ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2760/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2760/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

de apel

Prin Sentința nr. 443 din 13 octombrie 2010 a

Curții de Apel Timișoara a fost admisă în parte acțiunea formulată și

completată de reclamantul G.O.P. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor și, în consecință, instanța a dispus

modificarea Deciziei nr. 7109 din 18 noiembrie 2009 emisă de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor în sensul că despăgubirile acordate

reclamantului vor fi actualizate cu indicele de inflație până la data plății.

Instanța a respins în

rest acțiunea. De asemenea, instanța a respins acțiunea formulată de reclamant

în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin acțiunea introductivă,

reclamantul G.O.P. a formulat în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor contestație, solicitând ca suma stabilită cu titlu de

despăgubire să fie actualizată cu coeficientul de inflație pentru perioada de

până la executarea plății.

La termenul de

judecată din 14 iunie 2010 reclamantul și-a completat acțiunea în sensul ca

dispoziția contestată să cuprindă plata sumei acordate ca despăgubire în

condițiile legale obișnuite prevăzute de Legea nr. 554/2004, iar nu în

condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a

solicitat respingerea acțiunii și menținerea ca legală și temeinică a Deciziei

nr. 7109 din 18 noiembrie 2009, arătând că în situația reclamantului a existat

o sentință definitivă și irevocabilă, prin care instanțele judecătorești au

constatat dreptul reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii fiind

stabilite și întinderea acestor drepturi, astfel încât pârâta a procedat la

punerea în executare a acestor sentințe, având în vedere Decizia nr. 52/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul

legii.

Pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin întâmpinarea depusă la dosar,

a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că în cursul

procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost învestită pentru emiterea

deciziei conținând titlul de despăgubire, iar nu Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesul pasiv a pârâtei Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, invocată de aceasta prin întâmpinare, instanța de

fond a reținut că această excepție este întemeiată.

Aceasta deoarece prin

acțiunea introductivă, astfel cum a fost completată, reclamantul a solicitat

modificarea Deciziei nr. 7109 din 18 noiembrie 2009 pronunțată de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar față de obiectul acțiunii și de

emitentul actului administrativ atacat în cauză, instanța reține că în speță

calitatea procesul pasivă aparține pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, iar nu pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților.

Pe fondul cauzei

instanța reține că, prin Decizia civilă nr. 6979 din 13 noiembrie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală în dosarul nr. 756/59/2007, a fost obligat Primarul

Municipiului Reșița să propună acordarea de despăgubiri în cuantum de 1.490.000

RON, pentru terenul în suprafață de 5.730 mp, pentru reclamantul G.O.P.

Urmare a acestei

decizii irevocabile, a fost emisă Decizia nr. 7109 din 18 noiembrie 2009 de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin care s-a stabilit

despăgubirea, pentru suma anterior menționată, menționându-se totodată la art.

4 al deciziei faptul că pentru valorificarea acesteia se va urma procedura

prevăzută de Cap. V

1

din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Instanța de fond a

reținut că prin acțiune reclamantul solicită modificarea Deciziei nr. 7109 din

18 noiembrie 2009, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

sub două aspecte: în primul rând reactualizarea sumei cu indicele de inflație

conform art. 22 pct. 4 din legea nr. 247/2005, iar în al doilea rând,

modificarea vizează modalitatea de valorificare a acestei decizii, reclamantul

apreciind că plata despăgubirilor nu trebuie realizată în condițiile prevăzute

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât aceste despăgubiri au fost

acordate în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și ca

atare se execută potrivit dreptului comun, așa cum s-a statuat și prin decizia

pronunțată în recursul în interesul Legii nr. 52 din 4 iunie 2007.

