ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4680/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 732 din 12 iunie 2008 a Tribunalului Constanța, secția civilă, a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC E. SA Constanța, în contradictoriu cu A.P.A.P.S. București, dispunându-se obligarea chematei în garanție la plata, către societatea pârâtă, a despăgubirilor reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură, către foștii proprietari, a imobilului din mun. Constanța, Bd. F. și Bd. T. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 17 iunie 2002, reclamanții D.S. și H.O.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA Constanța, desființarea deciziei nr. 872 din 15 mai 2002 emise de pârâtă și obligarea societății la restituirea în natură a imobilului situat în mun.

Constanța, Bd. F. și Bd. T. Reclamanții au arătat că sunt proprietarii de drept ai imobilului, acesta încadrându-se în categoria celor preluate abuziv, fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum reiese din adresa din 27 martie 2002 și că, în mod greșit, societatea pârâtă a respins notificarea înaintată conform Legii nr. 10/2001. Pârâta SC E. SA a formulat, la rândul său, cerere de chemare în garanție a A.P.A.P.S., invocând ca temei de drept prevederile cuprinse în art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999.

Prin sentința civilă nr. 846 din 04 iulie 2003 a Tribunalului Constanța, pronunțată în Dosar nr. 99/118/2002, s-a respins acțiunea reclamanților, reținându-se că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, întrucât pârâta este o societate comercială privatizată integral, statul fiind deținător de acțiuni, iar restituirea imobilelor preluate cu titlu valabil nu este posibilă conform art. 27 din Legea nr. 10/2001. Apelul declarat de către reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 2164 din 30 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Craiova (învestită prin strămutarea cauzei), schimbându-se sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta SC E. SA Constanța, pârâta fiind obligată să restituie în natură reclamanților partea pe care o deține din imobilul - construcție; prin aceeași sentință, s-a respins cererea pârâtei de aderare la apel.

Această decizie a fost menținută prin decizia nr. 10301 din 08 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a respins ca nefondat recursul pârâtei. S-a reținut, totodată, că la data de 11 iulie 2003, în cursul judecății în primă instanță în Dosarul nr. 99/118/2002, a fost suspendată judecata cererii de chemare în garanție, potrivit art. 244 alin. (1) C. proc. civ., până la soluționarea acțiunii principale; după rămânerea irevocabilă a deciziei Curții de Apel Craiova, astfel cum s-a arătat anterior, cererea de chemare în garanție a fost repusă pe rol la data de 14 martie 2008, la cererea pârâtei SC E. SA. În concluziile formulate asupra acestei cereri incidente, s-a arătat că pretențiile pârâtei au fost îndreptate împotriva chematei în garanție doar în ipoteza în care acțiunea reclamanților ar fi fost admisă pe fond, în temeiul art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, valabil pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii 137/2002 - art. 30 din lege. Aceste dispoziții sunt aplicabile în speța de față, deoarece instituțiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare, prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Așadar, cum acțiunea principală a fost admisă în mod irevocabil față de pârâtă, conform textelor legale invocate, instituția publică implicată urmează a plăti societății comerciale privatizate o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Întrucât SC E. SA este o societate integral privatizată prin vânzarea de către A.P.A.P.S. București a unui pachet de acțiuni reprezentând 40,82% din capitalul social al societății, tribunalul a constatat că sunt aplicabile prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 relativ la obligația de dezdăunare ce cade în sarcina instituției implicate în privatizare, respectiv A.P.A.P.S. Apelul declarat de către A.V.A.S. București (persoană juridică rezultată prin comasarea prin absorbție a A.V.A.B. cu A.P.A.P.S.) împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 202 din 21 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța. S-a apreciat, în primul rând, că sunt nefondate susținerile apelantei chemate în garanție referitoare la necesitatea suportării prejudiciului de către toți acționarii, în limita participației la capitalul social, deoarece art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 prevede obligațiile impuse instituției implicate în privatizare în situația restituirii, din patrimoniul societății privatizate, a unui imobil către foștii proprietari. De asemenea, sunt nefondate motivele de apel (formulate de altfel pentru prima dată în calea de atac, ca excepții dirimante) referitoare la caracterul prematur și la inadmisibilitatea acțiunii societății pârâte. Cererea de chemare în garanție nu poate fi apreciată ca prematură, câtă vreme art. 60 C. proc. civ. permite sesizarea instanței în această modalitate de către partea ce ar putea cădea în pretenții, iar în speță SC E. SA a apelat la o veritabilă acțiune în realizarea dreptului de creanță, prin pretinderea plății despăgubirilor, de la cel obligat conform legii.

