ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6667/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6667/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria

Timișoara sub nr. 13853 din 3 decembrie 2003, reclamantele H.A.E. și C.F.H. au

chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Banca

Națională a României în calitate de pârâți, solicitând instanței să constate

nulitatea absolută a actelor de confiscare întocmite pe numele autorului comun

al reclamantelor, M.F. și, pe cale de consecință, să se dispună restituirea

integrală în natură a metalelor prețioase și semiprețioase și a aurului

financiar, respectiv 1472 monede de aur, care au valoare numismatică, 100

dolari SUA, 280 grame bijuterii vechi din aur confiscate ca urmare a

pronunțării sentinței penale nr. 627 din 26 mai 1959 de Tribunalul popular al

orașului Timișoara, restituirea integrală în natură a metalelor prețioase, a

pietrelor prețioase și semiprețioase și a aurului financiar, în greutate de un

kilogram și jumătate de bijuterii, respectiv brățări, lanțuri și inele, toate

cu briliante, confiscate în anul 1953 ca urmare a pronunțării sentinței penale

din anul 1953, iar în subsidiar, în ipoteza în care bunurile solicitate nu se

mai regăsesc fizic, să se dispună acordarea de despăgubiri bănești.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat

că sunt fiicele lui M.F., decedat la data de 18 iulie 1976, de profesie medic,

căruia, urmare a pronunțării a două sentințe penale, i-au fost confiscate

bunurile care formează obiectul prezentei acțiuni, pentru necedarea și

deținerea de bijuterii în scop de eludare a legii. Au mai susținut că autorul a

mai fost pedepsit cu închisoare corecțională și în anul 1953, tot pentru

deținere de bijuterii, care fuseseră dobândite în parte prin moștenire, iar

altele fuseseră achiziționate.

În drept, au invocat prevederile art. 34

1

din Legea nr. 362/2003, art. 21-23 din O. U. G. nr. 190/2000, art. 948 și art.

998 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1998 din 4 martie

2004, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei sector 1 București reținând că ambele reclamante au

domiciliul în străinătate, iar potrivit art. 34

1

din Legea nr.

362/2003 de aprobare a O.G. nr. 24/2003

pentru

perfecționarea cadrului legislativ privind regimul metalelor prețioase în

România cererile persoanelor fizice de restituire a obiectelor din metale

prețioase se adresează instanțelor de judecată de la domiciliul reclamantului

și astfel incidente în speță sunt dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992.

Cauza a fost înregistrată la

Judecătoria sectorului 1 București sub nr. 6883/2004 iar la data de 17 mai 2004

reclamantele și-au completat acțiunea solicitând instanței să dispună

restituirea integrală în natură a metalelor prețioase, a pietrelor prețioase și

semiprețioase și a aurului financiar, respectiv 1473 monede de aur, care au

valoare numismatică și 280 grame bijuterii vechi din aur (astfel cum sunt

identificate în expertiza tehnică nr. 6126 a BNR S M B din anul 1959) și 100

dolari SUA, confiscate ca urmare a pronunțării de către Tribunalul popular al

orașului Timișoara a sentinței penale nr. 627 din 26 mai 1959, precizând că

valoarea acestora este de 151.295 Euro, sumă ce depășește 1 miliard de lei.

Judecătoria sectorului 1

București, în raport de valoarea bunurilor revendicate, prin sentința civilă

nr. 4144 din 7 iunie 2004, a declinat competența soluționării cauzei în

favoarea Tribunalului București în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,

competența materială exclusivă a judecătoriei de soluționare a cauzelor cu

acest obiect în primă instanță fiind stabilită ulterior, prin Legea nr.

591/2004, publicată în M.Of. nr. 1224 din 20 decembrie 2004.

Cauza a fost înregistrată la

Tribunalul București, secția a IV a civilă, sub nr. 876 din 26 iunie 2004.

Prin încheierea din 20 septembrie

2004, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis excepția lipsei

calității procesual pasive a pârâtului Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, avându-se în vedere dispozițiile art. 40 alin. (2) din

Normele metodologice din 18 noiembrie 2003 publicate în M.Of. nr. 838 din 25 noiembrie

2003 de aplicare a prevederilor O. U. G nr. 190/2000 privind regimul metalelor

prețioase și pietrelor prețioase în România, potrivit cărora reprezentarea

statului în fața instanțelor de judecată în litigiile prevăzute de art. 34

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2000, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 261/2002, cu modificările și completările ulterioare, este asigurată

de Banca Națională a României atât în cazul proceselor aflate pe rol la data

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 190/2000, cât și în cele intentate în baza

acestui act normativ.

