ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4680/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4680/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 732 din 12 iunie 2008

a Tribunalului Constanța, secția civilă, a fost admisă cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta SC E. SA Constanța, în contradictoriu cu A.P.A.P.S. București,

dispunându-se obligarea chematei în garanție la plata, către societatea pârâtă,

a despăgubirilor reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea

în natură, către foștii proprietari, a imobilului din mun. Constanța, Bd. F. și

Bd. T.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut că prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei

instanțe la data de 17 iunie 2002, reclamanții D.S. și H.O.L. au solicitat, în contradictoriu

cu pârâta SC E. SA Constanța, desființarea deciziei nr. 872 din 15 mai 2002 emise

de pârâtă și obligarea societății la restituirea în natură a imobilului situat în

mun. Constanța, Bd. F. și Bd. T.

Reclamanții au arătat

că sunt proprietarii de drept ai imobilului, acesta încadrându-se în categoria celor

preluate abuziv, fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950,

astfel cum reiese din adresa din 27 martie 2002 și că, în mod greșit, societatea

pârâtă a respins notificarea înaintată conform Legii nr. 10/2001.

Pârâta SC E. SA a formulat,

la rândul său, cerere de chemare în garanție a A.P.A.P.S., invocând ca temei de

drept prevederile cuprinse în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată

prin Legea nr. 99/1999.

Prin sentința civilă

nr. 846 din 04 iulie 2003 a Tribunalului Constanța, pronunțată în Dosar nr. 99/118/2002,

s-a respins acțiunea reclamanților, reținându-se că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, întrucât pârâta este o societate comercială

privatizată integral, statul fiind deținător de acțiuni, iar restituirea imobilelor

preluate cu titlu valabil nu este posibilă conform art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat de către

reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 2164 din 30

iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Craiova (învestită prin strămutarea cauzei),

schimbându-se sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii formulate în contradictoriu

cu pârâta SC E. SA Constanța, pârâta fiind obligată să restituie în natură reclamanților

partea pe care o deține din imobilul - construcție; prin aceeași sentință, s-a respins

cererea pârâtei de aderare la apel.

Această decizie a fost

menținută prin decizia nr. 10301 din 08 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin care s-a respins ca nefondat recursul pârâtei.

S-a reținut, totodată,

că la data de 11 iulie 2003, în cursul judecății în primă instanță în Dosarul

nr. 99/118/2002, a fost suspendată judecata cererii de chemare în garanție, potrivit

art. 244 alin. (1) C. proc. civ., până la soluționarea acțiunii principale; după

rămânerea irevocabilă a deciziei Curții de Apel Craiova, astfel cum s-a arătat anterior,

cererea de chemare în garanție a fost repusă pe rol la data de 14 martie 2008, la

cererea pârâtei SC E. SA.

În concluziile formulate

asupra acestei cereri incidente, s-a arătat că pretențiile pârâtei au fost îndreptate

împotriva chematei în garanție doar în ipoteza în care acțiunea reclamanților ar

fi fost admisă pe fond, în temeiul art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată

și completată prin Legea nr. 99/1999, valabil pentru contractele de vânzare-cumpărare

încheiate anterior intrării în vigoare a Legii 137/2002 - art. 30 din lege.

Aceste dispoziții sunt

aplicabile în speța de față, deoarece instituțiile publice implicate în privatizare

asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau

în curs de privatizare, prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile

preluate de stat. Așadar, cum acțiunea principală a fost admisă în mod irevocabil

față de pârâtă, conform textelor legale invocate, instituția publică implicată urmează

a plăti societății comerciale privatizate o despăgubire care să reprezinte echivalentul

bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului către foștii

proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Întrucât SC E. SA este

o societate integral privatizată prin vânzarea de către A.P.A.P.S. București a unui

pachet de acțiuni reprezentând 40,82% din capitalul social al societății, tribunalul

a constatat că sunt aplicabile prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997

relativ la obligația de dezdăunare ce cade în sarcina instituției implicate în privatizare,

respectiv A.P.A.P.S.