În ceea ce privește

pretenția reclamantului privind reactualizarea sumei stabilite cu titlul de

despăgubire prin raportare la indicele de inflație, pretenție întemeiată pe

dispozițiile art. 22 pct. 4 din Legea nr. 247/2005, instanța reține că

dispozițiile art. 22 alin. (4) sunt cuprinse la dispozițiile tranzitorii și

finale ale Cap. VII și se referă exclusiv la situația în care statul și

persoanele îndreptățite au obligații reciproce de plată și respectiv de

restituire a unor despăgubiri rezultate din aplicarea Legii nr. 112/1995 sau a

Legii nr. 10/2001, situație în care dispozițiile art. 22 prevăd posibilitatea

adoptării măsurii compensării, până la concurența sumei reprezentând cuantumul

despăgubirilor după deducerea sumei reprezentând despăgubirea încasată

actualizată cu coeficientul de actualizare prin aplicarea indicelui de

inflație.

Rezultă așadar, că

posibilitatea de actualizare a despăgubirilor prin aplicarea indicelui de

inflație, la care face referire art. 22 alin. (4) din Legea nr. 247/2005,

vizează exclusiv suma reprezentând despăgubirea încasată în prealabil de

persoana îndreptățită, iar nu obligația de plată a statului rezultată din

aplicarea prevederilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât

art. 22 alin. (4) face referire la despăgubirea încasată de către beneficiar,

iar nu la despăgubirea ce i se cuvine acestuia prin aplicarea Legii nr.

247/2005.

Aceasta nu înseamnă

însă că, în legislația reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu

este prevăzută posibilitatea actualizării sumei stabilite cu titlul de

despăgubire, așa cum pretinde pârâta, Curtea reținând că, potrivit art. 16

alin. (9) din Cap.V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se prevede faptul că

titlul de despăgubire se va emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor

consemnate/propuse actualizate cu indicele de inflație, dispoziție care face

referire expresă la prevederile art. 16 alin. (8) ce vizează situația deciziilor/ordinelor

emise în baza art. 6 alin. (4) și art. 32 din Legea nr. 10/2001, în care s-au

consemnat/propus sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, situație ce este

pe deplin aplicabilă reclamantului.

Din această

perspectivă instanța nu a reținut apărarea pârâtei, potrivit căreia hotărârea

judecătorească prin care s-au acordat despăgubirile nu face nicio referire la

posibilitatea de actualizare a acestora, întrucât instanța apreciază că în fapt

nici nu este necesară o asemenea referire, în condițiile în care sunt direct

incidente prev. art. 16 alin. (9) din Legea nr. 247/2005, fiind în intenția

legiuitorului să asigure o reparație integrală a prejudiciului suferit de

beneficiari prin actualizarea despăgubirilor cu indicele de inflație atât în situația

în care despăgubirile au fost stabilite în procedura reglementată de Cap. V,

cât și în cazul în care despăgubirile au fost consemnate în baza unor acte

emise pe baza Legii nr. 10/2001, confirmate ulterior prin hotărâri

judecătorești rămase irevocabile.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind valorificarea despăgubirilor potrivit procedurilor de

drept comun, iar nu potrivit dispozițiilor cuprinse la Titlul VII din Legea nr.

247/2005 instanța reține că, Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a vizat unificarea practicii

judiciare în ceea ce privește modalitatea de acordare a despăgubirilor cuvenite

persoanelor îndreptățite, în situația în care raportul juridic dintre părți s-a

născut sub imperiul Legii nr. 10/2001, nemodificată, instanța supremă statuând

că în cazul notificărilor soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii

legii (Legea nr. 247/2005), contestațiile astfel formulate priveau nu doar

îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate

abuziv, ci priveau și natura sau întinderea acestora, iar instanțele astfel

învestite erau competente a se pronunța asupra contestațiilor formulate.

