ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2103/2003

La data de 16 aprilie 2003 s-a luat în examinare recursul

declarat de reclamantele L.M.și P.M.împotriva deciziei nr. 41/C    din  27

februarie 2002  a Curții de Apel  Constanța – secția civilă.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 16 aprilie 2003 iar pronunțarea s-a

amânat la 8 mai 2003, apoi la 22 mai 2003.

C U R T E A

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la 27 iunie 2000, reclamantele L.M.și P.M.au solicitat, în

contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanța, prin primar, Consiliul Local

al Municipiului Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

să se constate dreptul lor de proprietate asupra cotei de 12/16 din terenul de

410,55 m.p. situat în Constanța, B-dul Tomis nr. 118 (fost B-dul Stalin nr. 118

și fost Carol nr. 122 – 124), precum și din cele două imobile amplasate pe

teren, constând în două clădiri distincte; a se constata că Statul Român are

drept de proprietate asupra cotei de 4/16 din imobile (teren și construcții),

urmare a succesiunii vacante după decesul lui R.H.E.C., decedată fără

posteritate.

Se mai

solicită obligarea pârâților la restituirea terenului și construcțiilor în cota

de 12/16 și să se dispună ieșirea din indiviziune între reclamante și pârâtul

Statul Român.

În motivarea

acțiunii, reclamantele au arătat că proprietatea a aparținut fraților V. A.și

R.G., așa cum rezultă din actul de partaj voluntar transcris în registrul de

transcrieri la Tribunalul Constanța, moștenitoarele proprietarilor sunt

reclamantele, imobilele fiind trecute la stat fără titlu.

Reclamantele și-au

întemeiat acțiunea pe prevederile art.480, 640, 650 C. civ.și Legea

nr.112/1995.

Prin sentința

civilă nr. 299 din 2 mai 2001, Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca

inadmisibilă.

Reținând că

reclamantele au formulat numai primul capăt de cerere, anume constatarea

dreptului lor de proprietate în cota de 12/16, instanța a respins acțiunea cu

motivarea că potrivit art.111 C.proc.civ. acțiunea în constatare are caracter

subsidiar, calea este deschisă numai dacă nu ar putea cere realizarea

dreptului, iar reclamantele au la dispoziție acțiunea în revendicarea

imobilului preluat abuziv de stat.

Apelul

introdus de reclamante împotriva sentinței a fost admis de Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, care prin decizia nr.244/C din 28 septembrie 2001 a

anulat sentința și a trimis cauza pentru rejudecare pe fond la Tribunalul

Constanța.

În motivarea

deciziei s-a reținut că deși, în principiu, acțiunea în revendicare nu poate fi

promovată decât de toți coproprietarii, ea este admisibilă chiar formulată de o

parte dintre ei atunci când justifică un interes legitim, iar în speță el

constă în apărarea dreptului de proprietate, readucerea imobilelor în

patrimoniul reclamantelor și înlăturarea consecințelor preluării abuzive de

către stat.

În rejudecare,

prin sentința civilă nr. 770 din 30 noiembrie 2001, Tribunalul Constanța,

secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale în soluționarea

litigiului, ridicată din oficiu de instanță, și a declinat competența de

judecare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța.

În sprijinul

acestei soluții, tribunalul a invocat prevederile art. 297 alin. 1 C.proc.civ.,

motivând că prin anularea sentinței, ca urmare a soluționării nelegale pe

excepție, curtea de apel era datoare să evoce fondul și să judece procesul,

pronunțând o hotărâre definitivă, în concordanță cu prevederile textului citat.

Prin decizia

civilă nr. 41/c din 27 februarie 2002, Curtea de Apel Constanța, potrivit art.

297 C.proc.civ., evocând fondul, a judecat cauza și a respins acțiunea

reclamantelor ca nefondată, cu motivarea că reclamantele nu au făcut dovada

titlului de proprietate privind imobilul, actul de partaj voluntar prezentat

are caracter declarativ nu translativ de proprietate și în plus pârâții nu au

participat la partajul amiabil.

Reclamantele

au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel.

Criticând

soluția, recurentele arată că actul de partaj voluntar constituie probă în

dovedirea dreptului lor de proprietate asupra imobilului, chiar dacă are

caracter declarativ și este greșită concluzia instanței că partajul nu

reprezintă un titlu care poate fi invocat  în dovedirea dreptului de

proprietate, iar referirea din considerentele deciziei la faptul că pârâții nu

au fost părți în partajul voluntar, este străină de natura litigiului.

Apoi, instanța

nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate, anume procesul-verbal de

carte funciară întocmit în 1941 privind imobilul din litigiu, care specifică

proprietarii anteriori din decursul ultimilor 20 de ani și arată modurile de

dobândire, rubrică în care este menționat Rizescu Tănase, autorul lor, cu titlu

de cumpărare.