Nefondat este și motivul - formulat pe cale de excepție - al prescrierii dreptului la acțiune, câtă vreme derogările de la norma instituită prin Decretul nr. 167/1958 sunt de strictă interpretare, iar textul art. 39 din Legea nr. 137/2002 se referă explicit la acțiunile privind contestarea unei operațiuni sau a unui act prevăzut de această lege și de O.U.G. nr. 88/1997, precum și la cele legate de valorificarea unui drept conferit de aceste acte normative; doar în aceste din urmă situații reclamantul avea la dispoziție termenul de prescripție special, calculat potrivit textului, de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului.

În speță, cererea de chemare în garanție a fost înaintată instanței de fond spre a fi judecată odată cu cererea principală, însă judecata sa a fost disjunsă conform încheierii din 13 iunie 2003, fiind repusă pe rol după rămânerea irevocabilă a soluției pronunțate asupra acțiunii principale, motiv pentru care nu se poate pretinde că acțiunea intimatei este prescrisă. Cu privire la criticile fondate pe fondul raportului litigios, s-a constatat că prima instanță a dispus corect în ce privește aplicarea prevederilor legale la situația de fapt a speței, urmând a fi înlăturate susținerile referitoare la extinderea valorică a despăgubirilor și la terenul aferent construcției retrocedate.

Din materialul probator administrat în cauză a rezultat că pârâta SC E. SA Constanța nu se legitimează ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului aferent părții de construcție deținută, fapt atestat prin decizia civilă nr. 2164 din 30 iunie 2004 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, care a și obligat societatea la restituirea către reclamanții-persoane fizice doar a părții de construcție deținute în patrimoniul social. Analizând cererea de chemare în garanție, Tribunalul Constanța nu a dispus suportarea de către instituția publică implicată în privatizare a echivalentului valoric al terenului aferent construcției, ci s-a raportat strict la prejudiciul generat societății de restituirea imobilului.

Societatea pârâtă nu va putea pretinde și nici nu va obține despăgubiri pentru terenul aferent construcției, care nu întrunește condiția prevăzută de art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 și ulterior de art. 29-30 din Legea nr. 137/2002, respectiv, acela de a figura în evidențele activului patrimonial la data retrocedării. Celelalte aspecte care se constituie în critici formale ale hotărârii apelate, referitoare la nerespectarea obligației preliminare de negociere și de determinare a cuantumului acestor despăgubiri, precum și la imposibilitatea stabilirii despăgubirilor la o valoare mai mare celei de inventar, au fost, de asemenea, respinse, întrucât vizează o etapă ulterioară recunoașterii pe cale judecătorească a dreptului societății la acoperirea prejudiciului.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs intervenienta chemată în garanție, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: 1. În mod greșit, a fost respinsă excepția prematurității cererii de chemare în garanție, făcându-se o aplicare greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999 privind existența unei hotărâri definitive și irevocabile prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în natură a bunurilor imobile către foștii proprietari, în condițiile în care s-a admis în principiu cererea înainte de a exista o hotărâre judecătorească irevocabilă.

De asemenea, în mod nelegal, a fost respinsă excepția prematurității cu referire la dispozițiile art. 60 C. proc. civ., cât timp intimata parata nu și-a întemeiat acțiunea pe acest text de lege, iar faptul că a fost admisă acțiunea în revendicare nu duce automat la concluzia că solicitarea despăgubirilor pe calea cererii de chemare în garanție este admisibilă. Instanța de apel ignoră și dispozițiile art. 32 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, considerând că predeterminarea cuantumului despăgubirilor marchează o etapă ulterioară recunoașterii pe cale judecătorească a dreptului societății la acoperirea prejudiciului, cu toate că solicitarea despăgubirilor trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de alin. (3) al normei, respectiv trebuia stabilită de comun acord cu societățile comerciale și doar în caz de divergență, prin justiție.

