ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4075/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Constanța la 3 septembrie 2001, reclamanții B.A.M.A., B.D.I.V., M.O.M., S.M.F. și S.M.G. au chemat în judecată pe pârâții SC E. SA și Statul Român prin Primăria Orașului E., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul situat în E. Nord, Str. Tudor Vladimirescu, compus din teren în suprafață de 318 mp. și 3 apartamente distincție cu intrări separate, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 92/1950. S-a mai solicitat să se constate că orice act de înstrăinare făcut de stat asupra acestui imobil, ca și cele de intabulare a înstrăinărilor astfel efectuate sunt lovite de nulitate absolută, autorii reclamanților, B.A., R.V.

și S.V. păstrându-și calitatea de proprietari, în cote de 1/3 fiecare. Reclamanții au mai solicitat să se constate că sunt moștenitorii proprietarilor imobilului și să se dispună intabularea în cartea funciară a cotelor indivize pe care le-au dobândit prin moștenire, respectiv: cota de 1/3 în favoarea reclamanților B.A. și B.D., cota de 1/3 în favoarea reclamantei M.O. și cealaltă cotă de 1/3 în favoarea reclamanților S.M. și S.M., urmând a fi obligați pârâții să le lase imobilul în deplină proprietate și posesie reclamanților, cu cheltuieli de judecată.

La primul termen de judecată, reclamanții și-au completat acțiunea sub aspectul obiectului și al cadrului procesual pasiv, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună și anularea deciziilor art. 392, 393 și 394 emise de SC E. SA la 23 iulie 2001. Reclamanții au precizat că înțeleg să cheme în garanție și Orașul E. prin Primar și Consiliul local E. SC E. SA a invocat prin întâmpinare excepția de competență materială a Judecătoriei Constanța, raportată la prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, precum și excepția lipsei calității procesuale active.

Aceeași pârâtă a formulat cerere de chemare în garanție a Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participanților Statului și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestora la repararea prejudiciului ce va fi cauzat societății în ipoteza restituirii imobilului către reclamanți, prejudiciu constând în valoarea bunului la prețul actual de circulație, precum și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la achitarea integrală a despăgubirilor. Prin sentința civilă nr. 17837 din 6 decembrie 2001, Judecătoria Constanța a admis excepția de competență materială, invocată de pârâta SC E. SA, și a declinat cauza spre competentă soluționare Tribunalului Constanța, reținând că natura litigiului atrage competența instanței determinate de art. 24 al.8 din Legea nr. 10/2001.

La Tribunalul Constanța, reclamanții au depus o precizare a acțiunii prin care au solicitat să se ia act că renunță la petitele 4,5,6,7 și 8 din acțiunea introductivă și că solicită să se constate nulitatea absolută a deciziilor nr. 392, 393 și 394 din 27 iulie 2001, emise de SC E. SA, cu nesocotirea normelor imperative de ordine publică prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001 și a actelor juridice de privatizare prin care SC E. SA a devenit proprietara imobilului, ca urmare a încheierii lor cu rea credință. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei SC E. SA să emită decizie de restituire în natură a imobilului în litigiu, cu obligarea acesteia la plata de daune cominatorii de 300 de lei pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a sentinței ce se va pronunța și până la emiterea deciziei de restituire.

În subsidiar, în ipoteza constatării bunei credințe a pârâtei la momentul dobândirii imobilului, s-a solicitat obligarea acesteia de a emite dispoziție cu ofertă de restituire prin echivalent, conform art. 24 din lege, sub sancțiunea plății de daune cominatorii. La termenul din 29 mai 2002, numita P.I.S. a formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care a solicitat să se constate că are calitatea de proprietar a apartamentului situat în E. Nord, Vila Z. (fostă „L.”, din B-dul Tudor Vladimirescu și a terenului aferent în suprafață de 106 mp. și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil.

În motivarea acestei cereri, intervenienta a arătat că autoarea sa, S.A.L.M., a dobândit proprietatea imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 40065 din 13 decembrie 1940 încheiat cu D.A.H., iar prin testamentul autentificat sub nr. 8300/1994 la Notariatul de Stat sector 3 București a instituit-o (pe intervenientă) ca legatar universal. S-a mai pretins că imobilul revendicat a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, pe numele unei alte persoane decât adevărații proprietari, care făceau parte din categoriile sociale și profesionale exceptate de la naționalizare și că intervenienta a solicitat restituirea lui în natură prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta nefiind însă soluționată până la momentul introducerii cererii de intervenție.