În drept,

recurentele invocă motivele de casare prevăzute în art. 304 pct. 7, 9 și 10

C.proc.civ..

Recursul

reclamantelor este fondat.

Prin titlu, ca

dovadă a dreptului de proprietate, se înțeleg nu numai titlurile translative de

proprietate, care crează un drept nou în patrimoniul dobânditorului, ci și

titlurile declarative, care recunosc numai un drept anterior, cum sunt

hotărârile judecătorești ori partajul.

Regula

funcționează în cazul partajului judiciar, în care cel ce promovează acțiunea

este obligat să depună titlul în baza căruia cere împărțeala, instanța

verificând titlul prezentat.

În ipoteza

partajului voluntar, care scapă verificării instanței, actul de partaj este necesar

a fi completat cu înscrisuri doveditoare privind dreptul de proprietate al

autorului copartajanților a cărui masă succesorală o împart pe cale amiabilă.

Imperativul

suplimentării probatoriului este prezent în cauză, chiar dacă procesul verbal

de partaj a fost autentificat (13 noiembrie 1934), întrucât actele succesive

(1941) “foaia de date pentru cartea funciară” și verso-ul procesului verbal de

înscriere în cartea funciară, denumit “proprietatea imobilului aparține și este

dobândită cum se arată în prezentul tablou”, au fost completate de V. A.,

moștenitoare și copartajantă, fără ca cele declarate să fie supuse verificării

de către o autoritate abilitată și pe baza acestor declarații urma să se

înscrie V.A.și R. G.  în cartea funciară cu titlu de partaj, înscriere ce însă

nu s-a mai operat. De altfel, în adresa trimisă de Ministerul Justiției –

comisia de întocmire a cărților funciare Constanța la 18 februarie 1941 la

domiciliul lui V.V. se menționează obligativitatea de a aduce comisiei “actele

în original sau copii legalizate și planurile privind imobilul”, de unde

concluzia că fără ele înscrierea nu s-ar fi efectuat.

Așadar,

suplimentarea probațiunii, în sensul celor mai sus examinare, se impune în

cadrul rejudecării cauzei.

Cel de al

doilea argument invocat de instanța de apel pentru a respinge acțiunea, acela

că partajul voluntar nu poate constitui titlu în acțiunea de revendicare

întrucât pârâții nu au participat la el, nu poate fi acceptat.

La data

partajării voluntare a moștenirii, 13 noiembrie 1934, nu era și nici nu putea

fi vreun raport juridic între moștenitori și intimații-pârâți din prezentul

litigiu, chiar și vacanța succesorală, care a deschis statului vocație

succesorală, a survenit ulterior, la 26 decembrie 1979 când a decedat, fără moștenitori,

R.H. E. C. soția lui R.G., predecedat la 6 decembrie 1979.

Casarea

hotărârilor pronunțate se impune și datorită nerespectării de către prima

instanță a principiului dedus din prevederile art. 315 alin.1 C.proc.civ.,

potrivit căruia în caz de casare problemele de drept dezlegate de instanța

superioară prin decizia de casare sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului,  principiu înscris în materia recursului, dar aplicabil deopotrivă și

în apel.

În cauză, prin

decizia nr. 244 din 28 septembrie 2001, Curtea de Apel Constanța a anulat

sentința nr. 299 din 2 mai 2001 a Tribunalului Constanța și a trimis cauza la

același tribunal pentru judecarea fondului. Decizia dată în apel nu a fost

atacată cu recurs, deci prima instanță trebuia să urmeze îndrumarea dată.

Cu toate

acestea, în rejudecare, Tribunalul Constanța a invocat din oficiu excepția

necompetenței și a declinat competența în favoarea Curții de Apel Constanța

pentru a evoca fondul și a judeca litigiu.

Nerespectarea

principiului enunțat atrage nulitatea hotărârii tribunalului, ca și a celei

pronunțate de curtea de apel care, contrar măsurii dispuse de ea, a evocat

fondul, judecând litigiul.

Drept urmare,

recursul reclamantelor se va admite, se va casa decizia recurată, precum și

celelalte hotărâri pronunțate în cauză, cu trimitere spre rejudecare la

Tribunalul Constanța, ca primă instanță față de  valoarea litigiului de

2.004.000.000 lei stabilită prin expertiză și a prevederilor art. 2 lit. b

C.proc.civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantele L.M.și P.M.

împotriva deciziei nr. 41/C din 27 februarie 2002 a Curții de Apel Constanța –

secția civilă.

Casează

decizia recurată, sentinței nr. 770 din 30 noiembrie 2001 a Tribunalului

Constanța – secția civilă, decizia nr. 244/C din 28 septembrie 2001 a Curții de

Apel Constanța – secția civilă precum și sentința nr. 299 din 2 mai 2001 a

Tribunalului Constanța – secția civilă și trimite cauza la același tribunal

pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  22 mai 2003.