La data de 20 septembrie 2004

reclamantele și-au precizat acțiunea arătând că solicită restituirea integrală

în natură a obiectelor confiscate și, în subsidiar, în ipoteza în care nu se

mai regăsesc fizic, solicită acordarea de despăgubiri bănești reprezentând

valoarea la data efectuării plății, stabilită conform catalogului de

specialitate recunoscut internațional „Standard Catalog of World Gold Coins,

Platinium and Palladium Issues Included, Fourth Edition” al autorilor C.L.K.,

C.M. și C.R.B. II, din acest catalog rezultând că valoarea colecției

numismatice și a bijuteriilor confiscate în anul 1959 este de 151.295 Euro sau

de 181.555 dolari SUA.

Tribunalul București, secția a IV

a civilă, prin sentința civilă nr. 909 din 25 octombrie 2004, a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța

de fond a reținut că în anul 1959 au fost depuse la Banca Națională a României

o serie de obiecte și monede din aur confiscate de la numitul M.F., inventariate

de către serviciile economice din epocă, că în prezent aceste bunuri mobile nu

mai există fizic în tezaurul BNR, S M B, fiind valorificate în folosul statului

și că, potrivit expertizei din dosarul de arhivă nr. 6126, rezultă că valorile

menționate au avut un conținut de 8155,64 grame de aur fin. Instanța de fond a

mai reținut că prin sentința penală nr. 627 din 26 mai 1959 pronunțată de

Tribunalul popular al orașului Timișoara în dosarul nr. 4908/1959, antecesorul

reclamantelor, M.F. a fost condamnat, în temeiul dispozițiilor Legii nr.

284/1947, la o pedeapsă privativă de libertate, dispunându-se și confiscarea

valorilor corp delict reprezentând 1472 monede aur, 100 dolari SUA și

aproximativ 280 grame de bijuterii și că sentința penală nu a fost anulată prin

exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Având în vedere acest aspect,

instanța de fond a motivat că statul se poate prevala de existența unui titlu

de proprietate valabil cu privire la bunurile confiscate întrucât în anul 1959

România nu era parte semnatară a Convenției europene pentru apărarea

drepturilor omului iar Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost

adoptată de Adunarea Generală a ONU în anul 1948, dată la care România nu făcea

parte din acest organism, abia prin prevederile Constituției din 1991 aceasta

căpătând valoare juridică în dreptul intern, însă fără efect retroactiv.

Instanța de fond a conchis că, în condițiile în care sentința penală nu a fost

desființată ori anulată, nu poate aprecia asupra legalității dispozițiilor

acestei sentințe ce reprezintă titlul de proprietate al statului în acțiunea

civilă cu care a fost investită, cerințele prevederilor art. 34

1

din

O.U.G nr. 190/2000 referitoare la preluarea abuzivă a obiectelor din metale

prețioase nefiind întrunite.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamantele în motivarea căruia au reiterat motivele de fapt

invocate în cererea de chemare în judecată cu completările ulterioare iar în

drept au invocat și modificarea legislativă intervenită pe parcursul soluționării

cauzei, respectiv Legea nr. 591/2004

pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 190/2000

privind regimul metalelor prețioase, aliajelor acestora și pietrelor prețioase

în România publicată în M.Of. nr. 1224 din 20 decembrie 2004 în conformitate cu

care, prin preluare abuzivă, se înțelege preluarea efectuată în baza

următoarelor acte normative: a) Legea nr. 638/1946 pentru controlul producției,

prelucrării și circulației metalelor prețioase; b) Legea nr. 284/1947 pentru

cedarea către Banca Națională a României a aurului, valutelor efective și altor

mijloace de plată străină (…).

Curtea de Apel București, secția

a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia

nr. 71 A din 17 martie 2005 a admis apelul declarat de reclamantele

H.A.E. și C.F.H. împotriva sentinței civile

nr. 909 din 25 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a

civilă.

A schimbat în parte sentința civilă nr. 909

din 25 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă,

în sensul că:

A admis în parte acțiunea și a obligat pârâta

BNR să plătească reclamantelor contravaloarea aurului fin, în greutate totală

de 8155,64 grame, la prețul practicat de BNR la data plății conținut în cele

1473 monede de aur.

A obligat pârâta Banca Națională a României

să plătească reclamantelor 100 dolari SUA sau echivalentul în lei la cursul

practicat de BNR la data plății.

A menținut soluția de respingere cu privire

la celelalte cereri.