La 2 octombrie 2002, intervenienta și-a completat cererea, solicitând să se constate nulitatea absolută a actelor încheiate între Primăria E. și SC E. SA pentru bunurile altuia și să se admită în parte acțiunea principală, doar pentru cota de 2/3 din imobil, cu motivarea că cealaltă cotă aparține lui V.R. Prin încheierea de la termenul din 29 mai 2002, Tribunalul Constanța a admis în principiu cererea intervenție în interes propriu formulată de P.I.S., iar prin încheierea de la 11 decembrie 2002 a respins în principiu această cerere reținând că prin notificare s-a solicitat de persoana menționată restituirea în natură a unui alt imobil decât cel în litigiu, respectiv a vilei „C.”. Pârâta chemată în garanție A.P.A.P.S.

a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că nu are calitatea procesuală pasivă, ci doar aceea de administrator al acțiunilor deținute de stat la societatea comercială. Prin sentința civilă nr. 394 din 24 martie 2003, Tribunalul Constanța a respins acțiunea reclamanților astfel cum a fost modificată, precum și cererea de chemare în garanție ca nefondate. La pronunțarea hotărârii instanța a avut în vedere că reclamanții nu au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite, deoarece dreptul de proprietate asupra terenului de 318 mp. nu a existat în patrimoniul autorilor lor, actul prin care au cumpărat acest imobil fiind desființat de plin drept. S-a constata că unul dintre cele trei apartamente care compun imobilul a aparținut D.A.H., care, la rândul lui, l-a vândut autoarei intervenientei, a cărei cererea a fost respinsă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și intervenienta în interes propriu. Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 143/C din 28 octombrie 2003 a respins apelurile ca nefondate, reținând că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți nu poate fi primită deoarece imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul autorilor acestora ca efect al pactului comisoriu de grad IV stipulat în contractul de vânzare cumpărare a terenului, la expirarea termenului de plată a prețului și fără intervenția instanței judecătorești, trecând în proprietatea SC T., astfel că reclamanții nu au calitate procesuală activă. Recursul declarat de reclamanți și intervenientă împotriva deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar potrivit art. II alin. (1)-(4) din Legea nr. 219/2005 a fost trimis spre competentă soluționare Curții de Apel Constanța.

Aceasta din urmă a invocat din, oficiu excepția necompetenței sale materiale, excepție pe care a admis-o prin decizia nr. 729/C din 21 noiembrie 2002, în temeiul art. 2-4 C. proc. civ. și a art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005, declinând judecata căii de atac în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin decizia nr. 5924 din 15 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile reclamanților și intervenientei în interes propriu, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel, reținând că instanța de apel a calificat greșit acțiunea ca fiind o acțiune în revendicare imobiliară de drept comun, consecința acestei măsuri constituind-o rezolvarea litigiului în afara reglementărilor Legii nr. 10/2001.

Prin decizia de casare s-a solicitat necesitatea examinării criticilor de fond din recursul reclamanților și a determinării modalității de preluare a imobilului, precum și a reverificării incidenței prevederilor art. 294 C. proc. civ., în ceea ce privește apelul intervenientei.

În apel, după casare, intimatul Statul Român prin Ministerul finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în susținerea căreia a arătat că nu poate fi obligat în cererea de chemare în garanție formulată de SC E. SA, deoarece nu există niciun raport juridic între stat și pârâta menționată, iar, pe de altă parte, nu deține niciun drept real asupra imobilului în litigiu, care se află în patrimoniul Consiliului Local E. și al Orașului E. Prin decizia civilă nr. 166/C din 14 mai 2007, Curtea de Apel Constanța, constatând că se impune examinarea cu prioritate a excepției referitoare la nesoluționarea cererii de intervenție, a admis apelurile, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanța, reținând că la termenul din 11 decembrie 2002 nu se putea repune în discuție problema admisibilității în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de P.I.S., problemă ce fusese deja soluționată prin încheierea de la termenul din 29 mai 2002, ci trebuia judecată pe fond această cerere.

Prin sentința civilă nr. 1548 din 9 decembrie 2008, Tribunalul Constanța – secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a intervenientei în interes propriu, a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul local al Orașului E., a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a AVAS București, rejudecând acțiunea principală și cererea de chemare în garanție ca fiind îndreptate împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. S-a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanții B.D.I.V., B.A.M.A., S.M.G. și S.M.F. în contradictoriu cu pârâții SC T.M.N. și Orașul E. prin Primar.

Prin aceeași hotărâre s-a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta P.I.S., s-a dispus anularea deciziilor nr. 393 din 23 iulie 2001, 394 din 23 iulie 2001 și 57 din 15 aprilie 2002, emise de SC E. SA și s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 318 mp. situat în Orașul E. Nord, (identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară ing. B.E., în cote egale de către 1/3 reclamanților B.D.I.V. și B.A.M.A., S.M.G. și S.M.F. și intervenientei P.I.S. S-a dispus, totodată, restituirea în natură a construcției „Vila Z.”, edificată pe terenul menționat după cum urmează: către reclamanții B. apartamentul situat în partea stângă a clădirii, către reclamanții S. apartamentul situat în partea centrală, iar către intervenientă apartamentul situat în partea dreaptă a clădirii.

