ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2286/2004

Deliberând asupra recursurilor declarate de reclamanta T.T.P. și de pârâtul STATUL ROMÂN reprezentat de MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE prin D.G.F.P. Constanta împotriva deciziei nr. 113/ c din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanta, secția civilă, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1062, pronunțată la 17 decembrie 1999, în dosarul nr. 4565/1999 Tribunalul Constanta, secția civilă, a admis acțiunea formulată de către T.T.P. în contradictoriu cu municipiul CONSTANȚA reprezentat prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CONSTANȚA, R.A.E.D.P.P. Constanța, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE reprezentat de D.G.F.P.C.F.S. Constanța, precum și în contradictoriu cu C.V., C.C., M.H.

și M.G. Ca urmare prin aceeași sentință pârâții menționați au fost obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie „etajul I al imobilului situat în Constanța, compus din 4 camere cu dependințe” la care se adăuga o pivniță în suprafață de 21,65 mp, aflată în subsolul clădirii. Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentințe de pârâții municipiul CONSTANȚA reprezentat prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CONSTANȚA, R.A.E.D.P.P. Constanța, precum și de pârâții C.V., C.C., M.H. și M.G. au fost admise prin decizia civilă nr. 113/ C pronunțată de Curtea de Apel Constanta, secția civilă, la 14 octombrie 2002, în dosarul nr. 1682/2000. În consecință hotărârea primei instanțe a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii în ceea ce îi privește pe apelanți, reținându-se că R.A.E.D.P.P.

Constanța nu avea calitate procesuală, iar față de pârâții persoane fizice aceasta era nefondată. Pronunțând această decizie instanța de apel a reținut în esență că imobilul compus din mai multe apartamente situat la adresa din Constanța, a aparținut inițial soților T.G. și T.T.; unul dintre apartamentele a fost dat reclamantei și șotului sau cu titlu de dotă, fără a fi însă respectate formele de publicitate imobiliară și fără modificarea corespunzătoare a evidențelor fiscale; în raport cu aceste evidențe întregul imobil, inclusiv spațiul revendicat de reclamantă a făcut obiectul măsurii naționalizării dispuse prin Decretul nr. 92/1950 împotriva proprietarilor originari care au fost menționați ca atare în anexa actului normativ amintit; foștii chiriași care ocupau cele două unități locative constituite ulterior naționalizării la primul etaj al construcției au cumpărat câte una dintre acele unități fiind de bună credință; pârâta R.A.E.D.P.P.

care a semnat în calitate de vânzătoare contractele încheiate cu foștii chiriași a fost, de asemenea, de bună credință și că întreaga operațiune a fost determinată de existența unei aparențe care conferea statului calitatea de proprietar al spațiilor vândute. La 17 decembrie 2002 și 19 decembrie 2002, reclamanta T.T.P. și respectiv pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE reprezentat de D.G.F.P. Constanța au declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 97/2003. În motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., reclamanta a susținut că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii formelor de publicitate imobiliară în ceea ce privește actul său dotal și că prin urmare instanța de apel a reținut în mod greșit că respectivul titlu de proprietate nu ar fi fost opozabil terților.

Printr-o altă critică s-a evidențiat că, din totalul de 5 apartamente care alcătuiau imobilul situat în Bd. Ferdinand, în anexa Decretului nr. 92/1950 au fost menționate numai cele 4 care aparțineau soților T.T. și T.G., apartamentul reclamantei nefiind deci naționalizat. În altă ordine de idei recurenta-reclamantă a invocat și a argumentat pe larg lipsa de suport probatoriu a aprecierilor instanței de apel referitoare la buna credință a părților semnatare ale contractelor care constituie titlurile de proprietate ale foștilor chiriași. În susținerea recursului declarat de STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE reprezentat de D.G.F.P. Constanța s-a invocat ca unic motiv, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., lipsa calității procesuale pasive a recurentului. În ceea ce îl privește intimații pârâți MUNICIPIUL CONSTANȚA reprezentat prin PRIMAR și respectiv CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CONSTANȚA nu s-a prezentat în fața acestei Curți și nici nu a exprimat în scris punctul său de vedere referitor la recursurile declarate în cauză. De asemenea, intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanța nu a participat la dezbaterea asupra recursurilor însă a depus în dosar note de ședință în care s-a referit exclusiv la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia. Cu ocazia dezbaterilor desfășurate la 19 martie 2004, intimații-pârâți C.V., C.C., M.H. și M.G. au solicitat la rândul lor respingerea recursului declarat de reclamantă precizând că sunt de acord cu admiterea recursului declarat de STATUL ROMÂN.

