ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 649/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data

de 12 noiembrie 2002, A.G. a chemat în judecată Ministerul Administrației și

Internelor, solicitând să se constate refuzul nejustificat al acestei

autorități publice centrale de a-i aproba cererea de stabilire a domiciliului

în România.

De

asemenea, a cerut obligarea pârâtului să emită actul administrativ prin care

să-i recunoască acest drept, în condițiile Legii nr. 123/2001.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în mod greșit cererea de aprobare a

stabilirii domiciliului în România i-a fost respinsă cu adresa nr. 402987/SC/II

din 14 octombrie 2002, deoarece îndeplinește condițiile prevăzute de art. 35

din H.G. nr. 476/2001.

A

precizat că în realitate, are asigurate condițiile materiale de întreținere

prin veniturile pe care le obține, fapt dovedit cu extrasul contului său

bancar, precum și cu rulajul comercial lunar al societății comerciale la care

este asociat unic.

Prin

sentința civilă nr. 382 din 24 martie 2003, Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ a admis acțiunea așa cum a fost formulată.

Instanța

a reținut că o atare soluție se impune deoarece cu probele administrate,

reclamantul a făcut dovada realizării unor venituri medii lunare care au

depășit cuantumul de 500 USD în cursul anului 2002.

Apărarea

pârâtului în legătură cu proveniența sumelor de bani a fost înlăturată ca

lipsită de temei legal și în sfârșit, s-a făcut referire la prevederile art. 24

alin. (3) din Legea nr. 123/2001 și cele cuprinse în art. 35 alin. (1) lit. a)

și b) din H.G. nr.476/2001.

Împotriva

sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Administrației și Internelor.

Recurentul

a susținut că în mod greșit prima instanță nu a reținut excepția privind

neîndeplinirea de către reclamant a procedurii administrative prealabile instituită

prin dispozițiile art. 5 alin. (1) ale Legii nr. 29/1990.

De

asemenea, eronat s-a considerat că reclamantul dispune de mijloace bănești în

cuantumul cerut de lege și a fost ignorată împrejurarea că el a dobândit

calitatea de acționar la Societatea comercială „P.G.” SRL abia ulterior

analizării cererii,  respectiv în cursul lunii octombrie 2002.

Criticile

nu sunt întemeiate.

Potrivit

art. 24 alin. (3) din Legea nr.123/2001, condițiile în care se aprobă

stabilirea domiciliului străinilor în România se stabilesc prin norme

metodologice elaborate în conformitate cu prevederile art. 54 alin. (2).

Aceste

norme au fost aprobate prin H.G. nr.476/2001.

Atât

legea menționată mai sus, cât și normele metodologice elaborate pentru

aplicarea ei, au organizat o procedură specifică administrativă de examinare și

soluționare a cererilor formulate de străini pentru  stabilirea domiciliului în

România.

Este

vorba despre o procedură administrativ – jurisdicțională care condiționează

însăși admisibilitatea acțiunii în justiție, introdusă de către persoana a

cărei cerere a fost respinsă, ori nu a primit o rezolvare în termenul legal. Ea

a fost urmată de reclamantul Abdulkadir Gümuș, iar incidența acestei

reglementări derogatorii de la dreptul comun, constituit din normele Legii

contenciosului administrativ nr. 29/1990,  reținută în mod judicios de prima

instanță atunci când a respins excepția ridicată de pârât și a pășit la

soluționarea cauzei în fond.

Cât

privește mijloacele de existență ale reclamantului, din probele cu înscrisuri

administrate rezultă că acesta satisface exigențele legii, devreme ce în cursul

anului 2002 a realizat, în calitate de acționar unic al Societății comerciale „K.T.”

SRL și respectiv, de acționar al  Societății comerciale „P.G.” SRL câștiguri

medii lunare de peste 500 USD.

De

asemenea, reclamantul este titularul unui cont bancar în valoare de 9835 USD,

are locuință asigurată în municipiul București și din relația sa de concubinaj

cu M.P.E. s-au născut doi copii minori.

Împrejurarea

că la data examinării cererii de aprobare a stabilirii domiciliului în România,

reclamantul nu a prezentat unele înscrisuri probatorii, depuse abia în dosarul  instanței,

nu justifică nici ea reformarea soluției în sensul cerut de recurent.

Apreciind,

așadar,  că cetățeanul  turc A.G., aflat pe teritoriul României de peste 6 ani,

îndeplinește toate condițiile necesare pentru aprobarea stabilirii domiciliului

în această țară și admițând acțiunea, curtea de apel  a  pronunțat o hotărâre

legală și temeinică.

Față de

considerentele expuse și în lipsa unor motive de casare de ordine publică, care

ar putea fi invocate din oficiu, conform art.306 alin.2 din Codul de procedură

civilă, urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

recursul declarat de Ministerul de Interne (în prezent Ministerul

Administrației și Internelor) împotriva sentinței civile nr. 382 din 24 martie

2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 februarie 2004.