S-a respins ca nefondat capătul de cerere privind nulitatea actelor de înstrăinare prin care imobilul (construcția) în litigiu a intrat în patrimoniul SC E. SA. S-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul S.M.I. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că prin deciziile menționate, emise de SC E. SA au fost respinse cererile de restituire în natură formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, argumentându-se că imobilul intră sub incidența art. 27 și 46 din Legea nr. 10/2001, iar pentru acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent persoana îndreptățită se poate adresa A.P.A.P.S. București (fostul FPS) și invocându-se faptul că SC E. SA este o societate comercială privatizată.

S-a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16711 din 23 iunie 1933 la Tribunalul Ilfov și transcris sub nr. 2621 din 1 iulie 1933 la Tribunalul Constanța, A.B., V.R. și V.S. au cumpărat de la SC T. SA un teren în suprafață de 318 mp. situat în T., județul Constanța, lotul nr. 86, în schimbul prețului de 160.000 lei, ce urma a se achita la sediul societății din București. În cuprinsul acestui Contract s-a precizat și un pact comisoriu de gradul IV, în sensul că, în caz de neplată a prețului actual se consideră pe deplin drept reziliat, fără somație, punere în întârziere sau judecată, sumele încasate de societate fiind păstrate de aceasta, fără nicio pretenție din partea cumpărătorilor.

S-a constatat că reclamanții s-au legitimat în calitate de moștenitori ai celor trei coproprietari, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitate în care au formulat notificările soluționate prin deciziile menționate. Prima instanță a mai reținut că prin convenția olografă din 16 iulie 1935 cei trei coproprietari inițiali au ieșit din indiviziune, fiecare răspunzând pentru 1/3 din datoria de 160.000 lei la Societatea T. – E. Ca urmare a neîndeplinirii obligației contractuale de plată a prețului, Societatea T. a procedat la punerea în executare a pactului comisoriu de gradul IV din contractul de vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din cuprinsul procesului verbal încheiat la data de 27 iulie 1935. S-a reținut însă că deși societatea a fost pusă în posesia terenului de 318 mp., în realitate, pactul comisoriu nu a operat în privința tuturor coproprietarilor, la date ulterioare procesului verbal înregistrându-se declarații de impunere pentru D.B.

și V.S. Apartamentul aparținând inițial coproprietarului V.R. a fost vândut de SC T. SA către D.A.H. prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 38499 din 29 octombrie 1937 la Tribunalul Ilfov, iar acesta la rândul său, l-a vândut prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 40065 din 13 decembrie 1940 la Tribunalul Ilfov, către L.M.L., una și aceeași persoană cu S.A.L.M., autoarea intervenientei P.I.S. S-a avut în vedere că imobilul a fost naționalizat, în întregul său, în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziția nr. 199 din anexă, pe numele „Dr. S.”, deși se afla în proprietatea Dr. B., V.S. și L.M.S. Prima instanță a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, iar în ceea ce privește situația juridică actuală a imobilului, s-a reținut că terenul în suprafață de 318 mp.

face parte din patrimoniul privat al Orașului E., iar vila „T.”, actuala vilă „Z.” este evidențiată în patrimoniul SC T.M.N. (fostă SC E. SA), care a dobândit dreptul de proprietate în cadrul procesului de privatizare conform Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1041/1990. Reținându-se că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, s-a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (1), (7) și (9) din Legea nr. 10/2001, care consacră principiul prevalenței restituirii în natură, art. 2 alin. (2) din lege, precum și obligativitatea respectării reglementărilor referitoare la proprietate, cuprinse în Convenția pentru Drepturile Omului și Liberalității fundamentale și în protocoalele adiționale la această Convenție.

Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare de către stat a imobilului în litigiu, în condițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că acesta este nefondat, întrucât imobilul a intrat în patrimoniul SC E. SA în cadrul procesului de privatizare, în temeiul Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 1041/1990, nefiind dovedită în cauză reaua credință și nerespectarea legilor în vigoare la data transmiterii. Împotriva sentinței menționate au declarat apel pârâții Orașul E. și Consiliul local al Orașului E., SC T.M.N. SA E. Nord și reclamantul S.M.I. Apelantul pârât Orașul E. prin primar a invocat greșita soluționare dată prin reținerea dovedirii existenței dreptului de proprietate al autorilor reclamanților la momentul preluării imobilului de către stat, prin înlăturarea efectelor pactului comisoriu cuprins în contractul de vânzare-cumpărare nr. 76/1933.