Apelul declarat de către

A.V.A.S. București (persoană juridică rezultată prin comasarea prin absorbție a

A.V.A.B. cu A.P.A.P.S.) împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 202 din 21 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

S-a apreciat, în primul

rând, că sunt nefondate susținerile apelantei chemate în garanție referitoare la

necesitatea suportării prejudiciului de către toți acționarii, în limita participației

la capitalul social, deoarece art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 prevede

obligațiile impuse instituției implicate în privatizare în situația restituirii,

din patrimoniul societății privatizate, a unui imobil către foștii proprietari.

De asemenea, sunt nefondate

motivele de apel (formulate de altfel pentru prima dată în calea de atac, ca excepții

dirimante) referitoare la caracterul prematur și la inadmisibilitatea acțiunii societății

pârâte.

Cererea de chemare în

garanție nu poate fi apreciată ca prematură, câtă vreme art. 60 C. proc. civ. permite

sesizarea instanței în această modalitate de către partea ce ar putea cădea în pretenții,

iar în speță SC E. SA a apelat la o veritabilă acțiune în realizarea dreptului de

creanță, prin pretinderea plății despăgubirilor, de la cel obligat conform legii.

Nefondat este și motivul

- formulat pe cale de excepție - al prescrierii dreptului la acțiune, câtă vreme

derogările de la norma instituită prin Decretul nr. 167/1958 sunt de strictă interpretare,

iar textul art. 39 din Legea nr. 137/2002 se referă explicit la acțiunile privind

contestarea unei operațiuni sau a unui act prevăzut de această lege și de O.U.G.

nr. 88/1997, precum și la cele legate de valorificarea unui drept conferit de aceste

acte normative; doar în aceste din urmă situații reclamantul avea la dispoziție

termenul de prescripție special, calculat potrivit textului, de la data la care

a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de

la data nașterii dreptului.

În speță, cererea de chemare

în garanție a fost înaintată instanței de fond spre a fi judecată odată cu cererea

principală, însă judecata sa a fost disjunsă conform încheierii din 13 iunie 2003,

fiind repusă pe rol după rămânerea irevocabilă a soluției pronunțate asupra acțiunii

principale, motiv pentru care nu se poate pretinde că acțiunea intimatei este prescrisă.

Cu privire la criticile

fondate pe fondul raportului litigios, s-a constatat că prima instanță a dispus

corect în ce privește aplicarea prevederilor legale la situația de fapt a speței,

urmând a fi înlăturate susținerile referitoare la extinderea valorică a despăgubirilor

și la terenul aferent construcției retrocedate.

Din materialul probator

administrat în cauză a rezultat că pârâta SC E. SA Constanța nu se legitimează ca

titular al dreptului de proprietate asupra terenului aferent părții de construcție

deținută, fapt atestat prin decizia civilă nr. 2164 din 30 iunie 2004 a Curții de

Apel Craiova, secția civilă, care a și obligat societatea la restituirea către reclamanții-persoane

fizice doar a părții de construcție deținute în patrimoniul social.

Analizând cererea de chemare

în garanție, Tribunalul Constanța nu a dispus suportarea de către instituția publică

implicată în privatizare a echivalentului valoric al terenului aferent construcției,

ci s-a raportat strict la prejudiciul generat societății de restituirea imobilului.

Societatea pârâtă nu va

putea pretinde și nici nu va obține despăgubiri pentru terenul aferent construcției,

care nu întrunește condiția prevăzută de art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997

și ulterior de art. 29-30 din Legea nr. 137/2002, respectiv, acela de a figura în

evidențele activului patrimonial la data retrocedării.

Celelalte aspecte care

se constituie în critici formale ale hotărârii apelate, referitoare la nerespectarea

obligației preliminare de negociere și de determinare a cuantumului acestor despăgubiri,

precum și la imposibilitatea stabilirii despăgubirilor la o valoare mai mare celei

de inventar, au fost, de asemenea, respinse, întrucât vizează o etapă ulterioară

recunoașterii pe cale judecătorească a dreptului societății la acoperirea prejudiciului.