2. În mod greșit, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, avându-se în vedere că, potrivit art. 39 din Legea nr. 137/2002, modificată, cererea prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, trebuia formulată în termen de o lună de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului; cum data nașterii dreptului o reprezintă momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească pronunțată în acțiunea in revendicare – 08 decembrie 2005, pretențiile formulate pe calea cererii de chemare în garanție sunt prescrise.

Această constatare se menține chiar prin raportare la art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997, care prevede un termen de 3 luni care începe să curgă în aceleași condiții cu termenul de o lună anterior menționat, respectiv de la 08 decembrie 2005, data rămânerii definitive și irevocabile a deciziei nr. 2164 din 30 iunie 2004. 3. În mod greșit, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, raportat la dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 111 C. proc. civ., deoarece din actele existente la dosarul cauzei nu rezultă că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni invocat de recurentă este încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, care prevede în art. 30 alin. (3) că dispozițiile art. 32 4 (abrogat) rămân aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiate înainte de intrarea în vigoare a acesteia.

4. În ceea ce privește fondul pretențiilor, au fost ignorate dispozițiile deciziei nr. 2164 din 30 iunie 2004 a Curții de Apel Craiova, în sensul că, deși în acțiunea principală SC E. SA este obligată să restituie în natură doar o parte din imobilul revendicat, respectiv construcția, în mod greșit, în cauză, s-a dispus obligarea recurentei-pârâte la repararea prejudiciului pentru întreg imobilul alcătuit din teren și construcție. De asemenea, conform art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, intimata-reclamantă trebuia să facă dovada că la data privatizării imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul social, iar prejudiciul suferit de pârâtă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată, și nu la valoarea „de piață”.

În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării. Pe de altă parte, A.V.A.S. a vândut acțiunile corespunzătoare cotei din capitalul social al societății comerciale, fără a se determina și cuantifica în vreun fel căror bunuri din patrimoniul societății le corespundeau acțiunile tranzacționate, astfel încât nu există nicio identitate între pachetul de acțiuni vândut și imobilele care au fost cuprinse în patrimoniul societății comerciale.

Este lipsită de fundament legal obligarea A.V.A.S. la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deținut de stat la SC E. SA, având în vedere și că A.V.A.S. nu a fost unicul acționar al acestei societăți, repararea prejudiciului creat societății apreciindu-se în funcție de valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale reclamante. De asemenea, efectele hotărârilor de retrocedare către foștii proprietari a bunurilor imobile, a căror despăgubire este solicitată, se reflectă și asupra celorlalți acționari ai societății privatizate, acționari care trebuie sa suporte și ei diminuarea patrimoniului acestei societăți, la care sunt acționari.

Or, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată, „acționarii (...) răspund numai până la concurența capitalului social subscris”. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: 1. În cadrul contestației formulate de către numiții D.S. și H.O.L. împotriva deciziei nr. 872 din 15 mai 2002 emise de către pârâtă în baza Legii nr. 10/2001, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție pentru ipoteza în care va cădea în pretenții, solicitând obligarea A.V.A.S. la plata de despăgubiri constând în echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, Bd. F. și Bd.

T., compus din teren în suprafață de 1.412,55 m.p. și construcție, într-un cuantum ce urmează a fi stabilit prin expertiză. Cererea de chemare în garanție a fost disjunsă prin sentința civilă nr. 846 din 04 iulie 2003 pronunțată de Tribunalul Constanța, prin care a fost respinsă contestația ca neîntemeiată, iar la termenul din 11 iulie 2003, a fost dispusă suspendarea judecării cererii de intervenție forțată.