S-a criticat, totodată, hotărârea primei instanțe pentru ignorarea prevederilor art. 33.1 lit. a) și c) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Prin apelul său, pârâta SC T.M.N. SA a invocat greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, având în vedere că autorii acestora și ai intervenientei au pierdut dreptul de proprietate asupra terenului anterior momentului naționalizării, prin efectele operării clauzei menționate cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare. S-a arătat că, în acest contract, prima instanță nu mai putea verifica legalitatea titlului Statului, susținându-se, totodată, că prin modul de soluționare a excepției lipsei pârâtului Consiliul Local E. s-au încălcat prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Apelanta a precizat că la 14 februarie 2001, făcând parte din categoria societăților pe acțiuni integral privatizate, vila „Z.” fiind dobândită de societate după înființare, la 26 aprilie 1991, odată cu emiterea O.M.T. nr. 154/1991, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 21.1 lit. e) din Normele Metodologice. S-a criticat sentința tribunalului și în ceea ce privește modul de soluționare a cererii de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Statul Român și AVAS. Apelurile declarate de S.M.I. și de Consiliul Local E. nu au fost motivate. Prin decizia civilă nr. 125/C din 6 mai 2009, Curtea de Apel Constanța – Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelurile formulate de pârâții Orașul E. și SC T.M.N.

SA E. și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pe acești pârâți să restituie în natură reclamanților B.D.I.V. și B.A.M.A. apartamentul situat pe partea stângă a construcției vila „Z.” și a cotei de 1/3 din terenul aferent de 318 mp., iar intervenientei P.I.S. apartamentul situat pe partea dreaptă a imobilului și cota de 1/3 din terenul aferent. S-a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de SC T.M.N. SA în control cu AVAS București, fiind obligată aceasta din urmă să acorde societății pârâte despăgubiri echivalente valorii actuale a părții de imobil restituite în natură, conform standardelor internaționale de evaluare. S-a respins ca nefondată acțiunea reclamanților S.M.G.

și S.M.F. și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Prin aceeași hotărâre s-au respins ca nefondate apelurile declarate de S.M.I. și Consiliul Local al Orașului Constanța. Prin considerentele deciziei, instanța de apel a reținut, în esență, că imobilul a fost preluat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, cât privește pe autorii B.A. și S.L., constatând, însă, că nu s-a dovedit în mod cert dreptul de proprietate al lui S.V. asupra terenului dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 1933 și pierdut prin efectul pactului comisoriu clarificat conform procesului verbal din 17 iulie 1935, în ce îl privește pe acesta soluția instanței de fond bazându-se exclusiv de pretenții.

S-a mai reținut că SC T.M.N. SA nu poate invoca inaplicabilitate prevederilor Legii nr. 10/2001, fiind dovedit că în anexa Decretului 92/1950, regiunea Dobrogea se regăsește consemnat, la poziția nr. 199, „Imobil complet” pe numele Dr. S., ceea ce implică incidența art. 2 alin. (1) lit. a) din legea specială. În ceea ce privește apelul SC T.M.N. SA s-a considerat că nu se poate invoca greșita aplicare a art. 21.1 lit. e) din Normele metodologice, câtă vreme construcția în litigiu se află în activul său patrimoniul, iar pentru terenul aferent a invocat, la termenul din 8 noiembrie 2001, dreptul de proprietate în temeiul H.G. nr. 1041/1990 și Ordinului Ministerului Comerțului și Turismului 154/1991.

Asupra criticii nefondate la obligarea societății apelante la restituirea în natură a imobilului, s-a considerat că s-au aplicat corect dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin prisma soluției pronunțate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 830 din 8 iulie 2008. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții S.M.F. și S.M.G., B.D., B.A.M.A. și pârâții Orașul E. prin Primar și Consiliul Local al Orașului E., SC T.M.N. SA și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Prin recursul lor, reclamanții S.M.F. și S.M.G. au criticat decizia recurată pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii în sensul de a i se restitui apartamentul din centrul vilei „Z.” și terenul aferent.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții S. au invocat contradictorialitatea motivării în sensul că, deși s-a reținut că în „Tabloul proprietarilor din anul 1940” figura și autorul lor, nu s-a avut în vedere că nu există nicio probă din care să rezulte că SA T. ar fi intrat în posesia cotei de 1/3 aparținând lui S.V. S-a susținut că, din actele dosarului a rezultat că relația contractuală cu vânzătoarea terenului SA T. a fost stabilită cu Dr. B., în baza mandatului tacit dat acestuia, ca jurist, plata ratelor restante fiind efectuată de mandatar, care a acționat atât în nume propriu cât și în numele mandantului. S-a arătat că, pe cale de consecință, prin continuarea plății ratelor, procesul-verbal din 27 iulie 1935 prin care s-a constatat că a operat pactul comisoriu a rămas fără efecte, întregul imobil fiind preluat prin Decretul nr. 92/1950.

