ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 232/2003

Decizia nr. 232 Dosar nr. 2354/2002 Asupra recursurilor de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 6 martie 1998 reclamanta V.C .a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 200.000.000 lei reprezentând daune morale cauzate de săvârșirea unei grave erori judiciare ce a condus la arestarea sa ilegală pe o perioadă de aproape 1 an de zile. În motivare, aceasta a arătat că prin sentința penală nr. 1277 din 16 decembrie 1989 a Judecătoriei sectorului 5 București a fost condamnată la 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în formă continuată și constatându-se intervenirea amnistiei s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. Prin decizia penală nr. 748 din 28 iunie 1993 Tribunalul București, secția I a penală, a admis recursurile declarate de alte coinculpate cu reclamanta și prin extindere, cu privire la aceasta din urmă, s-au reconsiderat pedepsele aplicate, reclamanta fiind condamnată la o pedeapsă mai redusă, de 6 ani închisoare cu înlăturarea beneficiului amnistiei.

Reclamanta a executat o parte din condamnare de la 5 august 1993 la 22 iulie 1994. Împotriva deciziei penale sus amintite a declarat recurs în anulare Procurorul General, care a fost admis prin decizia penală nr. 2395 din 3 octombrie 1995 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, casându-se decizia tribunalului numai cu privire la neaplicarea dispozițiilor de amnistie în cazul reclamantei și dispunându-se aplicarea Decretului de amnistie nr. 11 din 1988. Tribunalul București, secția a III a civilă, prin sentința civilă nr. 430 din 4 iunie 1998 a respins ca nefondată cererea reclamantei de reparare a prejudiciului reținând că potrivit dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. nu se pot acorda despăgubiri decât în cazurile anume prevăzute de lege, și anume dacă inculpata ar fi fost exonerată de răspundere penală și ar fi fost achitată în temeiul art. 10 lit. a)- c) C. proc.

pen., respectiv dacă fapta nu există sau nu a fost săvârșită de inculpată. Cum în speță încetarea procesului penal s-a produs ca urmare a intervenirii decretului de amnistie cererea acesteia nu se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de lege. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, pe care însă nu l-a motivat în termenul legal. Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a respins apelul declarat ca nemotivat în termen. Recursul declarat de către reclamantă împotriva deciziei pronunțată în apel a fost admis de Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 1272 din 7 aprilie 1999. Motivând soluția de admitere a recursului, instanța a reținut că motivele de apel formulate de reclamantă la 12 august 1998 au fost promovate în termenul legal, față de împrejurarea că actul de procedură, respectiv motivarea sentinței, nu a fost înmânat la domiciliul indicat de parte.

În raport cu aceste considerente decizia s-a casat, iar cauza a fost trimisă curții de apel pentru soluționarea apelului. În fond după casare, instanța a respins apelul ca nefondat prin decizia civilă nr. 243 A din 23 septembrie 1999 a Curții de Apel București, secția a III a civilă. Reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei mai sus amintite. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 1305 din 12 aprilie 2000, a admis recursul, a casat decizia recurată și sentința nr. 430 din 4 iunie 1998 a Tribunalului București, secția a III a civilă, și a trimis cauza pentru rejudecare aceluiași tribunal, reținând că instanțele s-au pronunțat pe un temei de drept neinvocat de reclamantă, respectiv art. 504 C. proc.

pen. iar nu pe dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ., Convenția pentru apărarea drepturilor omului și Constituția României, astfel cum și-a întemeiat reclamanta cererea de chemare în judecată. Tribunalul București, secția a III a civilă, prin sentința civilă nr. 1050 din 11 octombrie 2000 a admis acțiunea reclamantei. Ministerul Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, a declarat apel împotriva acestei hotărâri. Curtea de Apel București, secția a III a civilă, prin decizia civilă nr. 113 A din 7 martie 2001, a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor, a schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea reclamantei pentru lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că a fost investită în baza art. 998 și art. 999 C. civ., care reprezintă cadrul general al răspunderii civile delictuale, astfel încât, nefiind invocate dispozițiile speciale reglementate de art. 504 C. proc. pen., pârâtul Ministerul Finanțelor, ca reprezentant al statului român, nu are calitate procesuală pasivă. Reclamanta V.C. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă prin decizia nr. 4942 din 26 octombrie 2001 a admis recursul și a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului. În motivarea hotărârii, instanța a reținut că reclamanta a solicitat daune cauzate de eroarea judiciară a cărei victimă a fost.

