ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2866/2007

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 6 București sub nr. 11347/2003, reclamanții B.F.,

B.F.D. și H.M. au chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice și

Banca Națională a României, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să

se dispună obligarea pârâților la restituirea obiectelor din metale prețioase

și acordarea de despăgubiri pentru obiectele ce nu se mai regăsesc fizic,

confiscate în anul 1959, conform procesului-verbal din data de 2 iulie 1959.

Judecătoria, prin sentința civilă nr. 9257 din 17 decembrie 2003, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, a respins acțiunea față de acesta și a disjuns cererea față

de pârâta Banca Națională a României, formându-se dosarul nr. 13399/2003 pe

rolul aceleiași judecătorii.

Reclamanții și-au precizat acțiunea la 11 februarie 2004 în sensul că,

prejudiciul real suferit prin actele abuzive descrise prin acțiunea

introductivă este estimat la suma de 125.600 Euro, echivalentul sumei de

5.134.528.000 lei, reprezentând contravaloarea de piață a bunurilor,

bijuteriilor și pietrelor prețioase indicate în procesul-verbal de confiscare.

Prin sentința civilă nr. 908 din 11 februarie 2004 pronunțată de

Judecătoria sectorului 6 București s-a admis excepția de necompetență materială

a instanței și s-a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului

București.

Pe baza probelor cu înscrisuri și expertiză tehnică administrate în

cauză, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a pronunțat sentința civilă

nr. 641 din 17 iunie 2005, prin care a dispus: admiterea acțiunii, în parte,

astfel cum a fost precizată și completată, obligarea pârâtei să restituie

reclamanților în deplină proprietate și posesie următoarele bunuri: un inel de

aur cu ametist, un inel de aur cu diamant, un inel de aur cu 8 diamante și un

briliant; obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 39.517.046

lei, reprezentând echivalentul valoric al obiectelor ce nu se mai regăsesc

fizic, respectiv contravaloarea a 91,94 grame aur fin și contravaloare

diamante, circa 0,30 karate și obligarea pârâtei la plata sumei de 26.100.000

lei cheltuieli de judecată către reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

- reclamanții sunt moștenitorii lui B.E. , astfel cum rezultă din

certificatul de moștenitor nr. 201 din 30 octombrie 2003, eliberat de pe urma

acestuia de B.N.P. P.C.;

- prin procesul-verbal încheiat la 2 iulie 1959 de către organele de

miliție ale Raionului Strehaia, în urma percheziției domiciliare a autorului

reclamanților, B.E., au fost confiscate mai multe obiecte din aur și pietre

prețioase, evidențiate în acest proces-verbal și inventarul întocmit la 22 din

23 ianuarie 1960;

- potrivit art.26 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 190/2000, astfel cum a

fost completat prin Legea nr. 591/2004, prin preluare abuzivă se înțelege

preluarea efectuată în baza mai multor acte normative, printre care se

regăsește și Legea nr. 284/1947;

- preluarea s-a făcut abuziv, cu atât mai mult cu cât un proces-verbal

de confiscare, în lipsa unei hotărâri judecătorești de constatare și

sancționare a unei infracțiuni în baza unui act normativ, nu poate constitui un

titlu legal de preluare;

- modalitatea de restituire nu poate fi decât în conformitate și în

limitele prevăzute de O.U.G. nr. 190/2000, modificată succesiv, ultima

modificare fiind prin Legea nr. 591/2004.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel, în termen legal, atât

reclamanții cât și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 107/A din 9 martie 2006 a Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanți; a

fost admis apelul declarat de pârâtă; a fost schimbată în parte sentința

apelată în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a

contravalorii metalului prețios fin conținut în cantitatea de 91,94 grame aur

fin și contravaloare diamante, circa 0,30 karate, la prețul practicat de B.N.R.

la data plății; a fost obligată pârâta la plata sumei de 24.000.000 lei

cheltuieli de judecată către reclamanți; au fost menținute celelalte dispoziții

ale sentinței.

Împotriva acestei ultime hotărâri judecătorești au declarat recurs, în

termen legal, reclamanții, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție la 8 mai 2006, formându-se dosarul nr. 32549/2/2005.

În motivarea recursului, reclamanții au susținut că atât hotărârea

primei instanțe cât și decizia din apel au fost date cu aplicarea greșită a

legii deoarece invocarea principiului aplicabilității legii speciale în concurs

cu legea generală a condus la pronunțarea unor soluții nelegale, în disprețul

cerințelor unui proces corect și echitabil, motiv de recurs ce se încadrează în

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul urmează a se respinge pentru cele ce se vor arăta în

continuare.

Reclamanții critică modul de calcul al sumei cuvenite drept despăgubire

pentru bunurile ce nu mai pot fi restituite, pe care o consideră derizorie în

raport cu valoarea de piață a acestora, creându-se astfel premiza împiedicării

reparațiilor reale pentru prejudiciul cauzat.

Potrivit art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul

metalelor prețioase, aliajelor acestora și pietrelor prețioase din România, „în

cazul obiectelor din metale prețioase, aliaje ale acestora și pietre prețioase

preluate abuziv, care nu se mai regăsesc fizic fiind topite sau valorificate se

vor acorda despăgubire în condițiile și în limitele stabilite prin normele de

aplicare a prezentei ordonanțe de urgență, emise de Ministerul Finanțelor

Publice și Banca Națională a României”.

H.G. nr. 1344/2003 pentru aprobarea normelor metodologice pentru

aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 190/2000 stabilește că valoarea

despăgubirilor pentru bunurile ce nu se pot restitui se calculează funcție de

prețul practicat de Banca Națională a României la data efectuării plății.

Analizând critica formulată de reclamanți în raport de textele de lege

arătate se constată că aceasta nu subzistă, ambele instanțe, fond și apel,

făcând o corectă aplicare a legii speciale în această materie.

Așa fiind, recursul se privește ca nefondat și, în raport cu

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții B.F., F.B. și H.M. împotriva deciziei nr. 107/A din 9

martie 2006 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2007.