Recurenții au invocat astfel preluarea abuzivă și aplicabilitatea dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motive pentru care au solicitat modificarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin recursul său reclamantul B.D. a criticat decizia recurată pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. a susținut că toate demersurile după 1989 pentru restituirea imobilului au fost făcute de urmașii Dr. B. și pentru urmașii lui V. S., reclamanții S.M.F. și S.G.M., în baza procurii depuse la dosar (date lui B.D.). Recurentul a confirmat astfel susținerile celorlalți recurenți reclamanți în sensul că autorul său a acționat în baza unui mandat tacit dat de coproprietarul S.V., în acest mod explicându-se faptul că întregul imobil a fost preluat pe numele autorului său (greșit indicat în anexa la decretul de naționalizare pe „S.”).

Orașul E. prin primar și Consiliul Local al Orașului E. au criticat decizia recurată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând greșita restituire a cotelor de 1/3 din terenul aferent părții din construcție restituite către B.D.I.V., B.A.M.A. și P.I.S. S-a învederat că s-au încălcat dispozițiile art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 și nu s-a dovedit că plățile făcute de B.R. ulterior procesului verbal din 27 iulie 1935 al executorului judecătoresc de pe lângă Tribunalul Constanța au fost efectuate pentru teren, având în vedere că acesta nu era identificat. De asemenea, s-a susținut că declarația de impunere ulterioară anului 1935 se referea doar la construcție.

Motivele de recurs invocate de B.A.M.A. sunt incidente cu cele ale reclamantului B.D. Prin recursul său pârâta SC T.M.N. a invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând modificarea deciziei recurate în sensul înlăturării obligației sale de restituire a apartamentelor și cotelor aferente de teren către reclamanții B. și intervenienta P. Dezvoltând motivele de recurs, pârâta recurentă SC T.M.N. a invocat împrejurarea că P.I.S. nu a parcurs procedura administrativă stabilită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât modificarea acesteia a avut ca obiect vila C. și nu vila Z., această notificare fiind respinsă prin decizia nr. 57 din 15 aprilie 2004, ce nu a fost contestată conform dispozițiilor legale.

Cel de-al doilea motiv de recurs al pârâtei s-a referit la inexistența dovezilor din care să rezulte că P.S. a moștenit apartamentul din vila „Z.”, întrucât din testamentul lui S.L.M. și din certificatul de moștenitor nu rezultă că în anexa succesorală s-ar fi aflat apartamentul din imobilul în litigiu. S-a susținut, totodată, că pactul comisoriu de gradul IV din contractul de vânzare-cumpărare a operat în privința tuturor proprietarilor, invocându-se și încălcarea prevederilor art. 21.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare măsură a Legii nr. 10/2001, în raport de care recurenta nu are calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării. Ultima critică formulată prin recursul pârâtei SC T.M.N.

s-a referit la împrejurarea că bunul în litigiu a ieșit din proprietatea autorilor reclamanților și intervenientei la data de 27 iulie 1935, astfel că instanța de judecată nu mai putea verifica legalitatea titlului statului. Prin recursul său, pârâta AVAS a criticat decizia recurată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând respingerea apelului pârâtei SC T.M.N., iar pe fond respingerea cererii de chemare în garanție ca inadmisibilă și neîntemeiată. Recurenta a susținut că art. 27 (actualul art. 29) din Legea nr. 10/2001 nu îi conferă calitate procesuală pasivă și că nu s-a făcut dovada privatizării SC T.M.N. de către AVAS, neîncheindu-se contract de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Recurenta AVAS a precizat că acțiunile au fost înstrăinate printr-un contract de cesiune, astfel, că, în mod eronat, s-a invocat în susținerea cererii de chemare în garanție art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată. S-a învederat de către recurentă că, în subsidiar, în ipoteza în care se va respinge excepția lipsei calității procesuale a pârâtei SC T.M.N. în cererea de chemare în garanție, înțelege să invoce excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanție, ca excepție de ordine publică, pentru neîndeplinirea condiției imperative prevăzută de art. 32 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, respectiv aceea a existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în natură a bunurilor imobile către foștii proprietari.