Împotriva deciziei menționate,

a declarat recurs intervenienta chemată în garanție, criticând-o pentru nelegalitate

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

respinsă excepția prematurității cererii de chemare în garanție, făcându-se o aplicare

greșită a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și

completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999 privind existența unei hotărâri definitive

și irevocabile prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în

natură a bunurilor imobile către foștii proprietari, în condițiile în care s-a admis

în principiu cererea înainte de a exista o hotărâre judecătorească irevocabilă.

De asemenea, în mod nelegal,

a fost respinsă excepția prematurității cu referire la dispozițiile art. 60 C.

proc. civ., cât timp intimata parata nu și-a întemeiat acțiunea pe acest text de

lege, iar faptul că a fost admisă acțiunea în revendicare nu duce automat la concluzia

că solicitarea despăgubirilor pe calea cererii de chemare în garanție este admisibilă.

Instanța de apel ignoră

și dispozițiile art. 32

1

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată,

considerând că predeterminarea cuantumului despăgubirilor marchează o etapă ulterioară

recunoașterii pe cale judecătorească a dreptului societății la acoperirea prejudiciului,

cu toate că solicitarea despăgubirilor trebuia să urmeze procedura specială prevăzută

de alin. (3) al normei, respectiv trebuia stabilită de comun acord cu societățile

comerciale și doar în caz de divergență, prin justiție.

respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, avându-se în vedere

că, potrivit art. 39 din Legea nr. 137/2002, modificată, cererea prin care se atacă

o operațiune sau un act prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr.

44/1998, cu modificările și completările ulterioare, trebuia formulată în termen

de o lună de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existența

operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului; cum data nașterii

dreptului o reprezintă momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească

pronunțată în acțiunea in revendicare – 08 decembrie 2005, pretențiile formulate

pe calea cererii de chemare în garanție sunt prescrise.

Această constatare se

menține chiar prin raportare la art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, care

prevede un termen de 3 luni care începe să curgă în aceleași condiții cu termenul

de o lună anterior menționat, respectiv de la 08 decembrie 2005, data rămânerii

definitive și irevocabile a deciziei nr. 2164 din 30 iunie 2004.

respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, raportat la dispozițiile

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 111 C. proc. civ., deoarece din

actele existente la dosarul cauzei nu rezultă că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni invocat de recurentă este încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 137/2002, care prevede în art. 30 alin. (3) că dispozițiile art. 32

4

(abrogat) rămân aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiate

înainte de intrarea în vigoare a acesteia.

fondul pretențiilor, au fost ignorate dispozițiile deciziei nr. 2164 din 30

iunie 2004 a Curții de Apel Craiova, în sensul că, deși în acțiunea principală SC

E. SA este obligată să restituie în natură doar o parte din imobilul revendicat,

respectiv construcția, în mod greșit, în cauză, s-a dispus obligarea recurentei-pârâte

la repararea prejudiciului pentru întreg imobilul alcătuit din teren și construcție.

De asemenea, conform art.

32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, intimata-reclamantă trebuia să facă dovada

că la data privatizării imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul social,

iar prejudiciul suferit de pârâtă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile,

trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele

contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată, și nu la valoarea

„de piață”.

În caz contrar, societatea

ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul

prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă

în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială

a societății la data privatizării.

Pe de altă parte, A.V.A.S.

a vândut acțiunile corespunzătoare cotei din capitalul social al societății comerciale,

fără a se determina și cuantifica în vreun fel căror bunuri din patrimoniul societății

le corespundeau acțiunile tranzacționate, astfel încât nu există nicio identitate

între pachetul de acțiuni vândut și imobilele care au fost cuprinse în patrimoniul

societății comerciale.

