ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 605/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, reclamantul O.D.N. a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a Deciziei nr. 354 din 4 mai 2009 emisă de directorul general al R.N.P.R., cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1072 din 5 octombrie 2009, Tribunalul Sălaj a emis excepția necompetenței materiale invocată de pârâtă și a dispus declinarea competenței de soluționare a acțiunii formulate de contestatorul O.D.N. în contradictoriu cu intimata R.N.P.R., având ca obiect contestație împotriva Deciziei nr. 354 din 4 mai 2009 emisă de intimată, în favoarea Curți de Apel Cluj, secția de contencios administrativ.

Ulterior, pârâta R.N.P.R. a formulat cerere de chemare în garanție a Guvernului României prin primul ministru E.B. și a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenții, să fie obligați pârâții să plătească suma pe care o va cere reclamantul, plus cheltuielile de judecată, arătând și faptul că decizia contestată a fost emisă pentru punerea în aplicare a O.U.G. nr. 37/2009. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 214 din 10 mai 2010 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea precizată de către reclamantul O.D.N. în contradictoriu cu pârâta R.N.P.R.

și chemații în garanție Guvernul României prin primul ministru E.B. și M.A.D.R., a dispus anularea parțială a Deciziei nr. 354 din 4 mai 2009 emisă de pârâtă, în ceea ce-l privește pe reclamant și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție, obligând pârâta la 4.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă este nefondată, întrucât, așa cum a confirmat și Înalta Curte de Casație și Justiție în practica sa constantă, procedura plângerii prealabile nu este obligatorie în cauzele în care nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate, că întrucât decizia contestată de reclamant a fost emisă pentru aplicarea efectivă a Deciziei nr. 257 din 24 aprilie 2009 ce a fost anulată irevocabil de către instanța de judecată prin sentința civilă nr. 586/2009, prin urmare, și decizia în litigiu este nulă, conform principiului accesorium sequitur principale . De asemenea, instanța de fond a mai reținut că întrucât pârâta nu a înțeles să respecte procedura de concediere în ceea ce-l privește pe reclamant și nu a emis decizia de concediere cu respectarea dispozițiilor art. 69 alin. (2) lit. d) și art. 74 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 53/2003, se poate conchide că ipoteza normei instituită prin art. 76 din lege este întrunită, iar sancțiunea nulității devine aplicabilă.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, instanța de fond a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că demersul judiciar al reclamantului vizează anularea unui act administrativ apreciat ca fiind nelegal emis de pârâtă, iar culpa pentru emiterea actelor administrative nelegale revine exclusiv emitentului actului. 2. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta R.N.P.R., invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Prin cererea de recurs se aduc critici sentinței atacate, în primul rând, sub aspectul greșitei soluționări a excepției inadmisibilității acțiunii întrucât, în opinia recurentei, nu a fost făcută dovada îndeplinirii procedurii prealabile potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii referitoare la îndeplinirea procedurii concedierii. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că sentința atacată este nelegală pentru că: instanța de fond nu a avut în vedere că intimatul-reclamant a fost numit director al Direcției Silvice Sălaj pe o perioadă determinată, cu delegație, până la ocuparea postului prin concurs, prin Decizia nr. 457 din 4 mai 2009, iar ulterior nu a participat la concurs și nu a optat pentru posturile vacante puse la dispoziție; prin cererea nr. 14202 din 01 iunie 2009 a solicitat doar 10 zile de preaviz iar prin cererea nr. 3857 din 3 iunie 2008 a solicitat închiderea cărții de muncă.

În opinia recurentei-pârâte, în mod greșit a fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată, dat fiind faptul că Decizia nr. 354/2009 a fost emisă în aplicarea Ordonanței nr. 37/2009 a Guvernului României, care ulterior a fost declarată neconstituțională. Ulterior, recurenta-pârâtă a invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii reclamantului, întrucât prin Decizia nr. 422 din 23 iunie 2010 acesta a fost reintegrat în funcția de director al Direcției Silvice Sălaj (fostă Zalău). 3. Soluția instanței de recurs.

Înalta Curte, analizând cu prioritate, excepția invocată de recurenta-pârâtă, în recurs, apreciază că aceasta este nefondată, pentru că Decizia nr. 422 din 23 iunie 2010 este ulterioară hotărârii recurată în cauză și privește reintegrarea intimatului-reclamant în funcția de director al Direcției Silvice Sălaj urmare a Sentinței nr. 586/2009 a Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 2186/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, or, Decizia nr. 354/2008, anulată parțial în ceea ce-l privește pe reclamant, a vizat funcția de director al Direcției Silvice Zalău.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, instanța de recurs apreciază că soluția de respingere a acestei excepții este corectă întrucât reclamantul, astfel cum rezultă și din concluziile scrise formulate, a înțeles să-și întemeieze acțiunea și pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. În acest context, potrivit art. 7 alin. (5) și art. 9 alin. (4) din legea menționată anterior, nu este obligatorie plângerea prealabilă. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținut întrucât la pct. 2 al considerentelor hotărârii atacate, instanța de fond expune situația de fapt, iar la pct. 3 expune considerentele pentru care a apreciat neîndeplinită procedura concedierii, astfel că sentința recurată nu cuprinde motive contradictorii.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat, soluția instanței de fond fiind corectă și pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Necontestat este faptul că Decizia nr. 354/2009, a cărei anulare parțială a dispus-o instanța de fond, a fost emisă în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, care, implicit, a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009.

De asemenea, prin Decizia nr. 414/2010, Curtea Constituțională a statuat că „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contracte de management, acte administrative date în aplicarea celor două ordonanțe de urgență, etc.) Prin urmare, date fiind concluziile exprimate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 414/2010 și Decizia nr. 1257/2009, cât și dispozițiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Decizia nr. 354/2009 este lipsită de temei legal, fiind în mod legal anulată în ceea ce-l privește pe reclamant, întrucât viciul de neconstituționalitate antrenează și viciul de legalitate a actului administrativ de eliberare din funcție, fiind nefondate criticile recurentei-pârâte.

De altfel, soluția instanței de fond este corectă, fiind în consens cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți în astfel de cauze. În altă ordine, criticile referitoare la soluționarea greșită a cererii de chemare în garanție sunt nefondate întrucât reclamantul nu a solicitat despăgubiri, ci doar anularea Deciziei nr. 354/2009, astfel că este nejustificată în acest context această cerere. În concluzie, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.N.P.R. împotriva Sentinței civile nr. 214 din 10 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.