ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5290/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă introdusă la

data de 19 februarie 2003, reclamantul E.L.D. a chemat în judecată pe pârâții

Banca Națională a României și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâții la restituirea

a 47 monede din aur și 8 bucăți bare din aur sau a contravalorii numismatice a

acestora stabilită în raport de etalonul gram aur sau dolari SUA.

Motivându-și cererea, reclamantul a

arătat, în esență, că prin sentința penală nr. 148/1959, autorul său, defunctul

E.D. a fost condamnat la patru ani închisoare și confiscarea tuturor

bijuteriilor, aurului, dolarilor și cocoșilor, sentință considerată abuzivă.

A mai arătat că prin decizia penală

nr. 3449 din 28 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție a casat sentința penală

nr. 148 din 7 iulie 1959 a Tribunalului Popular Deva, numai cu privire la

pedeapsa complimentară a confiscării speciale și a dispus restituirea a doi

ducați austrieci și a bijuteriilor din aur.

În drept, a invocat dispozițiile

art. 481 C. civ., art. 34

1

din Legea nr. 261/2002 și art. 80 din

Legea nr. 182/2000.

Pârâta Banca Națională a României a

formulat întâmpinare, solicitând instanței respingerea ca neîntemeiată a

cererii reclamantului, arătând că sentința penală nr. 148/1959 a fost casată

prin Decizia penală nr. 3449 din 28 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția

penală, numai cu privire la obiectele ce au fost confiscate abuziv de la

autorul reclamantului, menținând celelalte dispoziții ale sentinței penale nr.

148/1959, cu privire la măsura confiscării monedelor și barelor din aur, astfel

încât a fost consolidat titlul statului.

A mai susținut că sentința penală

nr. 148/1959 are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile în

legătură cu măsura confiscării monedelor și a barelor din aur, contestând în

același timp și calificarea acestor bunuri ca fiind „obiecte numismatice” în

accepțiunea art. 2 lit. a) din Legea nr. 284/1947.

Pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a formulat întâmpinare, solicitând instanței respingerea acțiunii ca

netimbrată, și fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală.

Prin sentința civilă nr. 7304 din 26

noiembrie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, a fost

respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Băncii Naționale a

României ca neîntemeiată și ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul E.L.D.

împotriva pârâților Banca Națională a României și Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, față de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 213/1998 și art.

39 și art. 40 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 190/2000, cu

modificările și completările ulterioare, Banca Națională a României are

calitate procesuală pasivă, iar excepția este nefondată.

Pe fondul cauzei s-a reținut că

autorul reclamantului, defunctul E.D., a fost condamnat la patru ani închisoare

prin sentința penală nr. 148/1959 a Tribunalului Popular Deva, dispunându-se

confiscarea bijuteriilor, dolarilor și cocoșeilor găsiți în domiciliul

inculpatului, cu ocazia percheziției, în favoarea statului.

Urmare sentinței pronunțate de

Curtea Supremă de Justiție, cu nota nr. 39308 din 11 octombrie 2002 a Băncii

Naționale a României, s-a propus plata sumei de 12.671.227,97 lei către E.M.,

mandatarul reclamantului din prezenta cauză, reprezentând contravaloarea a doi

ducați austrieci, o brățară, patru verighete, cinci inele, o pereche de cercei

și un rest de bijuterie.

Din adresa nr. 10287 din 7 iulie

2003 a pârâtei Bănca Națională a României rezultă că restul bunurilor rămase

confiscate de la numitul E.D. au fost valorificate în folosul statului și nu se

mai regăsesc în materialitatea lor, iar din adresa nr. 26898 din 23 septembrie

2003 a aceleiași pârâte a rezultat că bunurile confiscate, respectiv 402,60 gr.

aur brut și 47 monede din aur, au avut un conținut de 541,40 gr. aur fin și

valoare de 203.315.031,40 lei.

