ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6667/2006

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr. 13853 din 3 decembrie 2003, reclamantele H.A.E. și C.F.H. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Banca Națională a României în calitate de pârâți, solicitând instanței să constate nulitatea absolută a actelor de confiscare întocmite pe numele autorului comun al reclamantelor, M.F.

și, pe cale de consecință, să se dispună restituirea integrală în natură a metalelor prețioase și semiprețioase și a aurului financiar, respectiv 1472 monede de aur, care au valoare numismatică, 100 dolari SUA, 280 grame bijuterii vechi din aur confiscate ca urmare a pronunțării sentinței penale nr. 627 din 26 mai 1959 de Tribunalul popular al orașului Timișoara, restituirea integrală în natură a metalelor prețioase, a pietrelor prețioase și semiprețioase și a aurului financiar, în greutate de un kilogram și jumătate de bijuterii, respectiv brățări, lanțuri și inele, toate cu briliante, confiscate în anul 1953 ca urmare a pronunțării sentinței penale din anul 1953, iar în subsidiar, în ipoteza în care bunurile solicitate nu se mai regăsesc fizic, să se dispună acordarea de despăgubiri bănești.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că sunt fiicele lui M.F., decedat la data de 18 iulie 1976, de profesie medic, căruia, urmare a pronunțării a două sentințe penale, i-au fost confiscate bunurile care formează obiectul prezentei acțiuni, pentru necedarea și deținerea de bijuterii în scop de eludare a legii. Au mai susținut că autorul a mai fost pedepsit cu închisoare corecțională și în anul 1953, tot pentru deținere de bijuterii, care fuseseră dobândite în parte prin moștenire, iar altele fuseseră achiziționate. În drept, au invocat prevederile art. 34 1 din Legea nr. 362/2003, art. 21-23 din O. U. G. nr. 190/2000, art. 948 și art. 998 C. civ. Prin sentința civilă nr. 1998 din 4 martie 2004, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 București reținând că ambele reclamante au domiciliul în străinătate, iar potrivit art. 34 1 din Legea nr. 362/2003 de aprobare a O.G.

nr. 24/2003 pentru perfecționarea cadrului legislativ privind regimul metalelor prețioase în România cererile persoanelor fizice de restituire a obiectelor din metale prețioase se adresează instanțelor de judecată de la domiciliul reclamantului și astfel incidente în speță sunt dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992.

Cauza a fost înregistrată la Judecătoria sectorului 1 București sub nr. 6883/2004 iar la data de 17 mai 2004 reclamantele și-au completat acțiunea solicitând instanței să dispună restituirea integrală în natură a metalelor prețioase, a pietrelor prețioase și semiprețioase și a aurului financiar, respectiv 1473 monede de aur, care au valoare numismatică și 280 grame bijuterii vechi din aur (astfel cum sunt identificate în expertiza tehnică nr. 6126 a BNR S M B din anul 1959) și 100 dolari SUA, confiscate ca urmare a pronunțării de către Tribunalul popular al orașului Timișoara a sentinței penale nr. 627 din 26 mai 1959, precizând că valoarea acestora este de 151.295 Euro, sumă ce depășește 1 miliard de lei.

Judecătoria sectorului 1 București, în raport de valoarea bunurilor revendicate, prin sentința civilă nr. 4144 din 7 iunie 2004, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența materială exclusivă a judecătoriei de soluționare a cauzelor cu acest obiect în primă instanță fiind stabilită ulterior, prin Legea nr. 591/2004, publicată în M.Of. nr. 1224 din 20 decembrie 2004. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a IV a civilă, sub nr. 876 din 26 iunie 2004. Prin încheierea din 20 septembrie 2004, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, avându-se în vedere dispozițiile art. 40 alin. (2) din Normele metodologice din 18 noiembrie 2003 publicate în M.Of.

nr. 838 din 25 noiembrie 2003 de aplicare a prevederilor O. U. G nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase în România, potrivit cărora reprezentarea statului în fața instanțelor de judecată în litigiile prevăzute de art. 34 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 261/2002, cu modificările și completările ulterioare, este asigurată de Banca Națională a României atât în cazul proceselor aflate pe rol la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 190/2000, cât și în cele intentate în baza acestui act normativ.