S-au formulat întâmpinări la recursuri de către intimata P.I.S., în raport de recursurile pârâților Orașul E. prin primar și SC T.M.N. SA și de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, raportat la toate recursurile declarate în cauză, acest pârât referindu-se exclusiv la excepția lipsei calității sale procesuale pasive. În faza recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile declarate de reclamanții S.M.F. și S.M.G., precum și de reclamanții B.D. și B.A.M.A. sunt întemeiate pentru considerentele ce succed: Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, terenul din E. Nord, Str. Tudor Vladimirescu, în suprafață de 318 mp.

a fost dobândit cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16711 din 23 iunie 1933 și transcris sub nr. 2621 din 1 iulie 1933 de autorii reclamanților S.V. și, respectiv Dr. B.A. împreună cu defunctul R.V., cu prețul de 160.000 lei, plătibil în rate, din care s-a achitat la momentul încheierii contractului suma de 80.000 lei, emițându-se o singură chitanță, pe numele Dr. B. Pe terenul menționat, cei trei coproprietari au edificat între anii 1934-1935 vila „T.”, compusă din trei apartamente identice.

Ca urmare a unor dificultăți financiare pe care le avea coproprietarul R.V., neputând să-și achite ratele, cei trei proprietari au încheiat o convenție la 16 iulie 1935, cu acordul scris al vânzătoarei SC T. Societatea vânzătoare a încheiat la 27 iulie 1935 un proces verbal, prin care se constata rezoluțiunea contractului de vânzare a terenului, în baza pactului comisoriu de gradul IV pentru neplata prețului, potrivit clauzei din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu cei trei coproprietari. În procesul verbal s-a făcut mențiunea că vila compusă din trei apartamente era construită. Ulterior, potrivit înțelegerilor proprietarilor B. și S. cu vânzătoarea, SC T. SA nu a cerut aplicarea procesului verbal din 27 iulie 1935 (fila 144 dosar apel) în ceea ce îi privește pe aceștia, întocmindu-se un plan de plată a ratelor.

Contrar celor reținute prin considerentele deciziei recurate, Curtea va reține că relația contractuală a fost stabilită între Dr. B. și vânzătoarea SC T., achitând ratele atât pentru partea sa din imobil cât și pentru cea aparținând lui S.V. Existența mandatului tacit dat Dr. B. de celălalt proprietar este confirmată de ambele părți și rezultă și din probele administrate. Astfel, din restul neachitat al prețului (de 160.000 lei), respectiv suma de 80.000 lei, datoria pentru 2/3, potrivit cotelor dr. B. și S.V., reprezenta 53.333 lei. Chitanțele depuse la dosar fac dovada achitării unei sume totale de 54.481 lei, acestea fiind emise pe numele Dr. B. (filele 146-150 dosar apel).

Motivarea deciziei recurate este contradictorie, întrucât, deși se reține (pa lag.11 a deciziei) că SC T. a acceptat să primească și ulterior datei de 17 iulie 1935 rate succesive ale creanței născute în temeiul contractului, fiind, așa cum s-a arătat, achitat integral restul de preț, se constată eronat că vânzarea terenului a rămas validă numai pentru cota de 1/3 aparținând Dr. B., fără să se țină seama că suma de 54.481 lei depășea echivalentul cotei (de 1/3) ce revenea acestuia din prețul total rămas neachitat. De asemenea, instanța a reținut fără niciun suport juridic (pag. 12 din decizie) că din probele administrate nu a rezultat că pe terenul aparținând lui S.V. s-ar fi edificat o construcție de către acesta, deși prin procesul verbal din 27 iulie 1935, la care s-a făcut referire, executorul judecătoresc constată că la acea dată construcția era edificată, Dr.

S. fiind prezent în apartamentul său și semnând procesul verbal. Contrar considerentelor deciziei recurate, în sensul că nu există probe din care să rezulte că S.V. ar fi achitat impozite pentru apartamentul său, din înscrisurile depuse la dosar (fila 140 dosar fond), respectiv matricola, rezultă că pentru imobilul construit din piatră și cărămidă, vila „T.” pe faleză, în stare bună, ocupat de proprietar în timpul sezonului, s-a achitat impozit pe anii 1942-1950, pe numele S.V. Este, astfel, evident că autorul recurenților reclamanți, S.V. a achitat impozite pentru imobil ulterior procesului verbal din 27 iulie 1935. Față de toate aceste considerente, se va reține că, prin acordul dintre părți cu privire la încasarea restului de preț, procesul verbal din 27 iulie 1935, prin care se dădea eficiență pactului comisoriu pe gradul IV înscris în contractul de vânzare-cumpărare a terenului, a rămas fără efecte nu numai față de proprietarul Dr.

