ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5251/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5251/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la nr. 774

din 20 februarie 2002 la Judecătoria Buzău, reclamanta SC A.F. SA a chemat în

judecată SC R.I. SRL, prin reprezentanții legali, solicitarea instanței ca prin

sentința ce o va pronunța pârâta să fie obligată să lase reclamantei în deplină

proprietate și posesie terenul în suprafață de 1,087 ha situat în extravilanul

Municipiului Buzău, cu vecinii indicați precum și postul trafo, format din

transformator 100 Kw seria 33497/1975 și cutia de distribuție.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că s-a constituit prin divizarea SC R.S. SA fiind autorizată să

funcționeze prin sentința civilă nr. 5358 din 24 iunie 1997 a Judecătoriei

Buzău, iar în urma protocolului și a actelor de predare-primire în patrimoniul

său a intrat suprafața de teren revendicată evidențiată la punctul 78 din fișa

suprafețelor preluate sub denumirea de curți, construcții (service).

În cuprinsul acțiunii, reclamanta a

precizat că de la data constituirii dreptului său nu a putut intra în posesia

terenului ce formează obiectul revendicării deoarece societatea R. a amânat în

mod repetat ridicarea baracamentelor aflate pe acesta și că în toamna anului

2001 pârâta a intrat nejustificat pe terenul revendicat, refuzând să-l

elibereze.

În urma conflictului negativ de

competență ivit între Judecătoria Buzău și Tribunalul Buzău, care prin

sentințele nr. 3152 din 1 aprilie 2002 și 1189 din 12 iunie 2002, și-au

declinat reciproc competența, Curtea de Apel Ploiești sesizată în temeiul art. 22

pct. 2 C. proc. civ. a stabilit prin sentința nr. 116 din 2 septembrie 2002 că

soluționarea cauzei cade în competența Judecătoriei Buzău.

Cauza, reînregistrată pe rolul

Judecătoriei Buzău sub numărul 12501/2002 a fost soluționată prin sentința nr. 10720

din 2 decembrie 2002, în sensul admiterii acțiunii în revendicare formulată de

SC A.F. SA și obligării SC R.I. SRL Buzău să lase în deplina proprietate și

posesie societății reclamante terenul în suprafața de 1087 ha în extravilanul

Municipiului Buzău precum și postul trafo format din transformator 11 kw seria

33497/1995 și cutia de distribuție. Prin aceeași sentință societatea pârâtă a

fost obligată să plătească societății reclamante suma de 6.875.000 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție

judecătoria a reținut că societatea reclamantă s-a constituit în urma divizării

societății R. SA Stâlpu și a fost autorizată să funcționeze prin sentința nr.

5358/1997 a Judecătoriei Buzău și că, potrivit protocolului și actelor de

predare-primire în patrimoniul acesteia a intrat suprafața de teren revendicată

pentru care a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria

MO7 nr. 2038 din 22 ianuarie 1998 emis de Ministerul Agriculturii și

Alimentației, suprafețele de teren deținute de reclamantă în proprietate fiind

măsurate, delimitate și evidențiate cadastral.

În temeiul actelor depuse la dosar,

instanța a mai reținut că reclamanta și-a probat și dreptul de proprietate

asupra fostului „trafo”, revendicat.

Constatând că reclamanta și-a probat

dreptul de proprietate, conform art. 480 C. civ., instanța a înlăturat probele

administrate de SC R.C. SRL care atestau că aceasta a intrat în posesia

terenului în urma unei licitații ca urmare a neîndeplinirii de către SC R. a

obligațiilor decurgând din contractul de credit nr. 260 din 13 mai 1994, a

cărui revendicare fusese garantată prin ipotecarea componentelor S.S. Frasinu

Buzău inclusiv cu terenul de 10872,59 mp, aflat la data încheierii contractului

de credit în proprietatea SC R. SA.

Tribunalul Buzău prin decizia nr. 414

din 3 iunie 2003, administrând probe în completare, a admis apelul societății R.C.

SA și a schimbat sentința în sensul respingerii ca nefondată a acțiunii în

revendicare formulată de SC A. SA.

În considerentele deciziei, instanța

de apel a reținut că între SC R. SA Stâlpu și Banca Agricolă s-a încheiat la 18

februarie 1999 contractul de garanție imobiliară autentificat la nr. 92/1999

prin care SC R. a garantat obligația de rambursare a creditului cu ipoteca

asupra terenului de 10872,59 mp aflat în proprietatea sa. Pârâta SC R.C. SRL a

cumpărat la licitație, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la nr.

2687 din 16 noiembrie 2001 de la pârâta SC R. SA Stâlpu suprafața de teren în

litigiu, ipotecat precum și construcțiile aflate pe aceasta după care și-a

intabulat dreptul de proprietate prin încheierea nr. 8194 din 25 ianuarie 2002.