La data de 20 septembrie 2004 reclamantele și-au precizat acțiunea arătând că solicită restituirea integrală în natură a obiectelor confiscate și, în subsidiar, în ipoteza în care nu se mai regăsesc fizic, solicită acordarea de despăgubiri bănești reprezentând valoarea la data efectuării plății, stabilită conform catalogului de specialitate recunoscut internațional „Standard Catalog of World Gold Coins, Platinium and Palladium Issues Included, Fourth Edition” al autorilor C.L.K., C.M. și C.R.B. II, din acest catalog rezultând că valoarea colecției numismatice și a bijuteriilor confiscate în anul 1959 este de 151.295 Euro sau de 181.555 dolari SUA. Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin sentința civilă nr. 909 din 25 octombrie 2004, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța de fond a reținut că în anul 1959 au fost depuse la Banca Națională a României o serie de obiecte și monede din aur confiscate de la numitul M.F., inventariate de către serviciile economice din epocă, că în prezent aceste bunuri mobile nu mai există fizic în tezaurul BNR, S M B, fiind valorificate în folosul statului și că, potrivit expertizei din dosarul de arhivă nr. 6126, rezultă că valorile menționate au avut un conținut de 8155,64 grame de aur fin. Instanța de fond a mai reținut că prin sentința penală nr. 627 din 26 mai 1959 pronunțată de Tribunalul popular al orașului Timișoara în dosarul nr. 4908/1959, antecesorul reclamantelor, M.F.

a fost condamnat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 284/1947, la o pedeapsă privativă de libertate, dispunându-se și confiscarea valorilor corp delict reprezentând 1472 monede aur, 100 dolari SUA și aproximativ 280 grame de bijuterii și că sentința penală nu a fost anulată prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Având în vedere acest aspect, instanța de fond a motivat că statul se poate prevala de existența unui titlu de proprietate valabil cu privire la bunurile confiscate întrucât în anul 1959 România nu era parte semnatară a Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului iar Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU în anul 1948, dată la care România nu făcea parte din acest organism, abia prin prevederile Constituției din 1991 aceasta căpătând valoare juridică în dreptul intern, însă fără efect retroactiv.

Instanța de fond a conchis că, în condițiile în care sentința penală nu a fost desființată ori anulată, nu poate aprecia asupra legalității dispozițiilor acestei sentințe ce reprezintă titlul de proprietate al statului în acțiunea civilă cu care a fost investită, cerințele prevederilor art. 34 1 din O.U.G nr. 190/2000 referitoare la preluarea abuzivă a obiectelor din metale prețioase nefiind întrunite. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele în motivarea căruia au reiterat motivele de fapt invocate în cererea de chemare în judecată cu completările ulterioare iar în drept au invocat și modificarea legislativă intervenită pe parcursul soluționării cauzei, respectiv Legea nr. 591/2004 pentru modificarea și completarea O.U.G.

nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase, aliajelor acestora și pietrelor prețioase în România publicată în M.Of. nr. 1224 din 20 decembrie 2004 în conformitate cu care, prin preluare abuzivă, se înțelege preluarea efectuată în baza următoarelor acte normative: a) Legea nr. 638/1946 pentru controlul producției, prelucrării și circulației metalelor prețioase; b) Legea nr. 284/1947 pentru cedarea către Banca Națională a României a aurului, valutelor efective și altor mijloace de plată străină (…). Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 71 A din 17 martie 2005 a admis apelul declarat de reclamantele H.A.E. și C.F.H.

împotriva sentinței civile nr. 909 din 25 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă. A schimbat în parte sentința civilă nr. 909 din 25 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, în sensul că: A admis în parte acțiunea și a obligat pârâta BNR să plătească reclamantelor contravaloarea aurului fin, în greutate totală de 8155,64 grame, la prețul practicat de BNR la data plății conținut în cele 1473 monede de aur. A obligat pârâta Banca Națională a României să plătească reclamantelor 100 dolari SUA sau echivalentul în lei la cursul practicat de BNR la data plății. A menținut soluția de respingere cu privire la celelalte cereri. A obligat pârâta Banca Națională a României la plata sumei de 28.420.000 lei cheltuieli de judecată către reclamante.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, deși măsura trecerii bunurilor în proprietatea statului s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească ce nu a fost desființată, valabilitatea titlului statului constituit în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 poate fi verificată de instanțe prin prisma art. 6 din legea nr. 213/1998 și, contrar celor reținute de prima instanță, a constatat că titlul statului nu poate fi considerat valabil, autorul reclamantelor fiind lipsit în mod abuziv de bunurile proprietatea sa așa încât se impune admiterea apelului.