B., ci și față de proprietarul S.V. Deși acesta din urmă nu figurează ca persoană naționalizată prin Decretul nr. 92/1950, act normativ cu efecte atât in personam cât și in rem, este inadmisibil că la 21 aprilie 1950 întregul imobil a fost preluat pe numele „S.”, fiind astfel incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Curtea va reține că, în ceea ce îi privește pe recurenții reclamanți B.D. și B.A.M. interesul căii de atac se justifică prin faptul că ar putea fi obligați să răspundă în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză, în calitate de moștenitori ai autorului lor, de către moștenitorii Dr. S., în cazul în care nu s-ar constata achitarea și în numele acestuia din urmă, în baza mandatului taci, a diferenței din prețul terenului.

În ceea ce privește recursul AVAS, Curtea va reține că acesta este întemeiat raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, față de temeiul invocat de SC T.M.N. SA în susținerea cererii de chemare în garanție, respectiv art. 27 (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001 modificată, această autoritate nu are calitate procesuală pasivă. Se va reține că obligarea AVAS de a acorda despăgubiri echivalente valorii actuale a părții din imobil restituite în natură, conform standardelor internaționale de evaluare, încalcă dispozițiile legale menționate, întrucât nu s-a dovedit că recurenta a efectuat privatizarea SC T.M.N. SA, menționându-se doar că aceasta este succesoarea în drepturi a Fondului Proprietății de Stat.

Această calitate, de instituție publică implicată în penalizarea SC E. SA (actuala SC T.M.N. SA) ar fi putut fi atribuită AVAS, doar în situația în care aceasta ar fi înstrăinat acțiunile emise de SC E. SA prin metodele specifice de privatizare conform art. 13 din O.U.G. nr. 88/1997 și, în mod evident, numai dacă se încasau anumite sume de bani pentru pachetul de acțiuni. Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 43 alin. (1) și art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, din care rezultă că întotdeauna procesul de privatizare se caracterizează prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare de acțiuni, în baza căruia să fie încasat un preț. Or, așa cum a rezultat din probele administrate, înstrăinarea acțiunilor SC E. SA s-a efectuat printr-un contract de cesiune și nu printr-un contract de vânzare-cumpărare.

De altfel, F.P.S. s-a retras din SC E. la 4 februarie 1999 (fila 79 dosar apel) anterior actului constitutiv al societății nr. 971 din 25 martie 1999, iar A.P.A.P.S. a devenit acționar aducând ca aport teren, abia la 5 aprilie 2001 (fila 82 dosar apel). Se va constata că, în raport de admiterea recursului pentru primul motiv invocat vizând lipsa calității procesuale pasive a AVAS în cererea de chemare în garanție, nu se mai impune a se analiza motivul de recurs subsidiar referitor la neîndeplinirea condiției imperative a existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile, conform art. 32 4 alin. (2) din O.U.G. 88/1997 modificată. În ce privește recursul pârâtului Orașul E. prin Primar și Consiliul local al orașului E., Curtea ca constata că niciuna din criticile invocate nu este fondată.

Astfel recurenții pârâți au susținut că nu s-a făcut dovada că plățile încasate de vânzătoarea SC T. au fost făcute pentru teren. În condițiile în care nu s-a contestat că edificarea construcției s-ar fi efectuat pe cheltuiala autorilor reclamanților este evident că plățile făcute de aceștia nu puteau avea ca obiect decât diferența de preț rămasă neachitată. De altfel, cuantumul acestora, dovedit cu chitanțele depuse la dosar, corespunde echivalentului cotei de 2/3 (1/3 +1/3) din prețul rămas de achitat după încheierea contractului de vânzare-cumpărare a terenului, moment la care s-a plătit avansul de 80.000 lei, corespunzător celor trei cote de câte 1/3. Critica potrivit căreia declarațiile de impunere invocate de reclamanți s-ar fi referit doar la construcție este, de asemenea, neîntemeiată.

De vreme ce s-a achitat pentru imobil în integralitatea sa este evident că a privit și terenul, situație ce este, de altfel, confirmată de naționalizarea imobilului în tot (atât a terenului cât și a construcției), iar recurenții nu au dovedit că impozitul pe perioada 1935 – 1950 (momentul naționalizării) s-ar fi achitat de alte persoane. Curtea va reține că nici recursul pârâtei SC T.M.N. SA nu este fondat, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Astfel, nu poate fi primită critica formulată de această recurentă prin primul motiv vizând neparcurgerea procedurii administrative prevăzută de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 de către intervenientă, întrucât o asemenea critică nu a fost susținută de SC T.M.N.