Este lipsită de fundament

legal obligarea A.V.A.S. la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social

deținut de stat la SC E. SA, având în vedere și că A.V.A.S. nu a fost unicul acționar

al acestei societăți, repararea prejudiciului creat societății apreciindu-se în

funcție de valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a

diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum

aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale reclamante.

De asemenea, efectele

hotărârilor de retrocedare către foștii proprietari a bunurilor imobile, a căror

despăgubire este solicitată, se reflectă și asupra celorlalți acționari ai societății

privatizate, acționari care trebuie sa suporte și ei diminuarea patrimoniului acestei

societăți, la care sunt acționari. Or, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990

republicată, „acționarii (...) răspund numai până la concurența capitalului social

subscris”.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

formulate de către numiții D.S. și H.O.L. împotriva deciziei nr. 872 din 15 mai

2002 emise de către pârâtă în baza Legii nr. 10/2001, pârâta a formulat cerere de

chemare în garanție pentru ipoteza în care va cădea în pretenții, solicitând obligarea

A.V.A.S. la plata de despăgubiri constând în echivalentul bănesc al prejudiciului

cauzat prin restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, Bd. F. și Bd.

T., compus din teren în suprafață de 1.412,55 m.p. și construcție, într-un cuantum

ce urmează a fi stabilit prin expertiză.

Cererea de chemare în

garanție a fost disjunsă prin sentința civilă nr. 846 din 04 iulie 2003 pronunțată

de Tribunalul Constanța, prin care a fost respinsă contestația ca neîntemeiată,

iar la termenul din 11 iulie 2003, a fost dispusă suspendarea judecării cererii

de intervenție forțată.

În urma admiterii apelului

reclamanților, prin decizia nr. 2164 din 30 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel

Craiova - învestită prin strămutarea judecății - sentința a fost schimbată în tot,

în sensul admiterii contestației și a obligării pârâtei la restituirea în natură

către reclamanți a părții deținute din imobilul - construcție; s-a constatat că,

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pârâta SC E. SA era constituită

ca societate comercială cu capital de stat, la care statul era acționar minoritar

cu o cotă de 40,8%, iar valoarea acțiunilor depășea valoarea de inventar a imobilului.

Hotărârea a fost menținută

prin decizia nr. 10301 din 08 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Cererea de chemare în

garanție a fost repusă pe rol la data de 30 ianuarie 2008 [cu toate acestea, nu

se poate pune în discuție perimarea cererii în prezenta fază procesuală, cât timp

nu a fost invocată în cursul judecății în primă instanță, aplicabile fiind dispozițiile

art. 252 alin. (3) C. proc. civ.].

Prin motivele de recurs,

s-au formulat critici în ceea ce privește greșita respingere a excepției prematurității

cererii de chemare în garanție, susțineri care nu sunt, însă, fondate.

S-a susținut, în primul

rând, că excepția a fost respinsă cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, în sensul că

cererea a fost admisă în principiu cererea înainte de a exista o hotărâre judecătorească

irevocabilă prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în natură

a bunurilor imobile către foștii proprietari.

Este de precizat că

art. 32

4

a suferit mai multe modificări în timp și continuă să fie în

vigoare, aplicabil fiind doar contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru

accelerarea privatizării, astfel cum prevede art. 30 alin. (3) din acest act normativ.

Ca atare, chiar dacă la

data formulării cererii de chemare în garanție – 23 septembrie 2002, Legea nr. 137/2002

era deja în vigoare, nu se aplică art. 29 din acest din urmă act normativ, privind

despăgubirea cumpărătorilor din contractele de vânzare – cumpărare de acțiuni încheiate

cu A.V.A.S.

De altfel, dacă art. 29

menționat ar fi incident, cerințele sale de aplicare nu ar fi întrunite în cauză,

dat fiind că SC E. SA nu este cumpărătorul acțiunilor din contractul din 04

octombrie 2001, ci este societatea comercială în al cărei patrimoniu este inclus

imobilul restituit pe cale judecătorească foștilor proprietari și al cărei capital

social este vizat de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 04

octombrie 2001.