Stabilind astfel temeiul juridic al acțiunii drept, dispozițiile art. 504 C. proc. pen., instanța a decis că indiferent dacă pretențiile sunt justificate sau nu și indiferent de temeiul juridic invocat Statul român prin Ministerul Finanțelor participă în calitate de pârât în cauză. În rejudecarea apelului, Curtea de Apel București, secția civilă, prin decizia civilă nr. 115 din 4 martie 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Motivele de recurs ale Ministerului Finanțelor Publice au vizat tardivitatea formulării cererii, iar pe fond nelegalitatea hotărârii, nefiind dovedite îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Motivele de recurs formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, s-au referit, în esență, la faptul că cererea reclamantei este inadmisibilă față de împrejurarea că, față de reclamantă, a încetat procesul penal prin amnistie, situație pentru care legiuitorul nu a înțeles să ofere dreptul la dezdăunări, iar pe de altă parte cererea reclamantei a fost introdusă la instanța de fond la data de 6 martie 1998 cu depășirea termenului de 1 an de la data pronunțării deciziei penale nr. 2305 din 3 octombrie 1995 de către Curtea Supremă de Justiție, secția penală, astfel încât este prescrisă. Recursurile sunt fondate și se vor admite pentru următoarele considerente: Reclamanta a invocat ca temeiuri de drept a cererii sale dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ., care reprezintă cadrul general al răspunderii civile delictuale.

Ulterior a solicitat instanțelor să țină cont de dispozițiile Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale, precizând ca un temei de drept în completare celor deja invocate, dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., texte de lege care reglementează o procedură specială de reparare a prejudiciului suferit de persoana față de care s-a produs actul de injustiție. În temeiul art. 144 din Constituție și al prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 45 din 10 martie 1998, a constatat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Astfel, victimele unor erori judiciare pot, în afara prevederilor art. 504-507 C. proc. pen., invoca alăturat și dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ., care se referă la repararea prejudiciului, fără însă a face o deosebire după natura acestuia. Or, așa cum rezultă cu evidență din expunerea rezumată a cauzei, reclamanta a solicitat repararea unui prejudiciu, care susține că i-a fost cauzat ca urmare a unei erori judiciare săvârșită în cadrul unui proces penal, găsindu-și astfel pe deplin aplicabilitatea dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen. De altfel, într-un ciclu procesual anterior, Curtea Supremă de Justiție, în virtutea obligației instanței de a da calificarea legală corectă cererii, a indicat ca temei juridic aplicabil speței prevederile art. 504 C. proc.

pen. Potrivit alin. (2) din art. 505 C. proc. pen. acțiunea în repararea pagubei poate fi pornită de cel îndreptățit în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire. Reclamanta V.C. a formulat cererea de daune la data de 6 martie 1998,iar decizia penală nr. 2505 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, (prin care s-a casat hotărârea tribunalului cu privire la neaplicarea dispozițiilor de amnistie), a fost pronunțată la data de 3 octombrie 1995, deci cu depășirea termenului de 1 an. Se constată, prin urmare, ca fiind prescrisă acțiunea reclamantei, aspect de ordine publică invocat prin motivele de recurs și de către recurente, în raport cu care analiza celorlalte critici este de prisos.

Pentru aceste considerente, recursurile se vor admite, se va casa decizia recurată, se va admite, cu motivarea de mai sus, apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, se va schimba în tot sentința civilă nr. 1050 din 11 octombrie 2000 a Tribunalului București, secția a III a civilă, iar acțiunea reclamantei V.C. va fi respinsă ca prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Ministerul Finanțelor Publice. Casează decizia civilă nr. 115 A din 4 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a III a civilă. Admite apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1050 din 11 octombrie 2000 a Tribunalului București, secția a III a civilă, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acțiunea formulată de V.C., ca prescrisă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2003.