Reținând că reclamantele au insistat pentru restituirea bunurilor în natură însă nu au administrat nici o dovadă din care să rezulte că aceste bunuri ar mai exista fizic, instanța de apel a admis capătul de cerere subsidiar, obligând Banca Națională a României să plătească reclamantelor contravaloarea bunurilor inventariate cu ocazia depozitării lor în Banca de Stat al fostei RSR, menționate în adresa Ministerului Afacerilor Interne, D G M nr. 5633 din 31 martie 1959 și în dosarul de arhivă nr. 6126 și care au avut un conținut de 8155,64 aur fin, modalitatea de clacul fiind determinată în raport de prețul gramului de aur fin practicat de BNR la data plății, conform art. 39 din normele metodologice aprobate prin H. G nr. 1344/2003.

Pârâta BNR a mai fost obligată la plata sumei de 100 dolari SUA, motivând că a fost preluată abuziv în temeiul Legii nr. 284/1947 sau a echivalentului în lei al acestei sume la cursul practicat de BNR la data plății. Cu privire la bunurile despre care s-a pretins că ar fi fost confiscate de la tatăl reclamantelor în anul 1953, instanța de apel a reținut că în afară de referirea la o astfel de condamnare conținută în sentința penală nr. 627/1959 reclamantele nu au administrat nici o altă dovadă din care să reiasă ce bunuri au aparținut autorului lor și au fost confiscate în 1953, sentința tribunalului de respingere a cererii fiind menținută. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta Banca Națională a României, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs, pârâta BNR a susținut că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală în ceea ce privește obligarea sa la plata celor 100 dolari SUA sau a echivalentului acestora, în raport de temeiul de drept invocat de reclamante, respectiv art. 34 1 din O.U.G nr. 190/2000 cu modificările și completările ulterioare, act normativ special care reglementează dreptul persoanelor la reparații pentru obiectele confiscate în baza actelor normative din perioada 1946-1990.

Pârâta BNR a susținut că întrucât cei 100 dolari erau bancnote și nu monede din metal prețios, așa cum rezultă din expertiza tehnică nr. 6114/11, obligația de restituire a acestei sume nu se încadrează în dispozițiile legale pe care reclamantele au înțeles să-și întemeieze acțiunea așa încât se impune admiterea recursului, și modificarea în parte a deciziei nr. 71 A din 17 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea BNR la plata celor 100 dolari SUA. Recursul este fondat pentru considerentele care succed. Potrivit art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 190 din 9 noiembrie 2000, republicată în temeiul art. III din O.G.

nr. 24/2003, persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase, aliaje ale acestora și pietre prețioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, după anul 1946 și până în anul 1990, pot solicita restituirea acestora instanțelor de judecată de la domiciliul reclamantului, până la data de 31 decembrie 2003. Textul legal redat a fost modificat prin art. I pct. 1 al Legii nr. 591/2004 primind următorul conținut: „Persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase, aliaje ale acestora și pietre prețioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate în mod abuziv pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau își au sediul, până la data de 31 decembrie 2006”.

Prin art. I pct. 2 al aceleași legi, după alin. (1) al art. 26 au fost introduse alin. (1 1 ) și (1 2 ), ultimul dintre ele prevăzând că „în sensul prezentei ordonanțe de urgență, prin preluare abuzivă se înțelege preluarea efectuată în baza următoarelor acte normative: a) Legea nr. 638/1946 pentru controlul producției, prelucrării și circulației metalelor prețioase; b) Legea nr. 284/1947 pentru cedarea către Banca Națională a României a aurului, valutelor efective și altor mijloace de plată străină (…)”. Rezultă, așadar, că noul conținut al textului redat în formele sale succesive, diferă sub aspectul reglementărilor de drept substanțial prin aceea că a fost înlăturată cerința ca preluarea abuzivă să fi constat în încălcarea reglementărilor în vigoare la data preluării, iar preluarea a fost definită drept abuzivă dacă s-a efectuat în baza anumitor acte normative, între care sunt enumerate și Legile nr. 638/1946 și nr. 284/1947.