Așadar, după cum rezultă

din art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997 continuă să fie în vigoare, situație ce nu corespunde unui caz de ultraactivitate

a vechii norme, deoarece aceasta nu a fost abrogată, ci modificată prin Legea

nr. 137/2002, care limitează sfera de aplicare a normei în forma anterioară la contractele

de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 137/2002.

În speță, vânzarea de

către fosta A.P.A.P.S. a 40,82% din capitalul social al SC E. SA a avut loc în anul

2001, fiind întrunită, așadar, cerința de aplicare a dispozițiilor art. 32

4

în discuție.

La data formulării cererii

de chemare în garanție, art. 32

4

alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 avea

următoarea formă: „Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale

prevăzute la alin. (1) (…)” – privatizate sau în curs de privatizare – „(…) o despăgubire

care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea

în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari

prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”.

Așadar, plata despăgubirilor

pentru prejudiciul cauzat societății comerciale prin restituirea în natură către

foștii proprietari a unui imobil deținut de societatea comercială este condiționată,

într-adevăr, de existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

prin care să se fi dispus restituirea.

Nu este real faptul că

cererea de chemare în garanție ar fi fost admisă în cauză înainte de rămânerea irevocabilă

a acelei hotărâri judecătorești, în condițiile în care cererea de intervenție a

fost admisă abia prin sentința nr. 732 din 12 iunie 2008, iar hotărârea judecătorească

vizată, reprezentată de decizia nr. 2164 din 30 iunie 2004 pronunțată de Curtea

de Apel Craiova, a devenit irevocabilă la data de 08 decembrie 2005.

Se observă, de altfel,

că susținerile recurentei vizează admiterea în principiu a cererii de chemare în

garanție, or asemenea dispoziție procesuală nu a fost adoptată în cauză și nici

nu există vreun temei legal pentru adoptarea sa, încuviințarea în principiu a unei

cereri de intervenție fiind posibilă numai în cazul unei cereri de intervenție voluntare,

principală sau accesorie, nu și al unei intervenții forțate, precum cererea de chemare

în garanție formulată în temeiul art. 60 C. proc. civ.

De asemenea, împrejurarea

că pârâta nu a invocat explicit art. 60 C. proc. civ. drept temei juridic al cererii

de chemare în garanție nu înseamnă că această normă nu este aplicabilă, întrucât

finalitatea pretențiilor pârâtei corespunde celei prevăzute de legiuitor, anume

atragerea unui terț în proces în considerarea raportului juridic obligațional dintre

pârâtă și terț, subsecvent celui creat între reclamanți și pârâtă prin hotărârea

judecătorească irevocabilă de restituire în natură a imobilului.

Este cert că pretențiile

pârâtei puteau fi formulate și pe calea unei acțiuni separate, însă nu poate fi

ignorată voința părții în alegerea cadrului procesual considerat adecvat pentru

valorificarea dreptului subiectiv, în aplicarea principiului disponibilității, instanța

de judecată având obligația de a verifica îndeplinirea ori neîndeplinirea condițiilor

legale pentru promovarea cererii de chemare în judecată.

Or, cât timp sunt întrunite

în speță cerințele descrise de art. 60 C. proc. civ. pentru formularea unei cereri

de chemare în garanție, în mod corect, instanța de apel a confirmat aprecierea primei

instanțe în acest sens, iar criticile recurentei nu au suport (de altfel, nu vizează

termenul de formulare a cererii, ci calea procesuală aleasă pentru valorificarea

pretențiilor, intenționându-se, așadar, invocarea excepției inadmisibilității, și

nu a prematurității cererii).

Potrivit art.

32

4

alin.

(3) din O.U.G. nr. 88/1997, „despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabilește de

comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție”,

normă care, contrar susținerilor recurentei, nu instituie o procedură prealabilă

sesizării instanței de judecată, obligatorie, a cărei ignorare să conducă la prematuritatea

cererii în justiție.