A obligat pârâta Banca Națională a României

la plata sumei de 28.420.000 lei cheltuieli de judecată către reclamante.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

reținut că, deși măsura trecerii bunurilor în proprietatea statului s-a dispus

printr-o hotărâre judecătorească ce nu a fost desființată, valabilitatea

titlului statului constituit în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 poate

fi verificată de instanțe prin prisma art. 6 din legea nr. 213/1998 și, contrar

celor reținute de prima instanță, a constatat că titlul statului nu poate fi

considerat valabil, autorul reclamantelor fiind lipsit în mod abuziv de

bunurile proprietatea sa așa încât se impune admiterea apelului.

Reținând că reclamantele au insistat pentru

restituirea bunurilor în natură însă nu au administrat nici o dovadă din care

să rezulte că aceste bunuri ar mai exista fizic, instanța de apel a admis

capătul de cerere subsidiar, obligând Banca Națională a României să plătească

reclamantelor contravaloarea bunurilor inventariate cu ocazia depozitării lor

în Banca de Stat al fostei RSR, menționate în adresa Ministerului Afacerilor

Interne, D G M nr. 5633 din 31 martie 1959 și în dosarul de arhivă nr. 6126 și

care au avut un conținut de 8155,64 aur fin, modalitatea de clacul fiind

determinată în raport de prețul gramului de aur fin practicat de BNR la data

plății, conform art. 39 din normele metodologice aprobate prin H. G nr.

1344/2003. Pârâta BNR a mai fost obligată la plata sumei de 100 dolari SUA,

motivând că a fost preluată abuziv în temeiul Legii nr. 284/1947 sau a

echivalentului în lei al acestei sume la cursul practicat de BNR la data

plății.

Cu privire la bunurile despre care s-a

pretins că ar fi fost confiscate de la tatăl reclamantelor în anul 1953,

instanța de apel a reținut că în afară de referirea la o astfel de condamnare

conținută în sentința penală nr. 627/1959 reclamantele nu au administrat nici o

altă dovadă din care să reiasă ce bunuri au aparținut autorului lor și au fost

confiscate în 1953, sentința tribunalului de respingere a cererii fiind

menținută.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat

recurs pârâta Banca Națională a României, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs, pârâta BNR a susținut că

decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală în ceea ce privește obligarea

sa la plata celor 100 dolari SUA sau a echivalentului acestora, în raport de

temeiul de drept invocat de reclamante, respectiv art. 34

1

din O.U.G

nr. 190/2000 cu modificările și completările ulterioare, act normativ special

care reglementează dreptul persoanelor la reparații pentru obiectele confiscate

în baza actelor normative din perioada 1946-1990. Pârâta BNR a susținut că

întrucât cei 100 dolari erau bancnote și nu monede din metal prețios, așa cum

rezultă din expertiza tehnică nr. 6114/11, obligația de restituire a acestei

sume nu se încadrează în dispozițiile legale pe care reclamantele au înțeles

să-și întemeieze acțiunea așa încât se impune admiterea recursului, și

modificarea în parte a deciziei nr. 71 A din 17 martie 2005 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea BNR

la plata celor 100 dolari SUA.

Recursul este fondat pentru considerentele care

succed.

Potrivit art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 190 din 9

noiembrie 2000, republicată în temeiul art. III din O.G. nr. 24/2003,

persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase, aliaje

ale acestora și pietre prețioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost

preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, după anul 1946 și

până în anul 1990, pot solicita restituirea acestora instanțelor de judecată de

la domiciliul reclamantului, până la data de 31 decembrie 2003.

Textul legal redat a fost modificat prin art. I pct.

1 al Legii nr. 591/2004 primind următorul conținut: „Persoanele fizice și

juridice ale căror obiecte din metale prețioase, aliaje ale acestora și pietre

prețioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate în mod abuziv

pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau

își au sediul, până la data de 31 decembrie 2006”.

Prin art. I pct. 2 al aceleași legi, după alin. (1)

al art. 26 au fost introduse alin. (1

1

) și (1

2

), ultimul

dintre ele prevăzând că „în sensul prezentei ordonanțe de urgență, prin

preluare abuzivă se înțelege preluarea efectuată în baza următoarelor acte

normative:

a) Legea

nr. 638/1946 pentru controlul producției, prelucrării și circulației metalelor

prețioase; b) Legea nr. 284/1947 pentru cedarea către Banca Națională a

României a aurului, valutelor efective și altor mijloace de plată străină (…)”.

Rezultă, așadar, că noul conținut al textului redat în formele sale

succesive, diferă sub aspectul reglementărilor de drept substanțial prin aceea

că a fost înlăturată cerința ca preluarea abuzivă să fi constat în încălcarea

reglementărilor în vigoare la data preluării, iar preluarea a fost definită

drept abuzivă dacă s-a efectuat în baza anumitor acte normative, între care

sunt enumerate și Legile

nr. 638/1946 și nr. 284/1947.

