ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2266/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția a II-a

penală, prin sentința penală nr. 1176 din 16 decembrie 2003 a respins, ca

neîntemeiată, contestația la executare formulată de condamnatul G.G.

A obligat condamnatul la plata sumei

de 200.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța astfel, prima

instanță a reținut că la data de 5 mai 2003 pe rolul Tribunalului București a

fost înregistrată contestația formulată de condamnatul G.G. contra executării

pedepsei de 12 ani închisoare, dispusă față de acesta, prin sentința penală nr.

105/1988 pronunțată de Tribunalul municipiului București, secția a II-a penală,

rămasă definitivă prin decizia penală nr. 693 din 22 mai 1989 a Tribunalului

Suprem, secția a II-a penală; prin hotărârea menționată dispunându-se

condamnarea inculpatului G.G., pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare,

prevăzută de art. 223 alin. (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 75

lit. a) C. pen., constând în aceea că, în perioada 1977 – 1983 în calitate de

șef al unităților de alimentație publică din Pasajul Victoria a creat plusuri

în gestiune prin mijloace frauduloase, în valoare de 5.250.000 lei.

În susținerea

contestației, condamnatul a arătat că executarea pedepsei de 12 ani închisoare

a început la 22 noiembrie 1984, iar la data de 5 octombrie 1990 s-a dispus punerea

sa în libertate, prin admiterea unei cereri de întrerupere a executării

pedepsei pe motive medicale, întrerupere prelungită până la data de 6 mai 1992.

De la această dată, condamnatul s-a

sustras executării pedepsei și consideră că a executat 2.144 zile la care

trebuie adăugate 161 zile câștigate ca urmare a muncii prestate în timpul

detenției.

Având în vedere că de la data

sustragerii, 7 mai 1992, petentul nu a mai fost condamnat și adăugând la

termenul de prescripție prevăzut de lege doar zilele rămase neexecutate, acesta

consideră prescrisă executarea pedepsei.

Tribunalul București, secția a II-a

penală, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de cererea

condamnatului și dispozițiile legale incidente în cauză a constatat

următoarele:

„Conform art. 126 alin. (1) lit. b)

C. pen., termenul de prescripție a executării pedepsei de 12 ani închisoare

aplicată petentului prin sentința penală nr. 105/1988 a Tribunalului București,

secția a II-a penală, este de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi

executată, în total termenul fiind de 17 ani.

În primul rând, este evident că la

calculul acestui termen se adaugă la cei 5 ani prevăzuți de lege întreaga

pedeapsă și nu restul rămas neexecutat.

În al doilea rând, petentul

recunoaște că de la data de 7 mai 1992 s-a sustras de la executarea pedepsei

plecând în Germania unde a urmat un tratament medical.

Art. 127 alin. (2) C. pen., prevede

imperativ că „sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei

face să curgă un nou termen de prescripție de la data sustragerii”.

Date fiind aceste dispoziții,

instanța constată că termenul de 17 ani valabil în speță trebuie calculat de la

7 mai 1992 fără a se ține cont de ceea ce s-a executat înainte de această dată

și urmează să se împlinească la 7 mai 2009”.

Împotriva sentinței penale a

declarat apel condamnatul solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii

atacate, iar pe fond admiterea contestației, urmând a constata intervenită

prescripția executării pedepsei prin împlinirea termenului, așa cum este el

prevăzut de art. 126 alin. (1) lit. b), raportat la art. 127 alin. (2) C. pen.

și să se dispună anularea formelor de executare, având în vedere și faptul că

apelantul are vârsta de 71 ani.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 111 A din 17 februarie 2004 a respins, ca

nefondat, apelul declarat de condamnatul G.G., cu următoarea motivare:

„Fiind condamnat la pedeapsa de 12

ani închisoare, termenul de prescripție a executării pedepsei se calculează

conform art. 126 alin. (1) lit. b) C. pen. (5 ani, plus durata pedepsei ce

urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, respectiv 5 ani + 12 ani =

17 ani, însă prin voința legiuitorului, termenul nu poate depăși 15 ani).

Având în vedere că condamnatul G.G.

de la data de 7 mai 1992 s-a sustras de la executarea pedepsei, potrivit art.

127 alin. (2) C. pen., sustragerea de la executare face să curgă un nou termen

de prescripție de la data sustragerii. Așa fiind, de la 7 mai 1992, noul termen

de prescripție, de 15 ani, urmează să se împlinească la 6 mai 2007”.

Nemulțumit și de hotărârea instanței

de apel, în termenul legal, condamnatul contestator G.G. a declarat recurs,

solicitând admiterea lui, întrucât sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate

a contestației, prevăzute de art. 461 lit. d) C. proc. pen., și să se constate

intervenită prescripția executării pedepsei prin împlinirea termenului, așa cum

este el prevăzut în art. 126 alin. (1) lit. b), raportat la art. 127 alin. (2)

C. pen. și pe cale de consecință, să se dispună anularea formelor de executare

a pedepsei.

Examinând decizia atacată, sub

aspectul criticilor invocate, cât și din oficiu, în conformitate cu

dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că

recursul declarat de condamnatul contestator este nefondat, urmând a fi respins

ca atare.

Potrivit art. 125 C. pen.,

prescripția înlătură executarea pedepsei principale.

Conform art. 126 lit. b) C. pen.,

termenul de executare a pedepsei este de 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează

a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani.

Pe de altă parte, potrivit art. 127 alin. (2) din

același cod, sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei,

face să curgă un nou termen de prescripție de la data sustragerii.

Examinând actele și lucrările

dosarului, se constată că petentul condamnat a început executarea pedepsei de

12 ani închisoare, ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 105/1988 a

Tribunalului București, secția a II-a penală, la data de 22 noiembrie 1984, iar

la 5 octombrie 1990 a fost pus în libertate, ca urmare a admiterii cererii

formulate de acesta pentru întreruperea executării pedepsei, pe motive

medicale, întrerupere prelungită până la 6 mai 1992.

Întrucât de la data de 7 mai 1992,

condamnatul s-a sustras executării pedepsei, în mod corect, s-a reținut de

către instanța de control judiciar că noul termen de prescripție, care începe

să curgă de la data sustragerii este cel inițial, respectiv de 15 ani, chiar

dacă, față de durata pedepsei ce a mai rămas de executat, potrivit prevederilor

art. 126 C. pen., el ar urma să fie mai mic; întreruperea cursului prescripției

neputând constitui un temei de reducere a termenului de prescripție prevăzut de

lege și care a fost stabilit, în raport cu pedeapsa concretă aplicată de

instanță.

În consecință, secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând recursul declarat de

condamnatul contestator G.G. nefondat, în baza art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează să îl respingă, ca atare și îl va obliga

pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul contestator G.G. împotriva deciziei penale nr. 111 din

17 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă pe recurent la plata sumei de

600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

27 aprilie 2004.