Legiuitorul a intenționat

reglementarea posibilității unei negocieri între societatea comercială obligată

la restituire și instituția publică implicată în privatizare în ceea ce privește

întinderea prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului către foștii

proprietari, negociere care semnifică, în fapt, desocotirea părților din contractul

de vânzare-cumpărare de acțiuni cu referire la conținutul raportului juridic obligațional

născut din acel contract.

Or, astfel interpretată,

norma nu are caracter imperativ, deoarece modul în care are loc desocotirea părților

cu privire la drepturile și obligațiile derivate din contract - pe cale de negociere

sau prin intermediul instanței de judecată - interesează exclusiv părțile contractante,

nefiind de interes public.

Această etapă nu a fost

concepută ca o procedură administrativă, în care o autoritate sau o instituție publică

evaluează pretențiile unei persoane și dispune cu privire la acestea, pentru ca,

ulterior, decizia administrativă să fie supusă controlului instanței de judecată,

ci ca o procedură în care părțile se află pe o poziție de egalitate și au libertatea

de a sesiza oricând instanța de judecată, chiar și înainte de inițierea negocierilor.

De asemenea, nu poate

fi considerată nici drept o conciliere directă, de natura celei prevăzute de

art. 720

1

C. proc. civ., a cărei neîndeplinire să atragă prematuritatea

sesizării instanței, deoarece nu rezultă explicit voința legiuitorului de a stabili

o obligație în sarcina reclamantului în sensul încercării unei concilieri înainte

de introducerea cererii de chemare în judecată.

Fiind vorba despre o restricționare

a accesului liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constituția României și

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, așadar

despre o situație de excepție, aceasta ar fi trebuit formulată în termeni neechivoci,

similar celor din art. 720

1

C. proc. civ., cu indicarea existenței unei

obligații, a conținutului acesteia și a descrierii procedurii de urmat anterior

sesizării instanței.

În absența unei asemenea

reglementări, nu se poate considera că suntem în prezența unui caz de excepție de

la regula accesului liber la justiție, singura interpretare viabilă a normei în

discuție fiind aceea deja arătată, a inducerii posibilității unei negocieri pe aspectul

întinderii prejudiciului.

Nu este de ignorat și

faptul că, din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

este permisă introducerea în legislația internă a statelor membre a unor restricții

privind dreptul la acces la un tribunal, în virtutea marjei de apreciere acceptate

statelor, cu condiția ca dreptul de acces să nu fie atins în substanța sa, restricția

să aibă un scop legitim și să existe un raport de proporționalitate între mijloacele

folosite și scopul urmărit, cerințele fiind cumulative.

Dacă s-ar accepta interpretarea

normei din art.

32

4

alin. (3) ca vizând instituirea unei etape preliminare sesizării instanței de judecată,

cu caracter obligatoriu, dreptul subiectiv vizat de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului ar fi afectat în însăși substanța sa, cât timp, după cum s-a

arătat, textul este insuficient sub aspectul existenței și a conținutului unei obligații

a reclamantului privind faza prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată;

consecința unei asemenea formulări imprecise, echivoce (pornindu-se, așadar, de

la premisa intenției legiuitorului în sensul obligativității procedurii preliminare)

nu poate fi decât aceea a înlăturării normei interne neconforme cu cea europeană,

astfel încât s-ar impune tot concluzia posibilității sesizării instanței de judecată,

în ipoteza prevăzută de art. 32

4

, fără vreo constrângere.

Pentru argumentele deja

arătate, această instanță apreciază că norma în discuție vizează o etapă de negociere

liberă între părțile contractante, fără efecte în plan procesual, sub aspectul sesizării

ulterioare a instanței de judecată, motiv pentru care nu sunt întrunite cerințele

de aplicare a dispozițiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „În

cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai

după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege”.

Este de precizat, în același

timp, că prima instanță, admițând în cauză cererea de chemare în garanție, a dispus

obligarea intervenientei A.V.A.S. la despăgubiri

reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului

cauzat pârâtei, în mod generic, fără determinarea cuantumului despăgubirilor, iar

instanța de apel a menținut dispoziția astfel formulată.