Deosebirea este de esență, pentru că, în aplicarea noii legi pentru restituirea bunurilor obiect al reglementării, nu mai este necesar a se verifica caracterul abuziv al preluării prin raportare la legislația în materie aplicabilă la acea dată, însăși legea definind caracterul abuziv al preluării pentru simplul fapt că preluarea efectivă s-a făcut la acea dată în temeiul unuia dintre actele normative expres și limitativ enumerate. Cu alte cuvinte, în noua concepție a legii, preluarea unuia sau unora din bunurile prevăzute în art. 4 din O.U.G. nr. 190/2000 republicată („orice cantitate de bijuterii și obiecte, monede, inclusiv lingouri și bare din metale prețioase și aliajele lor, precum și pietre prețioase”), care a fost făcută în baza unuia din actele normative avute în vedere, constituie condiție suficientă pentru a se dispune restituirea către foștii proprietari sau moștenitorilor ori, după caz, succesorilor de drept.

Aceasta semnifică și faptul că restituirea operează indiferent de modul concret de preluare, incluzând în categoria bunurilor restituibile și pe cele preluate prin confiscare dispusă prin hotărâre judecătorească penală dacă fapta care a atras condamnarea era prevăzută ca infracțiune în unul din actele normative enumerate prin noul text al legii. În speță, autorul reclamantei a fost condamnat pentru încălcarea dispozițiilor art. 25 și art. 14 din Legea nr. 248/1947, la 20 de ani de închisoare iar în baza art. 2, art. 6 și art. 42 din Legea nr. 638/1946, la 2 ani închisoare, ambele pedepse fiind contopite în pedeapsa de 20 de ani, fiindu-i confiscate valorile deținute ca fiind corp delict: monede din aur, dolari SUA și bijuterii.

În raport cu textele menționate, soluția instanței de apel, de obligare a pârâtei Banca Națională a României la plata către reclamante a contravalorii aurului fin, în greutate de 8.155,64 grame, la prețul practicat de BNR la data plății apare ca fiind legală pentru considerentele arătate care înlocuiesc motivarea instanței de apel. Nelegală este însă dispoziția instanței de apel de obligare a pârâtei Banca Națională a României la plata către reclamante a sumei de 100 dolari SUA sau echivalentul în lei practicat de BNR la data plății în cadrul procesual stabilit de O.U.G.

nr. 190/2000 cu modificările și completările ulterioare întrucât acest act normativ reglementează numai regimul juridic al metalelor prețioase, aliajelor acestora și pietrelor prețioase nu și regimul juridic al valutei confiscate prin hotărâri judecătorești penale asemenea celor prin care a fost condamnat autorul reclamantelor iar Banca Națională a României se legitimează procesual pasiv, în calitate de reprezentant al statului, astfel cum dispune în mod expres art. 40 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1344/2003 pentru aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase în România, cu modificările și completările ulterioare, norme aprobate prin H.G.

nr. 1344/2003, doar în litigiile prevăzute de art. 34 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 190 /2000 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 261/2002, cu modificările și completările ulterioare, ce au ca obiect restituirea obiectelor din metale prețioase de natura celor prevăzute la art. 4 din această ordonanță. Astfel fiind, rezultă cu evidență că în litigiile având ca obiect restituirea valutei confiscate în temeiul Legii nr. 284/1947, dispozițiile legii speciale, respectiv ale O.U.G nr. 190/2000 nu sunt incidente, cererile având acest obiect putând fi soluționate doar potrivit dreptului comun, cu respectarea competenței materiale a instanței în raport de criteriul valoric și după verificarea calității procesual pasive a celor împotriva cărora pot fi îndreptate asemenea cereri.

Având în vedere cele ce preced, recursul va fi admis iar decizia instanței de apel va fi casată în parte în sensul înlăturării obligării pârâtei Banca Națională a României să plătească reclamantelor 100 dolari SUA sau echivalentul în lei la cursul practicat de BNR de la data plății, menținând celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta Banca Națională a României împotriva deciziei nr. 71 A din 17 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pe care o casează în parte în sensul că înlătură obligarea pârâtei Banca Națională a României să plătească reclamantelor 100 dolari SUA sau echivalentul în lei la cursul practicat de BNR de la data plății. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 iulie 2006.