Curtea de Apel Ploiești prin decizia

nr.2116 din 12 noiembrie 2003 a admis recursul declarat de SC A.F. SA și în

conformitate cu art. 312 alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ. coroborat cu art. 315

alin. (1) C. proc. civ. a casat decizia tribunalului și potrivit art. II alin. (2)

teza II din O.U.G. nr. 58/2003 a reținut cauza spre rejudecarea apelului

declarat de pârâta SC R.C. SA împotriva sentinței civile nr. 10/20 din 2

decembrie 2002 a Judecătoriei Buzău.

Instanța de recurs a concluzionat că

la pronunțarea sentinței instanța de apel a avut în vedere în exclusivitate

actele depuse în apărare de către societatea pârâtă, nefăcând nici o referire

la înscrisurile depuse de societatea reclamantă, iar împrejurarea potrivit

căreia reclamanta nu a solicitat constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2687 din 16 noiembrie 2001 prezentat

de pârâtă, nu poate constitui un argument suficient pentru respingerea

acțiunii.

Față de conținutul contradictoriu al

adreselor depuse la dosar în legătură cu proprietatea terenului în litigiu și

pentru justa soluționare a cauzei s-a considerat necesar să se solicite relații

suplimentare de la Oficiul Județean de Cadastru, Geodezie și Cartografie Buzău,

referitoare la persoana juridică care a figurat în evidențele cadastrale cu

acest teren și să se atașeze documentația ce a stat la baza perfectării

contractului de vânzare-cumpărare nr. 687/2001.

După suplimentarea probatoriilor,

Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 1008 din 1 aprilie 2004 a admis apelul

SC R.I. SRL în contradictoriu cu SC A.F. SA și SC R. SA Stâlpu și a schimbat

sentința în sensul că a respins ca nefondată acțiunea în revendicare

imobiliară. Prin aceeași decizie intimata-reclamantă a fost obligată să

plătească apelantei-pârâte suma de 20.000.000 lei cheltuieli de judecată.

În considerentele deciziei, instanța

de apel procedând la compararea titlurilor de proprietate prezentate de ambele

părți, fără a proceda la anularea vreunuia din ele, a statuat că societatea

reclamantă nu poate invoca un titlu valabil de proprietate mai bine

caracterizat și mai puternic decât actul autentic prezentat de societatea

pârâtă.

Protocolul încheiat în cadrul

procedurii de divizare a societății R. cât și certificatul de atestare seria

MO7 nr. 2038 din 22 ianuarie 1998 nu au valoarea unui înscris autentic și nu

atestă intrarea în patrimoniul societății reclamante a terenului din litigiu și

a construcțiilor aflate pe acesta. Actul autentic, respectiv contractul de

garanție imobiliară nr. 98 din 18 februarie 1999, atestă cu certitudine că cel

puțin la 18 ianuarie 1999 imobilul litigios nu ieșise din patrimoniul

societății vânzătoare R. SA Stâlpu.

Nefiind achitat creditul garantat

prin ipoteca constituită asupra imobilului litigios s-a declanșat împotriva

societății debitoare R. SA Stâlpu procedura falimentului în temeiul Legii nr. 64/1995.

În cadrul acestei proceduri comerciale s-a organizat vânzarea la licitație a

imobilului litigios, câștigată în mod legal, de societatea pârâtă R.C. SRL. În

baza procesului-verbal de licitație s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare autentificat nr. 2687 din 16 noiembrie 2001, înscris în

cartea funciară, depus și în dosarul de faliment și validat de judecătorul

sindic.

Apelanta-pârâtă SC R.C. SRL ocupând

așadar imobilul litigios în baza unui titlu de proprietate valabil și mai bine

caracterizat decât acela al societății reclamante, pe fond acțiunea în revendicare

formulată de aceasta din urmă a fost respinsă ca nefondată.

În recursul declarat împotriva

deciziei nr. 1008/2004 a Curții de Apel Ploiești motivat în drept pe art. 304

pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 480 C. civ. și art. 169 C. civ. SC A.F.

SA susține printr-o amplă motivare că și-a probat dreptul de proprietate și că

ipoteca constituită în 1999 pentru garantarea creanțelor bancare nu putea viza

decât imobilele aflate în patrimoniul SC R. SA Stâlpu, deoarece creditul

contractat de R. anterior divizării a fost parțial preluat de societatea

reclamantă și achitat integral.

- documentația de la dosar

demonstrează că actul de vânzare-cumpărare s-a perfectat pe baza actelor

anterioare divizării și că SC R.C. SRL nu a dobândit terenul de la un adevărat

proprietar;

- titlul de proprietate al

societății reclamante trebuie evaluat prin prisma succesiunii actelor deținute

de aceasta și a expertizei tehnice – care atestă că titlul sau emană de la

adevăratul proprietar.

- Pe aceeași linie a nelegalității deciziei

motivată în drept pe dispozițiunile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. recurenta

reproșează instanței de apel că aceasta nu s-a pronunțat asupra unor dovezi

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, dovezi pe care le enumeră și le

interpretează în sprijinul promovării acțiunii în revendicare.