În urma admiterii apelului reclamanților, prin decizia nr. 2164 din 30 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Craiova - învestită prin strămutarea judecății - sentința a fost schimbată în tot, în sensul admiterii contestației și a obligării pârâtei la restituirea în natură către reclamanți a părții deținute din imobilul - construcție; s-a constatat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pârâta SC E. SA era constituită ca societate comercială cu capital de stat, la care statul era acționar minoritar cu o cotă de 40,8%, iar valoarea acțiunilor depășea valoarea de inventar a imobilului. Hotărârea a fost menținută prin decizia nr. 10301 din 08 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Cererea de chemare în garanție a fost repusă pe rol la data de 30 ianuarie 2008 [cu toate acestea, nu se poate pune în discuție perimarea cererii în prezenta fază procesuală, cât timp nu a fost invocată în cursul judecății în primă instanță, aplicabile fiind dispozițiile art. 252 alin. (3) C. proc. civ.]. Prin motivele de recurs, s-au formulat critici în ceea ce privește greșita respingere a excepției prematurității cererii de chemare în garanție, susțineri care nu sunt, însă, fondate. S-a susținut, în primul rând, că excepția a fost respinsă cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, în sensul că cererea a fost admisă în principiu cererea înainte de a exista o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în natură a bunurilor imobile către foștii proprietari.

Este de precizat că art. 32 4 a suferit mai multe modificări în timp și continuă să fie în vigoare, aplicabil fiind doar contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, astfel cum prevede art. 30 alin. (3) din acest act normativ. Ca atare, chiar dacă la data formulării cererii de chemare în garanție – 23 septembrie 2002, Legea nr. 137/2002 era deja în vigoare, nu se aplică art. 29 din acest din urmă act normativ, privind despăgubirea cumpărătorilor din contractele de vânzare – cumpărare de acțiuni încheiate cu A.V.A.S.

De altfel, dacă art. 29 menționat ar fi incident, cerințele sale de aplicare nu ar fi întrunite în cauză, dat fiind că SC E. SA nu este cumpărătorul acțiunilor din contractul din 04 octombrie 2001, ci este societatea comercială în al cărei patrimoniu este inclus imobilul restituit pe cale judecătorească foștilor proprietari și al cărei capital social este vizat de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 04 octombrie 2001. Așadar, după cum rezultă din art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 continuă să fie în vigoare, situație ce nu corespunde unui caz de ultraactivitate a vechii norme, deoarece aceasta nu a fost abrogată, ci modificată prin Legea nr. 137/2002, care limitează sfera de aplicare a normei în forma anterioară la contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002.

În speță, vânzarea de către fosta A.P.A.P.S. a 40,82% din capitalul social al SC E. SA a avut loc în anul 2001, fiind întrunită, așadar, cerința de aplicare a dispozițiilor art. 32 4 în discuție. La data formulării cererii de chemare în garanție, art. 32 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 avea următoarea formă: „Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) (…)” – privatizate sau în curs de privatizare – „(…) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”.

Așadar, plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat societății comerciale prin restituirea în natură către foștii proprietari a unui imobil deținut de societatea comercială este condiționată, într-adevăr, de existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care să se fi dispus restituirea.

Nu este real faptul că cererea de chemare în garanție ar fi fost admisă în cauză înainte de rămânerea irevocabilă a acelei hotărâri judecătorești, în condițiile în care cererea de intervenție a fost admisă abia prin sentința nr. 732 din 12 iunie 2008, iar hotărârea judecătorească vizată, reprezentată de decizia nr. 2164 din 30 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, a devenit irevocabilă la data de 08 decembrie 2005. Se observă, de altfel, că susținerile recurentei vizează admiterea în principiu a cererii de chemare în garanție, or asemenea dispoziție procesuală nu a fost adoptată în cauză și nici nu există vreun temei legal pentru adoptarea sa, încuviințarea în principiu a unei cereri de intervenție fiind posibilă numai în cazul unei cereri de intervenție voluntare, principală sau accesorie, nu și al unei intervenții forțate, precum cererea de chemare în garanție formulată în temeiul art. 60 C. proc.