În cursul acelorași dezbateri fiecare dintre cei doi recurenți a solicitat respingerea recursului părții adverse. Recursurile sunt nefondate. În acest sens, Curtea are în vedere că prin înscrisurile depuse în dosar s-a făcut dovada că imobilul revendicat a fost preluat abuziv de către stat, deoarece măsura naționalizării fusese dispusă împotriva altor persoane, iar nu împotriva reclamantei care era adevăratul proprietar, conform actului sau dotal. Așa fiind, criticile care configurează primele doua motive ale recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei pronunțate în apel sunt întemeiate. În același timp Curtea reține că respingerea, prin decizia amintită, a acțiunii în revendicare este justificată în raport cu eficiența juridică pe care legea și jurisprudența au conferit-o aparenței de drept.

Este de remarcat astfel că la data 21 octombrie 1997, când reclamanta T.T.P. a formulat acțiunea în revendicare, obiectul material al acțiunii, respectiv etajul I al construcției situate în Constanța, la adresa din Bd. Ferdinand, fusese deja vândut pârâților care anterior au locuit în acel spațiu în calitate de chiriași. În acest sens, la 21 noiembrie 1996, s-au încheiat două contracte având numere consecutive, nr. 27, nr. 928 și nr. 27 nr. 929, acte juridice prin care M.H. și M.G. și respectiv C.V. și C.C. au cumpărat de la pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța ambele apartamente situate la etajul I al construcției din Constanța, Bd. Ferdinand.

Acest aspect este esențial pentru soluționarea cauzei în general și a recursului reclamantei în special, întrucât la data încheierii celor două contracte statul avea aparența unui adevărat proprietar al bunului; titlul aparent al statului nu fusese pus la îndoială prin nici o acțiune în justiție și deci nici o hotărâre judecătorească nu fusese pronunțată; nici o comunicare sau notificare nu le fusese adresată chiriașilor spre a-i încunoștința despre intenția reclamantei de a revendica bunul, iar o lege specială, Legea nr. 112/1995, permitea cumpărarea de către chiriași a apartamentelor având un regim juridic similar bunului aflat în litigiu. Pe lângă această aparență de drept pârâții M.H., M.G., C.V.

și C.C. beneficiază și de prezumtia de bună credință în condițiile în care în cauză respectiva prezumție nu a fost combătută prin nici o probă. În aceeași ordine de idei, Curtea reține că însuși T.M., fratele reclamantei care a și reprezentat-o pe aceasta în proces, a menționat în scris că nici în familia reclamantei „nu s-a cunoscut situația juridică a acestui apartament până în 1996”. În acest context motivul de recurs prin care se reproșează pârâților necunoașterea situației juridice a acelui imobil și o așa zisă lipsă de diligență nu poate fi primit. În legătură cu recursul declarat de STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE reprezentat de D.G.F.P. Constanța este de observat că acest pârât nu a atacat cu apel sentința prin care fusese obligat, alături de ceilalți pârâți, să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate și posesie.

Atacarea cu recurs a deciziei din apel care înlătura respectiva obligație este de natură a pune în discuție interesul unui asemenea demers. În altă ordine de idei, Curtea are în vedere ca fiind de principiu că în recurs nu pot fi primite acele critici pe care partea a omis să le formuleze în calea de atac intermediară a apelului. Acest principiu, exprimat în doctrină prin expresia latină „omisso medio”, își găsește temeiul legal în prevederile art. 299 – art. 316 C. proc. civ., care într-o interpretare sistemică, nu îngăduie formularea în recurs a unor critici în legătură cu aspecte pe care instanța de apel nu a fost legal investită spre a le judeca. Nu în ultimul rând, Curtea are în vedere că, în condițiile în care numai T.T.P.

a apelat sentința pronunțată în cauză, instanța de apel nu putea lua în considerare nici măcar din oficiu pretinsa lipsă a calității procesuale a STATULUI ROMÂN reprezentat de MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, deoarece o astfel de abordare era de natură a înrăutăți situația reclamantei în propria cale de atac. Reținând deci că în cauză nu își găsesc incidența nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod, în sensul respingerii recursurilor ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta T.T.P. și de pârâtul STATUL ROMÂN reprezentat de MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE prin D.G.F.P. Constanta împotriva deciziei nr. 113/ c din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanta, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2004.