Că, potrivit art. 34

1

din

Legea nr. 362 din 19 septembrie 2003, persoanele fizice și juridice ale căror

obiecte din metale prețioase, aliaje ale acestora și pietre prețioase de natura

celor prevăzute de art. 3 au fost preluate abuziv, cu încălcarea

reglementărilor în vigoare după anul 1946 și până în 1990, pot solicita

restituirea acestora instanțelor de judecată de la domiciliul reclamantului

până la data de 31 decembrie 2003.

Sintagma prevăzută de acest text de

lege „preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, după 1946 și

până în 1990” instituie o prezumție relativă legală cu privire la legalitatea

preluării respectivelor obiecte, prevăzând posibilitatea ca reclamantul să

răstoarne această prezumție relativă, făcând cu mijloace legale de probă,

dovada contrară în sensul că sentința penală nr. 148/1959 a fostului Tribunal

Popular al orașului Deva și a deciziei penale nr. 196 din 10 august 1959 a

Tribunalului Hunedoara, au fost pronunțate cu nerespectarea dispozițiilor

legale în vigoare la acea vreme.

În acest sens, prima instanță, a

reținut că, reclamantul a reușit să facă dovada contrară cu privire la cele

două hotărâri penale menționate, prin casarea parțială a acestora ca urmare a

admiterii recursului în anulare, și a restituirii în parte din bunurile

confiscate.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamantul E.L.D., criticând-o ca nelegală și netemeinică

întrucât sintagma folosită de legiuitor „cu încălcarea reglementărilor în

vigoare” trebuie înțeleasă în sensul că prin preluarea abuzivă se înțelege nu

numai aceea realizată cu încălcarea actelor normative în raport cu care s-a

luat măsura ci și în raport de Constituție ca lege fundamentală sau a altor

dispoziții legale.

Că, interpretarea sistematică a

textelor de lege impune coroborarea art. 34

1

din O.U.G. nr. 190/2000

aprobată și modificată prin Legea nr. 261/2002 și O.G. nr. 24/2003 aprobată

prin Legea nr. 362/2003 cu normele care constituie dreptul comun în domeniul

preluării bunurilor de către stat și anume art. 6 din Legea nr. 213/1998.

A mai invocat jurisprudența CEDO și

art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin decizia nr. 649 din 20 aprilie

2004, Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantul E.L.D. împotriva sentinței civile nr. 7304 din

26 noiembrie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, în dosarul

nr. 1474/2002.

Pentru a decide astfel, a reținut

că, prin sentința penală nr. 3449 din 28 iunie 2001 pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că în mod

ilegal au fost confiscați doar doi ducați austrieci și bijuteriile din aur

respectiv o brățară, 4 verighete, 5 inele și o pereche de cercei.

Referitor la valabilitatea titlului

statului, din probele administrate rezultă că acesta este reprezentat de

sentința penală nr. 149/1959.

Ori, atâta timp cât această sentință

nu a fost reformată și cu privire la bunurile din prezenta acțiune, titlul

statului este în continuare valabil, iar reclamantul nu a probat o preluare

abuzivă de stat.

Referitor la incidența dispozițiilor

art. 12 din Constituția României, art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, Curtea a reținut că, art. 12 nu garanta dreptul de

proprietate asupra bunurilor revendicate în prezenta acțiune, asupra bunurilor

revendicate în prezenta acțiune și deci nu a fost încălcat, iar preluarea prin

confiscare nu a fost făcută arbitrar ci în baza unor texte de lege și de către

o autoritate a statului.

Curtea a reținut că analogia cauzei

de față cu speța V. versus România este falsă întrucât în cauza V., preluarea

bunurilor a fost arbitrară în timp ce în prezenta cauză preluarea s-a făcut în

baza unei sentințe penale.

Împotriva acestor decizii a declarat

recurs reclamantul E.L.D., invocând cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., susținând în esență, inconsecvența instanței de apel cu privire

la sintagma „cu încălcarea reglementărilor în vigoare” care deși recunoaște că

analiza cu privire la sintagma menționată trebuie privită dintr-o perspectivă

mai largă, conchide prin a susține că măsura confiscării a fost o măsură legală

în deplină concordanță cu toate actele normative la acea dată în vigoare.