SA și ca motiv de apel, neputând fi examinată omisso medio. Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs este, de asemenea, neîntemeiată. Natura acțiunii exercitate de intervenienta P.I.S., pe calea intervenției în interes propriu și formularea acesteia în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 au fost stabilite cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 5924 din 15 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual. După ce a stabilit că cererile reclamanților sunt admisibile și a dat îndrumări în ce privește rejudecarea acestora, instanța supremă a concluzionat că „aceeași soluție se cuvine și în privința cererii de intervenție”, astfel că susținerile recurentei pârâte sunt formulate cu încălcarea puterii obligatorii a deciziei de casare și autorității de lucru judecat a acesteia.

Critica referitoare la nedovedirea împrejurării că autorul intervenientei, Dr. A.H. ar fi cumpărat apartamentul ce ar fi revenit lui R.V. este invocată pentru prima dată în recurs, neconstituind obiect al motivelor de apel, astfel că nu va fi examinată emisso medio. Celelalte motive de recurs ce se referă, în realitate, la lipsa calității procesuale active a intervenientei, în sensul că aceasta nu ar fi moștenit apartamentul din vila „Z.”, întrucât acesta nu figurează în masa succesorală reținută prin certificatul de moștenitor. Această critică reprezintă o critică de netemeinicie, vizând, în realitate, modul de aplicare a probelor, ce nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. De vreme ce autoarea S.L. a instituit-o pe intervenienta intimată ca legatar universal, nu se impunea ca actul de voință să enumere limitativ toate bunurile cu privire la care testatoarea a lezat legatul iar în ce privește cuprinsul certificatului de moștenitor, se va reține că masa succesorală poate fi completată ulterior emiterii acestuia, printr-un act suplimentar. În absența restabilirii dreptului de proprietate pentru apartamentul în litigiu, era imposibil ca acesta să fie menționat în anul 1996 în certificatul de moștenitor cu care intervenienta își legitimează calitatea. Pentru aceleași considerente expuse și în analiza recursurilor reclamanților, vor fi constatate ca nefondate criticile recurentei pârâte SC T.M.N.

SA referitoare la împrejurarea că instanța de judecată va putea certifica legalitatea titlului statului pentru că terenul nu a intrat în proprietatea statului în perioada vizată de Legea nr. 10/2001, 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Se va reține, totodată, că susținerea recurentei în sensul că prin procesul verbal din 27 iulie 1945 ar fi reintrat în proprietatea statului nu este întemeiată, având în vedere faptul că anterior anului 1935 bunul nu a aparținut statului, ci SC T. S-a mai invocat și împrejurarea că suprafața constrânsă a vilei „T.” nu ar fi aceeași cu a vilei „Z.”, încercând, astfel, să se demonstreze lipsa de identitate dintre ceea ce s-a restituit și ceea ce au avut în proprietate autorii reclamanților.

Este evident că ceea ce s-a schimbat a fost doar denumirea vilei, după naționalizare, în condițiile în care recurenta nu a dovedit contrariul și nici nu a administrat probe din care să rezulte efectuarea unor lucrări care să fi dus la modificarea suprafeței imobilului. Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul reclamanților S.M.F. și S.M.G., precum și al reclamanților B.D. și B.A.M.A. și recursul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Se va modifica în parte decizia recurată în sensul că se vor respinge ca nefondate apelurile declarate de pârâții Orașul E. prin Primar și SC T.M.N. SA E. împotriva sentinței civile nr. 1548 din 9 decembrie 2008 a Tribunalului Constanța.

Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei cu privire la respingerea apelurilor declarate de reclamantul S.M.I. și pârâtul Consiliul Local al Orașului E. Se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de Orașul E. prin primar și Consiliul Local al Orașului E. și de pârâta SC T.M.N. SA. Se va respinge cererea de suspendare a executării formulată de AVAS în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ. ca rămasă fără obiect văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de suspendare a executării formulată de A.V.A.S. ca rămasă fără obiect. Admite recursurile declarate de reclamanții S.M.F. și S.M.G., precum și de reclamanții B.D. și B.A.M.A. și de pârâții Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 125/C din 06 mai 2009 a Curții de Apel Constanța – Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Modifică în parte decizia în sensul că respinge apelurile declarate de pârâții Orașul E., prin primar și SC T.M.N. SA E. împotriva sentinței civile nr. 1548 din 09 decembrie 2008 a Tribunalului Constanța, ca nefondate. Menține celelalte dispoziții ale deciziei cu privire la respingerea apelurilor declarate de reclamantul S.M.I.

și pârâtul Consiliul Local al orașului E. Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Orașul E., prin primar și Consiliul Local al orașului E. și de pârâta SC T.M.N. SA. Obligă pe intimații-recurenți-pârâți Consiliul Local al orașului E., Orașul E., prin primar și SC T.M.N. SA la 300 lei (RON) cheltuieli de judecată către recurenții-intimați S.M.F. și S.M.G. și la 200 lei (RON) către recurentul-intimat B.A.M.A. cu același titlu. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2010.