la familia M. în schimbul unei soluții

favorabile, a mers la procurorii parchetului din raza instanței la care

funcționa și cărora aducându-le la cunoștință afirmațiile respective i s-a

răspuns că este cunoscută împrejurarea că banii au fost luați de președintele

judecătoriei.

Partea vătămată, declarând recurs, a

solicitat admiterea lui și recalcularea daunelor materiale, în sensul ca

inculpatul să fie obligat la plata sumei de 250.000.000 lei reprezentând

contravaloarea unei garsoniere și 16.000.000 lei cheltuieli judiciare, bani pe

care inculpatul să-i plătească în echivalentul unei valute convertibile sau în

lei la data plății.

Recursurile nu sunt fondate.

inculpatul T.N.

Analizând sentința recurată, prin

prisma motivelor de recurs se constată că este legală și temeinică, soluția de

condamnare, bine motivată a fost pronunțată pe baza probelor ce au fost complet

administrate și corect interpretate.

Astfel, din probatoriul respectiv

rezultă că recurentul s-a interesat de dosarul respectiv în care, în prima

fază, s-a pronunțat o soluție de achitare și de aplicare a unei sancțiuni cu

caracter administrativ. Această atitudine a lui s-a datorat împrejurării că a

primit o sumă de bani pentru a se comporta în acest mod, deoarece, în caz

contrar, cele întreprinse de el nu ar fi avut vreo justificare. Situația

respectivă reiese din declarațiile martorilor M.A., M.M. și M.V. care au

relatat atât în scris cât și oral că au dat inculpatului o sumă de bani, iar

acesta le-a promis în schimb că îl va ajuta pe M.M., ceea ce s-a întâmplat în

realitate.

Mai mult, din declarația martorului

T.I. a rezultat că împreună cu președintele judecătoriei, fiind în vizită la

familia M. a aflat că partea vătămată a dat recurentului o sumă de bani.

Instanța reține că declarațiile

acestor martori exprimă adevărul, deoarece din dosar nu rezultă că aceștia ar

fi interesați să-l acuze pe nedrept pe inculpat care de altfel nu a susținut că

ar fi în dușmănie cu ei.

Împrejurarea că nu s-a stabilit cu

certitudine modul în care partea vătămată a procurat acea sumă de bani, nu are

relevanța juridică atât timp cât s-a stabilit pe baza probelor administrate,

coroborate cu declarația inculpatului că acesta a primit-o.

Faptul că inculpatul i-a asigurat

apărarea lui M.M., prin angajarea unui avocat dovedește interesul pe care l-a

avut față de acel caz, pentru a justifica primirea banilor respectivi, din

dosar nerezultând un alt motiv care să-l determine să procedeze în acest mod.

De asemenea, împrejurarea că familia

M. îl cunoștea pe președintele judecătoriei nu duce la concluzia că inculpatul

nu a comis fapta, deoarece chiar și în această situație, recurentul se putea

prevala de influența pe care ar fi avut-o pe lângă acel funcționar public, ceea

ce s-a produs în realitate.

Aspectele relatate de apărător și

anume condamnarea președintelui judecătoriei și a unui complice de al său

pentru infracțiunea de luare de mită, precum și adresarea recurentului

parchetului de pe raza instanței unde funcționa nu duc la concluzia că el nu a

comis fapta întrucât infracțiunea comisă de el nu are legătură cu cea pentru

care președintele instanței respective a fost condamnat.

Susținerea apărătorului că

inculpatul nu putea comite infracțiunea imputată, deoarece în cadrul instanței

respective el fusese judecător stagiar, iar persoana respectivă, președinte, nu

are eficiență juridică întrucât pentru comiterea faptei penale respective (art.

257 C. pen.) legea nu prevede că persoana care are influența trebuie să aibă o

anumită calitate sau poziție în societate, condiția esențială fiind aceea ca ea

să lase să se creadă că are influență asupra acelui funcționar. (Inculpatul

fusese judecător la instanța unde M. urma să fie judecat).