Deosebirea este de esență, pentru că, în aplicarea

noii legi pentru restituirea bunurilor obiect al reglementării, nu mai este

necesar a se verifica caracterul abuziv al preluării prin raportare la

legislația în materie aplicabilă la acea dată, însăși legea definind caracterul

abuziv al preluării pentru simplul fapt că preluarea efectivă s-a făcut la acea

dată în temeiul unuia dintre actele normative expres și limitativ enumerate.

Cu alte cuvinte, în noua concepție a legii, preluarea

unuia sau unora din bunurile prevăzute în art. 4 din O.U.G. nr. 190/2000

republicată („orice cantitate de bijuterii și obiecte, monede, inclusiv

lingouri și bare din metale prețioase și aliajele lor, precum și pietre

prețioase”), care a fost făcută în baza unuia din actele normative avute în

vedere, constituie condiție suficientă pentru a se dispune restituirea către

foștii proprietari sau moștenitorilor ori, după caz, succesorilor de drept.

Aceasta semnifică și faptul că restituirea operează

indiferent de modul concret de preluare, incluzând în categoria bunurilor

restituibile și pe cele preluate prin confiscare dispusă prin hotărâre

judecătorească penală dacă fapta care a atras condamnarea era prevăzută ca

infracțiune în unul din actele normative enumerate prin noul text al legii.

În speță, autorul reclamantei a fost condamnat pentru

încălcarea dispozițiilor art. 25 și art. 14 din Legea nr. 248/1947, la 20 de

ani de închisoare iar în baza art. 2, art. 6 și art. 42 din Legea nr. 638/1946,

la 2 ani închisoare, ambele pedepse fiind contopite în pedeapsa de 20 de ani,

fiindu-i confiscate valorile deținute ca fiind corp delict: monede din aur,

dolari SUA și bijuterii.

În raport cu textele menționate, soluția instanței de

apel, de obligare a pârâtei Banca Națională a României la plata către

reclamante a contravalorii aurului fin, în greutate de 8.155,64 grame, la

prețul practicat de BNR la data plății apare ca fiind legală pentru

considerentele arătate care înlocuiesc motivarea instanței de apel.

Nelegală este însă dispoziția instanței de apel de

obligare a pârâtei Banca Națională a României la plata către reclamante a sumei

de 100 dolari SUA sau echivalentul în lei practicat de BNR la data plății în

cadrul procesual stabilit de O.U.G. nr. 190/2000 cu modificările și

completările ulterioare întrucât acest act normativ reglementează numai regimul

juridic al

metalelor prețioase, aliajelor acestora și

pietrelor prețioase nu și regimul juridic al valutei confiscate prin hotărâri

judecătorești penale asemenea celor prin care a fost condamnat autorul

reclamantelor iar Banca Națională a României se legitimează procesual pasiv, în

calitate de reprezentant al statului, astfel cum dispune în mod expres

art. 40 alin. (2) din Normele

metodologice aprobate prin H.G. nr. 1344/2003 pentru aplicarea prevederilor

O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase

în România, cu modificările și completările ulterioare, norme aprobate prin

H.G. nr. 1344/2003,

doar în litigiile prevăzute de art. 34

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 190

/2000 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 261/2002, cu

modificările și completările ulterioare,

ce au ca obiect restituirea obiectelor din metale prețioase

de natura celor prevăzute la art. 4 din această ordonanță.

Astfel fiind, rezultă cu evidență că în

litigiile având ca obiect restituirea valutei confiscate în temeiul Legii nr.

284/1947, dispozițiile legii speciale, respectiv ale O.U.G nr. 190/2000 nu sunt

incidente, cererile având acest obiect putând fi soluționate doar potrivit

dreptului comun, cu respectarea competenței materiale a instanței în raport de

criteriul valoric și după verificarea calității procesual pasive a celor

împotriva cărora pot fi îndreptate asemenea cereri.

Având în vedere cele ce preced, recursul

va fi admis iar decizia instanței de apel va fi casată în parte în sensul

înlăturării obligării

pârâtei

Banca Națională a României să plătească reclamantelor 100 dolari SUA sau

echivalentul în lei la cursul practicat de BNR de la data plății, menținând

celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta Banca Națională a

României împotriva deciziei nr. 71 A din 17 martie 2005 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, pe care o casează în parte în sensul că înlătură obligarea

pârâtei Banca Națională a României să plătească reclamantelor 100 dolari SUA

sau echivalentul în lei la cursul practicat de BNR de la data plății.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 iulie

2006.