ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 649/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 12 noiembrie 2002, A.G. a chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor, solicitând să se constate refuzul nejustificat al acestei autorități publice centrale de a-i aproba cererea de stabilire a domiciliului în România. De asemenea, a cerut obligarea pârâtului să emită actul administrativ prin care să-i recunoască acest drept, în condițiile Legii nr. 123/2001. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în mod greșit cererea de aprobare a stabilirii domiciliului în România i-a fost respinsă cu adresa nr. 402987/SC/II din 14 octombrie 2002, deoarece îndeplinește condițiile prevăzute de art. 35 din H.G.

nr. 476/2001. A precizat că în realitate, are asigurate condițiile materiale de întreținere prin veniturile pe care le obține, fapt dovedit cu extrasul contului său bancar, precum și cu rulajul comercial lunar al societății comerciale la care este asociat unic. Prin sentința civilă nr. 382 din 24 martie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ a admis acțiunea așa cum a fost formulată. Instanța a reținut că o atare soluție se impune deoarece cu probele administrate, reclamantul a făcut dovada realizării unor venituri medii lunare care au depășit cuantumul de 500 USD în cursul anului 2002. Apărarea pârâtului în legătură cu proveniența sumelor de bani a fost înlăturată ca lipsită de temei legal și în sfârșit, s-a făcut referire la prevederile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 123/2001 și cele cuprinse în art. 35 alin. (1) lit. a) și b) din H.G.

nr.476/2001. Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Administrației și Internelor. Recurentul a susținut că în mod greșit prima instanță nu a reținut excepția privind neîndeplinirea de către reclamant a procedurii administrative prealabile instituită prin dispozițiile art. 5 alin. (1) ale Legii nr. 29/1990. De asemenea, eronat s-a considerat că reclamantul dispune de mijloace bănești în cuantumul cerut de lege și a fost ignorată împrejurarea că el a dobândit calitatea de acționar la Societatea comercială „P.G.” SRL abia ulterior analizării cererii, respectiv în cursul lunii octombrie 2002. Criticile nu sunt întemeiate. Potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr.123/2001, condițiile în care se aprobă stabilirea domiciliului străinilor în România se stabilesc prin norme metodologice elaborate în conformitate cu prevederile art. 54 alin. (2). Aceste norme au fost aprobate prin H.G.

nr.476/2001. Atât legea menționată mai sus, cât și normele metodologice elaborate pentru aplicarea ei, au organizat o procedură specifică administrativă de examinare și soluționare a cererilor formulate de străini pentru stabilirea domiciliului în România. Este vorba despre o procedură administrativ – jurisdicțională care condiționează însăși admisibilitatea acțiunii în justiție, introdusă de către persoana a cărei cerere a fost respinsă, ori nu a primit o rezolvare în termenul legal. Ea a fost urmată de reclamantul Abdulkadir Gümuș, iar incidența acestei reglementări derogatorii de la dreptul comun, constituit din normele Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, reținută în mod judicios de prima instanță atunci când a respins excepția ridicată de pârât și a pășit la soluționarea cauzei în fond.

Cât privește mijloacele de existență ale reclamantului, din probele cu înscrisuri administrate rezultă că acesta satisface exigențele legii, devreme ce în cursul anului 2002 a realizat, în calitate de acționar unic al Societății comerciale „K.T.” SRL și respectiv, de acționar al Societății comerciale „P.G.” SRL câștiguri medii lunare de peste 500 USD. De asemenea, reclamantul este titularul unui cont bancar în valoare de 9835 USD, are locuință asigurată în municipiul București și din relația sa de concubinaj cu M.P.E. s-au născut doi copii minori. Împrejurarea că la data examinării cererii de aprobare a stabilirii domiciliului în România, reclamantul nu a prezentat unele înscrisuri probatorii, depuse abia în dosarul instanței, nu justifică nici ea reformarea soluției în sensul cerut de recurent.

Apreciind, așadar, că cetățeanul turc A.G., aflat pe teritoriul României de peste 6 ani, îndeplinește toate condițiile necesare pentru aprobarea stabilirii domiciliului în această țară și admițând acțiunea, curtea de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Față de considerentele expuse și în lipsa unor motive de casare de ordine publică, care ar putea fi invocate din oficiu, conform art.306 alin.2 din Codul de procedură civilă, urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de Ministerul de Interne (în prezent Ministerul Administrației și Internelor) împotriva sentinței civile nr. 382 din 24 martie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2004.