În ultimul motiv de recurs, invocând

nulitatea prevăzută de art. 304 C. proc. civ. societatea recurată arată că

instanța a omis a se pronunța asupra capătului de cerere privitor la

proprietatea asupra postului trafo solicitând admiterea recursului, casarea

deciziei nr. 1008/2004 a Curții de Apel Ploiești și menținerea sentinței

instanței de fond, SC A.F. SA a pretins și cheltuieli de judecată în toate

fazele procesuale.

Recursul este nefondat.

În speță, recurenta menționează

principalele înscrisuri depuse la dosar, prin care consideră că a făcut dovada

dreptului de proprietate, aspect pe care nici instanța de apel nu îl

neglijează, dovada fiind faptul că aceasta a pășit la compararea titlului de

proprietate al SC A.F. SA cu titlul de proprietate al societății pârâte SC R.C.

Istrița, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul

2687 din 16 noiembrie 2001 intabulat prin încheierea nr. 8154 din 23 ianuarie

2002.

În demersul comparativ al titlurilor

de proprietate instanța de apel conferă prioritate actului autentic de

vânzare-cumpărare al societății pârâte, a cărui valoare juridică o surclasează

pe aceea a societății reclamante, deoarece nu atestă că terenul litigios și

bunurile imobile construite pe acesta au intrat efectiv în patrimoniul

reclamantei. Dovada în acest sens este contractul de garanție imobiliară 92 din

18 ianuarie 1999 (prin care SC R. garantează cu bunurile imobile în prezent în

litigiu cu credit bancar de 134.000 dolari SUA), care atestă că cel puțin până

la data de 18 ianuarie 1999 imobilul litigios nu ieșise din patrimoniul

debitoarei, el figurând în certificatul acesteia de atestare a dreptului de

proprietate MO7 nr. 1693 emis la 12 decembrie 1996 de Ministerul Agriculturii

și transcris sub nr. 1861 din 24 februarie 1997.

În plus, în conformitate cu

prevederile Legii nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară

recurenta nu a depus extrasul de carte funciară privind intabularea dreptului

de proprietate ci numai un certificat de atestare a acestui drept de

proprietate pentru o suprafață mult mai mare, din care rezultă că terenul

revendicat face parte din această suprafață.

O atare situație vine nu numai în

întâmpinarea ideii potrivit căreia atât la perfectarea contractului de garanție

ipotecară cât și la vânzarea terenului și a construcțiilor de pe acesta, către societatea

R.C. SRL, titularul dreptului de proprietate era SC R. dar și a preferinței ce

trebuie acordate titlului societății intimate R.C. SRL, care și-a înscris contractul

în cartea funciară prin încheierea nr. 8154/2002.

Intabularea dreptului de proprietate

către SC R.C. presupune o verificare prealabilă a existenței dreptului

decurgând din planul de amplasament, fișa bunului imobil, memoriul tehnic,

înscrisurile ce au stat la baza contractului de vânzare-cumpărare, precum și

documentația depusă la Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie București.

Înscrisurile menționate de SC A.F. SA

în motivele de recurs, respectiv procese verbale, protocoale încheiate cu ocazia

divizării SC R. prin forța și valoarea lor nu se pot ridica la nivelul unui

înscris autentic, precum contractul prezentat de societatea intimată.

Mai mult, înscrisurile prezentate de

societatea recurentă nu probează identitatea dintre terenul revendicat și acela

aflat în posesia pretins nelegitimă a SC R.C., deoarece ele se referă la

suprafața totală a terenurilor existente la momentul divizării și nu privește

terenul în litigiu.

Reproșurile aduse soluției

pronunțate în apel potrivit cărora instanța nu s-a pronunțat asupra unor dovezi

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, cu trimitere la protocolul întocmit cu

ocazia divizării SC R. Stâlpu, certificatul de atestare a dreptului de

proprietate MO7 nr. 2038/1998 sunt neîntemeiate deoarece în motivarea hotărârii

Curtea evaluează aceste probe comparativ cu titlul societății pârâte, căruia îi

acordă putere și prioritate respingând pe cale de consecință apelul societății A.F.

Respingând cererea de revendicare în

întregime și reținând că terenul pe care se află construcțiile este

proprietatea societății intimate, R.C., instanța s-a pronunțat și în privința

revendicării construcțiilor, deoarece în temeiul art. 482 C. civ. proprietarul

terenului este prezumat a fi și proprietarul edificatelor de pe teren.

De altfel în contractul de

vânzare-cumpărare se menționează expres că odată cu terenul se vând și

imobilele aferente, enumerate punctual printre care și post Trafo 100 kw nr. 339,

dotat cu instalațiile necesare. Contractul de vânzare-cumpărare, care vine și caracterizează

suficient titlul de proprietate al SC R.C. asupra terenului consolidează prezumția

instituită de art. 482 C. civ., înlăturând astfel și ultima critică formulată

de SC A. în recursul declarat.

Din perspectiva celor mai sus

arătate, recursul declarat de SC A.F. SA este nefondat și va fi respins în

temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta SC A.F. SA împotriva deciziei 1008 din 1 aprilie 2004

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2005.