Rezultă așadar că de

vreme ce anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, persoanele

îndreptățite au sesizat instanțele judecătorești competente cu soluționarea

contestațiilor privind dreptul la acordarea despăgubirilor, natura și

întinderea despăgubirilor, soluționarea acestora urma să se realizeze de către

instanțele judecătorești, care stabileau întinderea despăgubirilor ce urmau a

se acorda, iar nu prin procedurile administrative reglementate de Cap. V din

Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Aceasta nu înseamnă

însă că dacă reclamantului i s-a emis un titlu de despăgubire pe baza unei

hotărâri judecătorești și irevocabile, iar nu prin parcurgerea procedurii

reglementată de art. 16 din Legea nr. 247/2005, acesta își poate valorifica

titlul de despăgubire pe altă cale decât cea prevăzută de Cap. V

1

din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, instanța reținând astfel că potrivit

Legii nr. 247/2005, valorificarea oricăror titluri de despăgubire, indiferent

de procedura de acordare a despăgubirilor se poate realiza numai într-una din

modalitățile prevăzute la secțiunea 1 a Cap. V

1

din Legea nr.

247/2001 (art. 18

1

alin. (1) și (2), respectiv pe baza opțiunii

realizată de deținătorul titlului de despăgubire, opțiune exprimată fie în

sensul acordării de despăgubirii în numerar, fie în acțiuni emise la Fondul

„Proprietatea” în funcție de suma cuprinsă în titlul de despăgubire.

Soluția este

confirmată și de disp. art. 19 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 care stabilesc

faptul că valorificarea titlurilor de despăgubire se face numai după

finalizarea procedurii administrative sau după rămânerea definitivă și

irevocabile a hotărârii judecătorești prin care plângerea formulată împotriva

deciziei reprezentând titlul de despăgubire a fost respinsă.

Valorificarea

titlului de despăgubire deținut de reclamant se poate realiza numai în

modalitatea prevăzută la art. 18

1

din Legea nr. 247/2005, motiv

pentru care pretenția reclamantului de valorificarea a despăgubirilor pe calea

dreptului comun este neîntemeiată.

formulate în cauză

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs autoritatea publică pârâtă și reclamantul.

În recursul declarat

de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au fost invocate ca

temei legal, art. 304 pct. 9 și dispozițiile cu caracter general ale art. 304

1

C. proc. civ.

Astfel susține

recurenta-pârâtă, sentința recurată este netemeinică și nelegală în privința

obligării Comisiei Centrale la modificarea Deciziei nr. 7109 din 18 noiembrie

2009, în sensul că despăgubirile acordate reclamantului vor fi actualizate cu

indicele de inflație până la data plății.

Recurenta-pârâtă reia

integral în cuprinsul cererii de recurs apărările formulate la judecata în fond

a cauzei, referitoare la atribuțiile sale și la etapele procedurii

administrative reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fără a-și

structura criticile la adresa sentinței.

Sintetizând aspectele

prezentate de recurentă, Înalta Curte reține că hotărârea atacată este

criticată prin prisma greșitei interpretări a Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite și a

ignorării considerentelor Deciziei nr. 431 din 26 martie 2009 a Curții

Constituționale.

Consideră că

dispozițiile legale în vigoare, ce reglementează modalitățile de acordare a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu prevăd

posibilitatea actualizării cuantumului despăgubirilor iar în cazul concret

analizat, prin hotărâre judecătorească nu s-a prevăzut posibilitatea unei

astfel de actualizări cu indicele de inflație.

Referitor la

prevederile art. 22 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocate în

motivarea sentinței, recurenta afirmă că nu au legătură cu prezenta cauză

întrucât privesc situația în care s-au încasat despăgubiri la preluare sau au

fost acordate în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea urmând a fi actualizate și

scăzute din valoarea stabilită în raportul de evaluare întocmit în cadrul

procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din lege.