Aplicarea corectă a actelor

normative impunea ca instanța de apel să interpreteze sistematic textele de

lege, respectiv art. 34

1

din O.U.G. nr. 190/2000 modificată prin

Legea nr. 261/2002 și O.G. nr. 24/2003, cu normele care constituie dreptul

comun și anume art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Concluzia instanței de apel, că

preluarea prin confiscare nu a fost făcută abuziv ci în baza unor texte de

lege, nu poate fi primită întrucât legiuitorul român a înțeles să repare actele

abuzive, motiv pentru care a solicitat administrarea recursului iar pe fond

admiterea acțiunii.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 34

1

din O.U.G.

nr. 190/2000 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 261/2002 și respectiv

Legea nr. 362/2003, „Persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale

prețioase, aliaje ale acestora și pietre prețioase au fost preluate abuziv, cu

încălcarea reglementărilor în vigoare, după anul 1946–1990 pot solicita

restituirea acestora…”.

Din chiar formularea art. 39 H.G.

nr. 1344/2003 rezultă că legea are în vedere restituirea aurului chiar dacă

acesta ar fi fost preluat de stat în urma unui proces penal, ceea ce conduce la

concluzia că este avută în vedere și măsura confiscării speciale din dreptul

penal.

Or, o astfel de măsură nu poate fi

dispusă decât printr-o hotărâre penală, ca și în speța de față.

Prin aceasta, a fost eliminată orice

posibilitate de interpretare a sintagmei „cu încălcarea reglementărilor în

vigoare” aceasta urmând a fi înțeleasă în sensul că prin preluare abuzivă se

înțelege nu numai aceea realizată cu încălcarea strictă a actelor normative în

temeiul cărora s-a luat măsura ci și în raport de constituție ca lege

fundamentală.

În speță, au fost încălcate atât

dispozițiile art. 12 din Constituția României din 1952 cât și art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, întrucât s-a realizat o lipsire

arbitrară a dreptului de proprietate.

Ori, măsura confiscării chiar dacă a

fost dispusă printr-o sentință penală, nu poate fi decât o măsură samavolnică,

abuzivă, aceasta având ca temei un act normativ care la rândul lui era abuziv.

În aceste condiții rezultă că

măsurile cuprinse în Legea nr. 284/1947, în vigoare la data confiscării, erau

neconstituționale în raport cu legea fundamentală, astfel că bunurile preluate

de la antecesorul reclamantului sunt din cele prevăzute de art. 1 din Legea nr.

362/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 24/2003, încât se impune admiterea

recursului, cu consecința casării hotărârilor atacate.

Va admite în parte acțiunea civilă

introdusă de reclamantul E.L.D. și va obliga pârâta Banca Națională a României

să plătească reclamantului contravaloarea a 541,40 gr. aur fin, calculată la

prețul practicat de pârâtă la data plății efective.

Va respinge ca inadmisibilă acțiunea

având același obiect introdusă de reclamant împotriva pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât potrivit dispozițiilor art. 40

alin. (2) din H.G. nr 1344 din 25 noiembrie 2003 pentru aprobarea normelor

metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 190/2000, reprezentarea statului în fața

instanței de judecată este asigurată de Banca Națională a României, în cazul

proceselor aflate pe rol la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 190/2000 cât

și a celor pornite după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de E.L.D. împotriva

deciziei nr. 649 din 20 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV–a

civilă.

Casează decizia atacată, precum și

sentința civilă nr. 7304 din 26 noiembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 2

București, iar pe fond:

Admite în parte acțiunea civilă

introdusă de reclamantul E.L.D. și obligă pe pârâta Banca Națională a României

să plătească reclamantului contravaloarea a 541,40 grame aur fin calculată la

prețul practicat de Banca Națională a României, la data plății efective.

Respinge ca inadmisibilă acțiunea cu

același obiect introdusă de reclamant împotriva pârâtului Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2005.