Împrejurarea susținută de mama

inculpatului, în sensul că suma primită nu era pentru el nu duce la concluzia

că instanța a stabilit o greșită situație de fapt, deoarece pe de o parte legea

nu cere ca banii să fie dați pentru persoana care lasă să creadă că are influență,

ci și pentru un altul pentru ca funcționarul public să facă un act ce intră în

atribuțiile sale de serviciu. (De fapt inculpatul promisese lui M.A. că va

interveni în favoarea lui M.M.).

Probele administrate în cauză duc la

concluzia că inculpatul este vinovat de comiterea infracțiunii imputate fiind

dovedit că suma de bani a fost dată recurentului care a pretins că are

influență asupra persoanelor ce urmau să pronunțe o hotărâre favorabilă într-un

proces penal.

Față de toate acestea, susținerea

apărătorului, în sensul că acțiunile întreprinse de inculpat constituie acte

specifice de curierat, care nu atrag răspunderea penală nu sunt întemeiate.

Având în vedere că fapta prezintă un

grad sporit de pericol social, determinat, printre altele, de calitatea pe care

inculpatul a avut-o în momentul săvârșirii infracțiunii, de condițiile în care

a fost comisă, de poziția oscilantă în cursul procesului penal și ținând seama

de scopul pedepsei de reeducare a inculpatului și de prevenirea săvârșirii de

noi infracțiuni prevăzut de art. 52 C. pen., este evident că în speță nu pot fi

aplicate dispozițiile art. 81 C. pen., referitoare la suspendarea condiționată

a executării pedepsei.

În consecință recursul inculpatului

urmează să fie respins.

vătămate

Analizând actele dosarului în ceea

ce privește pretențiile bănești ale acesteia se constată următoarele:

Recurenta a solicitat să-i fie

restituiți 6.000 mărci germane sau echivalentul în lei, după care în memoriul

scris a cerut 3.000 mărci germane cu dobânda de 35% pe an pentru echivalentul

de lei începând cu 1 decembrie 1999 până la achitarea integrală.

Prin sentința atacată cu recurs,

inculpatul a fost obligat în temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000 să restituie

părții vătămate suma de 3.000 mărci germane în echivalentul unei valute

convertibile sau echivalentul în lei la data plății.

În recursul declarat, partea

vătămată susține că suma de 3.000 mărci germane la care a fost obligat

inculpatul a fost greșit stabilită, deoarece pentru procurarea ei, vânduse o

garsonieră, al cărui preț în momentul de față, este de peste 176 milioane lei.

Recursul nu este fondat.

Analizând sentința recurată sub

acest aspect se constată că ea este legală și temeinică, instanțele stabilind

corect cuantumul despăgubirilor acordate, care a avut în vedere solicitarea

părții vătămate de a i se restitui 3.000 mărci germane sau contravaloarea în

lei a acestora.

Având în vedere principiile

dreptului civil în materia despăgubirilor, instanța nu poate obliga pe inculpat

la restituirea unei sume mai mari decât cea care a fost solicitată și s-a

dispus, prin hotărâre, să-i fie restituită, indiferent de modul în care aceasta

a fost obținută (vânzarea unei locuințe al cărui preț a crescut mai mult decât

o rată a inflației).

Acordarea unei sume de bani numai în

valută ar acoperi și devalorizarea monedei naționale, deoarece cursul valutar

se modifică și în raport de această situație.

Ca atare și recursul părții vătămate

urmează să fie respins.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu

soluționarea cauzei vor fi restituite de către recurenți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpatul T.N. și de către partea vătămată M.A. împotriva sentinței nr. 3 din

5 februarie 2003 a Curții de Apel Cluj, ca nefondate.

Obligă pe recurenți să plătească

fiecare statului câte 1.600.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

22 aprilie 2004.