În recursul declarat

de reclamantul G.O.P. au fost invocate ca temei legal dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținând că soluția atacată este nelegală sub aspectul

respingerii cererii de acordare a despăgubirilor conform procedurii comune și

nu în tranșe cum prevede Legea nr. 247/2005 Titlul VII și O.U.G. nr. 81/2007.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant reia argumentele din cuprinsul

acțiunii prin care a solicitat modificarea actului atacat sub aspectul

modalității de valorificare a deciziei, apreciind că plata despăgubirilor nu

trebuie realizată în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

deoarece aceste despăgubiri au fost acordate în temeiul unei hotărâri

judecătorești anterioare, iar legea civilă conform art. 1 C. civ., nu

retroactivează și trebuie aplicată situațiilor născute sub incidența ei și nu a

unor situații juridice trecute a căror rezolvare se face după legea care a

reglementat raportul juridic la data când el s-a născut prin crearea de

drepturi și obligații în sarcina părților.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința prin

prisma criticilor formulate de recurenți, dar și sub toate aspectele, în

temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursurile sunt nefondate.

fapt și de drept relevante

Intimata-reclamantă a

supus controlului de legalitate, exercitat de instanța de contencios

administrativ potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 19 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Decizia nr. 7109 din 18 noiembrie 2009 a

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând anularea ei

parțială, în privința cuantumului despăgubirilor.

În speță, după cum

rezultă din considerentele sentinței atacate, prezentate la pct. I.1 din

decizie, problema de drept supusă dezlegării vizează posibilitatea actualizării

despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească la nivelul anului 2004,

în raport cu rata inflației, aplicabilă la data plății efective a acestora.

Înalta Curte

constată, din recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, că aceasta exclude de plano posibilitatea oricărei actualizări,

considerând că, în realitate, pe această cale se încalcă autoritatea de lucru

judecat a hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit despăgubirile și,

implicit, principiul securității juridice.

O astfel de abordare

este lipsită de consistență, bazându-se pe o interpretare superficială a

considerentelor Deciziei nr. LII (52) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secțiile unite și ale Deciziei nr. 431 din 26 martie 2009

a Curții Constituționale.

De asemenea, sunt

ignorate principii fundamentale ale dreptului, cum ar fi principiul reparării

integrale a prejudiciului care își găsește o reflectare clară chiar în actul

normativ aplicabil speței: Legea nr. 247/2005, în art. 4 din Titlul VII, dar și

în numeroase alte dispoziții legale de drept substanțial ori procedural care

consacră posibilitatea actualizării.

Contrar susținerilor

recurentei, Înalta Curte reține că actualizarea despăgubirilor nu înseamnă

„stabilirea din nou” a acestora, ci este o măsură cu caracter compensatoriu,

menită să asigure aceeași valoare, reală, a despăgubirilor.

Prin urmare, aplicând

rata inflației la valoarea despăgubirilor stabilite prin Sentința civilă nr.

6979 din 13 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, judecătorul nu înfrânge puterea de lucru

judecat a acestei hotărâri judecătorești, ci, dimpotrivă, stabilește în mod

judicios valoarea despăgubirilor având în vedere că perioada mare de timp

scursă de la momentul cuantificării lor, prin efectul inflației, a afectat

conținutul real al despăgubirilor.

A accepta soluția

preconizată de recurentă înseamnă a accepta plata unor despăgubiri simbolice,

rupte total de contextul avut în vedere de judecător la momentul fixării lor.

Raportarea pe care o

realizează recurenta la Decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secțiile unite și la Decizia nr. 431 din 26 martie 2009

a Curții Constituționale este ineficientă.

Astfel, prin decizia

pronunțată în recursul în interesul legii s-a stabilit că din această

perspectivă, „Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr.

247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu

se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei

legi, contestate în termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.”

Judecătorul fondului

a interpretat corespunzător conținutul dispozitivului citat, reținând că în

contextul existenței unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin

care instanțele judecătorești au constatat dreptul notificatorilor la acordarea

de despăgubiri, stabilind și cuantumul acestora, nu se mai poate pune problema

parcurgerii tuturor etapelor procedurii administrative reglementate de art. 16

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru că verificând legalitatea

măsurilor reparatorii prin echivalent sau valoarea acestora s-ar aduce atingere

principiului puterii de lucru judecat.