civ. De asemenea, împrejurarea că pârâta nu a invocat explicit art. 60 C. proc. civ. drept temei juridic al cererii de chemare în garanție nu înseamnă că această normă nu este aplicabilă, întrucât finalitatea pretențiilor pârâtei corespunde celei prevăzute de legiuitor, anume atragerea unui terț în proces în considerarea raportului juridic obligațional dintre pârâtă și terț, subsecvent celui creat între reclamanți și pârâtă prin hotărârea judecătorească irevocabilă de restituire în natură a imobilului. Este cert că pretențiile pârâtei puteau fi formulate și pe calea unei acțiuni separate, însă nu poate fi ignorată voința părții în alegerea cadrului procesual considerat adecvat pentru valorificarea dreptului subiectiv, în aplicarea principiului disponibilității, instanța de judecată având obligația de a verifica îndeplinirea ori neîndeplinirea condițiilor legale pentru promovarea cererii de chemare în judecată.

Or, cât timp sunt întrunite în speță cerințele descrise de art. 60 C. proc. civ. pentru formularea unei cereri de chemare în garanție, în mod corect, instanța de apel a confirmat aprecierea primei instanțe în acest sens, iar criticile recurentei nu au suport (de altfel, nu vizează termenul de formulare a cererii, ci calea procesuală aleasă pentru valorificarea pretențiilor, intenționându-se, așadar, invocarea excepției inadmisibilității, și nu a prematurității cererii). Potrivit art. 32 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, „despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție”, normă care, contrar susținerilor recurentei, nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanței de judecată, obligatorie, a cărei ignorare să conducă la prematuritatea cererii în justiție.

Legiuitorul a intenționat reglementarea posibilității unei negocieri între societatea comercială obligată la restituire și instituția publică implicată în privatizare în ceea ce privește întinderea prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului către foștii proprietari, negociere care semnifică, în fapt, desocotirea părților din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni cu referire la conținutul raportului juridic obligațional născut din acel contract. Or, astfel interpretată, norma nu are caracter imperativ, deoarece modul în care are loc desocotirea părților cu privire la drepturile și obligațiile derivate din contract - pe cale de negociere sau prin intermediul instanței de judecată - interesează exclusiv părțile contractante, nefiind de interes public.

Această etapă nu a fost concepută ca o procedură administrativă, în care o autoritate sau o instituție publică evaluează pretențiile unei persoane și dispune cu privire la acestea, pentru ca, ulterior, decizia administrativă să fie supusă controlului instanței de judecată, ci ca o procedură în care părțile se află pe o poziție de egalitate și au libertatea de a sesiza oricând instanța de judecată, chiar și înainte de inițierea negocierilor. De asemenea, nu poate fi considerată nici drept o conciliere directă, de natura celei prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ., a cărei neîndeplinire să atragă prematuritatea sesizării instanței, deoarece nu rezultă explicit voința legiuitorului de a stabili o obligație în sarcina reclamantului în sensul încercării unei concilieri înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.

Fiind vorba despre o restricționare a accesului liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, așadar despre o situație de excepție, aceasta ar fi trebuit formulată în termeni neechivoci, similar celor din art. 720 1 C. proc. civ., cu indicarea existenței unei obligații, a conținutului acesteia și a descrierii procedurii de urmat anterior sesizării instanței. În absența unei asemenea reglementări, nu se poate considera că suntem în prezența unui caz de excepție de la regula accesului liber la justiție, singura interpretare viabilă a normei în discuție fiind aceea deja arătată, a inducerii posibilității unei negocieri pe aspectul întinderii prejudiciului.

Nu este de ignorat și faptul că, din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este permisă introducerea în legislația internă a statelor membre a unor restricții privind dreptul la acces la un tribunal, în virtutea marjei de apreciere acceptate statelor, cu condiția ca dreptul de acces să nu fie atins în substanța sa, restricția să aibă un scop legitim și să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit, cerințele fiind cumulative.