În acest fel, a fost valorificată

apărarea intimatei SC E. SA în sensul că, potrivit art. 32

4

alin.

(3) din O.U.G. nr. 88/1997, negocierea între părți intervine după rămânerea irevocabilă

a hotărârii judecătorești de recunoaștere a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul

cauzat prin restituirea imobilului.

Or, o asemenea interpretare

a normei nu poate fi primită, întrucât ar echivala tot cu un caracter obligatoriu

al etapei la care norma face referire, întocmai ca și în cazul pretinsei proceduri

prealabile invocate de către recurentă, în legătură cu care au fost înlăturate susținerile

recurentei.

S-a arătat deja că norma

este supletivă, fiind concepută în interesul părților contractante, iar negocierea

liberă poate avea loc fie înainte de sesizarea instanței, fie chiar pe parcursul

judecății, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, situație

în care eventuala înțelegere a părților are valoarea unei tranzacții.

Posibilitatea intervenirii

unui atare act procesual de dispoziție nu împiedică, însă, instanța de a se pronunța

asupra cuantumului despăgubirilor, administrând toate probele necesare, cât timp

nu se prevede expres că acest lucru se va determina de către părți, ulterior procesului,

dimpotrivă, norma prevăzând că valoarea prejudiciului, în caz de divergență, se

stabilește în justiție.

Așadar, părțile pot conveni

asupra cuantumului despăgubirilor, însă, dacă nu a survenit o înțelegere, instanța

sesizată este obligată să se pronunțe pe acest aspect, în caz contrar, fiind culpabilă

nu numai de încălcarea principiului disponibilității, consacrat de art. 129

alin. (6) C. proc. civ., ci și de denegare de dreptate.

În plus, art. 32

4

alin. (3) nu ar avea finalitate dacă ar fi interpretat în sensul obligativității

negocierii ulterioare procesului, întrucât ar însemna ca, în caz de divergență,

să se recurgă din nou la o acțiune în justiție, ceea ce ar lipsi de eficiență procedura

jurisdicțională deja derulată.

Faptul că norma nu stabilește

criteriile pe baza cărora instanța calculează despăgubirea nu reprezintă un argument

pentru determinarea ulterioară, pe baza acordului părților, ci semnifică necesitatea

aplicării regulilor specifice instituției de drept substanțial căreia se circumscrie

raportul juridic obligațional dedus judecății, după cum se va arăta la pct. 4 din

prezentele considerente.

2.

Nu sunt fondate nici motivele

de recurs relative la excepția prescripției dreptului material la acțiune, respinsă

prin decizia de apel.

Potrivit art. 39 din Legea

nr. 137/2002 în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în garanție

– 23 septembrie 2002, respectiv cea publicată în M. Of. nr. 215/28.03.2002, t

ermenul de prescripție

pentru introducerea cererii prin care se valorifică un drept conferit de Legea

nr. 137/2002 și de O.U.G. nr. 88/1997, „este de o lună de la (…) data nașterii dreptului

(…)”.

Așadar, atât termenul

de o lună, cât și cel prevăzut de art. 32

28

din aceeași O.U.G. nr. 88/1997

– la care se face, de asemenea, referire prin motivele de recurs – începe să curgă

de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus restituirea

în natură a imobilului, deoarece din acel moment hotărârea reprezintă titlu executoriu,

conform art. 376 alin. (1) C. proc. civ., conferind legitimitate creditorului pentru

formularea pretențiilor întemeiate pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997; în speță, este data pronunțării deciziei Curții de Apel Craiova

nr. 2164 din 30 iunie 2004.