Cât privește Decizia

nr. 431 din 26 martie 2009 a Curții Constituționale prin care s-a respins

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, considerentele acesteia converg către aceeași

concluzie, aceea a nelegalității repunerii în discuție a unei hotărâri

judecătorești irevocabile. Premisa acestei concluzii a fost însă greșit

decelată de recurentă ca fiind similară speței de față, în contextul în care

autorul excepției de neconstituționalitate urmărea reevaluarea cuantumului

despăgubirilor stabilite irevocabil prin hotărâre judecătorească, în cadrul

procedurii reglementate de art. 16 anterior menționat, pe când

intimata-reclamantă solicită numai actualizarea acestora cu rata inflației.

Posibilitatea

actualizării sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor este prevăzută de

altfel chiar în cuprinsul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în art. 16 alin.

(9) și art. 22 alin. (4) și (5).

Cât privește art. 22

alin. (4) și (5), aceste texte consacră obligativitatea actualizării

despăgubirii încasate în situația în care statul și persoanele îndreptățite au

obligații reciproce de plată și se dispune compensarea acestora.

Or, în situația în

care chiar actul normativ consacră posibilitatea actualizării despăgubirilor

pentru o multitudine de situații, nu există nicio rațiune pentru a-l exclude pe

intimatul-reclamant de la beneficiul acesteia.

Din această

perspectivă, acționând cu exces de putere, recurenta-pârâtă trebuie să fie

obligată la repararea efectivă a prejudiciului produs intimatului-reclamant,

iar ca modalitate de reparare, actualizarea despăgubirilor în raport cu rata

inflației, este apreciată de Înalta Curte ca fiind satisfăcătoare, motiv pentru

care recursul formulat de Comisie este nefondat.

În ceea ce privește

recursul formulat de reclamant privind soluția dată fondului cauzei prin care a

fost respinsă cererea privind acordarea despăgubirilor în condițiile dreptului

comun și nu în modalitatea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

Înalta Curte reține că este neîntemeiat, instanța de fond reținând în mod legal

că valorificarea oricăror titluri de despăgubire, se poate realiza numai

într-una din modalitățile prevăzute la Secțiunea I a Cap. V

1

, din

Legea nr. 247/2001, art. 18

1

alin. (1) și (2) pe baza opțiunii

realizată de deținătorul titlului de despăgubire.

Mai mult, aceasta

este o procedură ulterioară emiterii actului administrativ contestat,

respectiv, titlul de despăgubire emis de Comisia Centrală, în urma procedurii

administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, poate fi

valorificat de deținătorul acestuia după cum urmează: în cazul în care titlul

de despăgubire individual este emis pentru o sumă de maxim 500.000 RON,

titularul poate solicita fie realizarea conversiei titlului în acțiuni emise de

Fondul Proprietate, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în

acțiuni, parte în numerar; dacă titlul de despăgubire este emis pentru o sumă

mai mare decât 500.000 RON, titularul are două posibilități de valorificare a

titlului de despăgubire, în sensul că poate solicita fie primirea exclusiv de

acțiuni emise, de Fondul Proprietatea, fie primirea de titluri de plată în

cuantumul și condițiile prevăzute de noile reglementări privind acordarea

despăgubirilor în numerar, iar, până la concurența sumei consemnate în titlul

de despăgubire, de acțiuni emise de Fondul Proprietatea.

Astfel, după emiterea

de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei

reprezentând titlu de despăgubire, în baza acestei decizii și a unei cereri de

opțiune depusă de către persoana îndreptățită sau mandatarul acesteia,

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite o decizie

reprezentând titlul de plată/sau titlu de conversie.

soluției instanței de recurs

În concluzie, pentru

considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, soluția instanței de fond este

legală și temeinică, urmând ca cele două recursuri să fie respinse ca fiind

nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de G.O.P. și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva Sentinței nr. 443 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 13 mai 2011.

Procesat

de GGC - NN