Dacă s-ar accepta interpretarea normei din art. 32 4 alin. (3) ca vizând instituirea unei etape preliminare sesizării instanței de judecată, cu caracter obligatoriu, dreptul subiectiv vizat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar fi afectat în însăși substanța sa, cât timp, după cum s-a arătat, textul este insuficient sub aspectul existenței și a conținutului unei obligații a reclamantului privind faza prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată; consecința unei asemenea formulări imprecise, echivoce (pornindu-se, așadar, de la premisa intenției legiuitorului în sensul obligativității procedurii preliminare) nu poate fi decât aceea a înlăturării normei interne neconforme cu cea europeană, astfel încât s-ar impune tot concluzia posibilității sesizării instanței de judecată, în ipoteza prevăzută de art. 32 4 , fără vreo constrângere.

Pentru argumentele deja arătate, această instanță apreciază că norma în discuție vizează o etapă de negociere liberă între părțile contractante, fără efecte în plan procesual, sub aspectul sesizării ulterioare a instanței de judecată, motiv pentru care nu sunt întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege”. Este de precizat, în același timp, că prima instanță, admițând în cauză cererea de chemare în garanție, a dispus obligarea intervenientei A.V.A.S. la despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat pârâtei, în mod generic, fără determinarea cuantumului despăgubirilor, iar instanța de apel a menținut dispoziția astfel formulată.

În acest fel, a fost valorificată apărarea intimatei SC E. SA în sensul că, potrivit art. 32 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, negocierea între părți intervine după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești de recunoaștere a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin restituirea imobilului. Or, o asemenea interpretare a normei nu poate fi primită, întrucât ar echivala tot cu un caracter obligatoriu al etapei la care norma face referire, întocmai ca și în cazul pretinsei proceduri prealabile invocate de către recurentă, în legătură cu care au fost înlăturate susținerile recurentei. S-a arătat deja că norma este supletivă, fiind concepută în interesul părților contractante, iar negocierea liberă poate avea loc fie înainte de sesizarea instanței, fie chiar pe parcursul judecății, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, situație în care eventuala înțelegere a părților are valoarea unei tranzacții.

Posibilitatea intervenirii unui atare act procesual de dispoziție nu împiedică, însă, instanța de a se pronunța asupra cuantumului despăgubirilor, administrând toate probele necesare, cât timp nu se prevede expres că acest lucru se va determina de către părți, ulterior procesului, dimpotrivă, norma prevăzând că valoarea prejudiciului, în caz de divergență, se stabilește în justiție. Așadar, părțile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor, însă, dacă nu a survenit o înțelegere, instanța sesizată este obligată să se pronunțe pe acest aspect, în caz contrar, fiind culpabilă nu numai de încălcarea principiului disponibilității, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ci și de denegare de dreptate.

În plus, art. 32 4 alin. (3) nu ar avea finalitate dacă ar fi interpretat în sensul obligativității negocierii ulterioare procesului, întrucât ar însemna ca, în caz de divergență, să se recurgă din nou la o acțiune în justiție, ceea ce ar lipsi de eficiență procedura jurisdicțională deja derulată. Faptul că norma nu stabilește criteriile pe baza cărora instanța calculează despăgubirea nu reprezintă un argument pentru determinarea ulterioară, pe baza acordului părților, ci semnifică necesitatea aplicării regulilor specifice instituției de drept substanțial căreia se circumscrie raportul juridic obligațional dedus judecății, după cum se va arăta la pct. 4 din prezentele considerente. 2. Nu sunt fondate nici motivele de recurs relative la excepția prescripției dreptului material la acțiune, respinsă prin decizia de apel.

Potrivit art. 39 din Legea nr. 137/2002 în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în garanție – 23 septembrie 2002, respectiv cea publicată în M. Of. nr. 215/28.03.2002, t ermenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se valorifică un drept conferit de Legea nr. 137/2002 și de O.U.G. nr. 88/1997, „este de o lună de la (…) data nașterii dreptului (…)”. Așadar, atât termenul de o lună, cât și cel prevăzut de art. 32 28 din aceeași O.U.G. nr. 88/1997 – la care se face, de asemenea, referire prin motivele de recurs – începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, deoarece din acel moment hotărârea reprezintă titlu executoriu, conform art. 376 alin. (1) C. proc.