Întrucât cererea de chemare

în garanție a fost formulată în septembrie 2002, chiar înainte de data de referință

menționată, nu se pune problema nerespectării termenului special de prescripție,

excepția cu acest obiect fiind, în mod corect, respinsă în cauză.

excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție din perspectiva neîndeplinirii

cerinței – premisă de aplicare a dispozițiilor

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

respectiv aceea ca actul de vânzare-cumpărare de acțiuni să fi fost încheiat între

părți înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, în mod corect, a fost

respinsă, din moment ce vânzarea din cauză a avut loc în anul 2001 (contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni din 04 octombrie 2001).

fondul pretențiilor, se reține că, prin motivele de recurs pe acest aspect, se formulează

susțineri relative

la

cuantumul despăgubirilor datorate de către instituția publică implicată în privatizare,

recurenta pretinzând că acesta ar fi trebuit calculat în funcție de valoarea imobilului

din registrele contabile ale societății de la data când societatea a fost privatizată,

ca reprezentând valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare

a diminuării patrimoniului.

Aceste susțineri nu pot

fi evaluate de către instanța de control judiciar, în condițiile în care nici prin

hotărârea primei instanțe, nici prin decizia de apel, nu a fost stabilit un cuantum

al despăgubirilor.

Astfel, deși a recunoscut

dreptul pârâtei la despăgubiri, pe temeiul art. 32

4

, prima instanță nu

a evaluat prejudiciul cauzat prin restituirea în natură, către foștii proprietari,

a imobilului deținut de către pârâtă și nici nu a determinat criteriile de evaluare

a acestuia, apreciind că aceste aspecte interesează o etapă ulterioară finalizării

prezentului proces.

După cum s-a arătat deja

la pct. 1 din motivarea prezentei decizii, instanța ar fi trebuit să se pronunțe

în cauză în sensul cuantificării despăgubirilor derivând din restituirea imobilului

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar atare nepronunțare echivalează

nu numai cu încălcarea principiului disponibilității, în conformitate cu art. 129

alin. (6) C. proc. civ., dar și cu necercetarea fondului cererii de chemare în garanție.

Din acest motiv, î

n absența oricărei evaluări

cu privire la cuantumul despăgubirilor datorate, astfel cum s-a demonstrat prin

cele expuse, este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanță

de recurs, întrucât lipsesc elementele de fapt și de drept care să permită examinarea

legalității deciziei, din perspectiva arătată.

Art. 314 C. proc.

civ. impune casarea deciziei de către Înalta Curte în situațiile în care situația

de fapt nu rezultă cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare

a legii de către instanța de apel.

Cu ocazia rejudecării

apelului, instanța de evocare a fondului va identifica, în prealabil determinării

cuantumului despăgubirilor, criteriile de cuantificare a prejudiciului cauzat pârâtei

SC E. SA prin restituirea imobilului către foștii proprietari, în condițiile în

care art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu conține asemenea criterii, urmând

a se avea în vedere și susținerile părților pe acest aspect, inclusiv cele din motivele

de recurs.

Este de precizat că, în

absența criteriilor legale, se impune aplicarea regulilor specifice instituției

de drept substanțial căreia se circumscrie raportul juridic obligațional dedus judecății.

În acest context, instanța

de apel va determina natura răspunderii civile care operează în sarcina instituției

publice implicate în privatizare, în virtutea art. 32

4

, respectiv contractuală

sau delictuală ori dacă este întrunită ipoteza unui fapt juridic licit (reprezentat

de restituirea imobilului, în virtutea legii reparatorii, către foștii proprietari),

respectiv o îmbogățire fără justă cauză, aplicându-se, în mod corespunzător, regulile

specifice uneia sau alteia dintre instituții.

În mod evident, se va

ține seama de faptul că prin decizia nr. 2164 din 30 iunie 2004 a Curții de Apel

Craiova, irevocabilă, s-a dispus restituirea de către SC E. SA doar a părții deținute

din construcția din Constanța, Bd. F. și Bd. T. nu și din terenul aferent acestui

imobil.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va

casa decizia recurată, urmând a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe

de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de intervenienta-chemată în garanție A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 202/C din 21

septembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii

de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia recurată

și trimite cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 septembrie 2010.