civ., conferind legitimitate creditorului pentru formularea pretențiilor întemeiate pe dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997; în speță, este data pronunțării deciziei Curții de Apel Craiova nr. 2164 din 30 iunie 2004. Întrucât cererea de chemare în garanție a fost formulată în septembrie 2002, chiar înainte de data de referință menționată, nu se pune problema nerespectării termenului special de prescripție, excepția cu acest obiect fiind, în mod corect, respinsă în cauză. 3. În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție din perspectiva neîndeplinirii cerinței – premisă de aplicare a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, respectiv aceea ca actul de vânzare-cumpărare de acțiuni să fi fost încheiat între părți înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, în mod corect, a fost respinsă, din moment ce vânzarea din cauză a avut loc în anul 2001 (contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 04 octombrie 2001). 4. În ceea ce privește fondul pretențiilor, se reține că, prin motivele de recurs pe acest aspect, se formulează susțineri relative la cuantumul despăgubirilor datorate de către instituția publică implicată în privatizare, recurenta pretinzând că acesta ar fi trebuit calculat în funcție de valoarea imobilului din registrele contabile ale societății de la data când societatea a fost privatizată, ca reprezentând valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului.

Aceste susțineri nu pot fi evaluate de către instanța de control judiciar, în condițiile în care nici prin hotărârea primei instanțe, nici prin decizia de apel, nu a fost stabilit un cuantum al despăgubirilor. Astfel, deși a recunoscut dreptul pârâtei la despăgubiri, pe temeiul art. 32 4 , prima instanță nu a evaluat prejudiciul cauzat prin restituirea în natură, către foștii proprietari, a imobilului deținut de către pârâtă și nici nu a determinat criteriile de evaluare a acestuia, apreciind că aceste aspecte interesează o etapă ulterioară finalizării prezentului proces. După cum s-a arătat deja la pct. 1 din motivarea prezentei decizii, instanța ar fi trebuit să se pronunțe în cauză în sensul cuantificării despăgubirilor derivând din restituirea imobilului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar atare nepronunțare echivalează nu numai cu încălcarea principiului disponibilității, în conformitate cu art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., dar și cu necercetarea fondului cererii de chemare în garanție. Din acest motiv, î n absența oricărei evaluări cu privire la cuantumul despăgubirilor datorate, astfel cum s-a demonstrat prin cele expuse, este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanță de recurs, întrucât lipsesc elementele de fapt și de drept care să permită examinarea legalității deciziei, din perspectiva arătată. Art. 314 C. proc. civ. impune casarea deciziei de către Înalta Curte în situațiile în care situația de fapt nu rezultă cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel. Cu ocazia rejudecării apelului, instanța de evocare a fondului va identifica, în prealabil determinării cuantumului despăgubirilor, criteriile de cuantificare a prejudiciului cauzat pârâtei SC E. SA prin restituirea imobilului către foștii proprietari, în condițiile în care art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 nu conține asemenea criterii, urmând a se avea în vedere și susținerile părților pe acest aspect, inclusiv cele din motivele de recurs. Este de precizat că, în absența criteriilor legale, se impune aplicarea regulilor specifice instituției de drept substanțial căreia se circumscrie raportul juridic obligațional dedus judecății. În acest context, instanța de apel va determina natura răspunderii civile care operează în sarcina instituției publice implicate în privatizare, în virtutea art. 32 4 , respectiv contractuală sau delictuală ori dacă este întrunită ipoteza unui fapt juridic licit (reprezentat de restituirea imobilului, în virtutea legii reparatorii, către foștii proprietari), respectiv o îmbogățire fără justă cauză, aplicându-se, în mod corespunzător, regulile specifice uneia sau alteia dintre instituții.

În mod evident, se va ține seama de faptul că prin decizia nr. 2164 din 30 iunie 2004 a Curții de Apel Craiova, irevocabilă, s-a dispus restituirea de către SC E. SA doar a părții deținute din construcția din Constanța, Bd. F. și Bd. T. nu și din terenul aferent acestui imobil. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia recurată, urmând a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de intervenienta-chemată în garanție A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 202/C din 21 septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2010.