ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 605/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Sălaj, reclamantul O.D.N. a solicitat constatarea nulității

absolute parțiale a Deciziei nr. 354 din 4 mai 2009 emisă de directorul general

al R.N.P.R., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1072 din

5 octombrie 2009, Tribunalul Sălaj a emis excepția necompetenței materiale

invocată de pârâtă și a dispus declinarea competenței de soluționare a acțiunii

formulate de contestatorul O.D.N. în contradictoriu cu intimata R.N.P.R., având

ca obiect contestație împotriva Deciziei nr. 354 din 4 mai 2009 emisă de

intimată, în favoarea Curți de Apel Cluj, secția de contencios administrativ.

Ulterior, pârâta R.N.P.R. a

formulat cerere de chemare în garanție a Guvernului României prin primul

ministru E.B. și a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, pentru ca,

în cazul în care va cădea în pretenții, să fie obligați pârâții să plătească

suma pe care o va cere reclamantul, plus cheltuielile de judecată, arătând și

faptul că decizia contestată a fost emisă pentru punerea în aplicare a O.U.G.

nr. 37/2009.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea cererii de chemare în

garanție ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 214 din 10 mai

2010 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea precizată de către reclamantul O.D.N.

în contradictoriu cu pârâta R.N.P.R. și chemații în garanție Guvernul României

prin primul ministru E.B. și M.A.D.R., a dispus anularea parțială a Deciziei

nr. 354 din 4 mai 2009 emisă de pârâtă, în ceea ce-l privește pe reclamant și a

respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție, obligând pârâta la

4.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția inadmisibilității

acțiunii invocată de pârâtă este nefondată, întrucât, așa cum a confirmat și Înalta

Curte de Casație și Justiție în practica sa constantă, procedura plângerii

prealabile nu este obligatorie în cauzele în care nu este incidentă ipoteza

prevăzută de art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate, că întrucât decizia contestată de reclamant a fost emisă

pentru aplicarea efectivă a Deciziei nr. 257 din 24 aprilie 2009 ce a fost anulată

irevocabil de către instanța de judecată prin sentința civilă nr. 586/2009,

prin urmare, și decizia în litigiu este nulă, conform principiului

accesorium

sequitur principale

.

De asemenea, instanța de fond a

mai reținut că întrucât pârâta nu a înțeles să respecte procedura de concediere

în ceea ce-l privește pe reclamant și nu a emis decizia de concediere cu

respectarea dispozițiilor art. 69 alin. (2) lit. d) și art. 74 alin. (1) lit. a)-d)

din Legea nr. 53/2003, se poate conchide că ipoteza normei instituită prin art.

76 din lege este întrunită, iar sancțiunea nulității devine aplicabilă.

În ceea ce privește cererea de

chemare în garanție, instanța de fond a constatat că aceasta este neîntemeiată,

având în vedere că demersul judiciar al reclamantului vizează anularea unui act

administrativ apreciat ca fiind nelegal emis de pârâtă, iar culpa pentru

emiterea actelor administrative nelegale revine exclusiv emitentului actului.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta R.N.P.R.,

invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs se aduc

critici sentinței atacate, în primul rând, sub aspectul greșitei soluționări a

excepției inadmisibilității acțiunii întrucât, în opinia recurentei, nu a fost

făcută dovada îndeplinirii procedurii prealabile potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004,

cu modificările ulterioare.

În ceea ce privește motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se susține că hotărârea

recurată cuprinde motive contradictorii referitoare la îndeplinirea procedurii

concedierii.

Referitor la motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că sentința atacată

este nelegală pentru că: instanța de fond nu a avut în vedere că

intimatul-reclamant a fost numit director al Direcției Silvice Sălaj pe o

perioadă determinată, cu delegație, până la ocuparea postului prin concurs,

prin Decizia nr. 457 din 4 mai 2009, iar ulterior nu a participat la concurs și

nu a optat pentru posturile vacante puse la dispoziție; prin cererea nr. 14202

din 01 iunie 2009 a solicitat doar 10 zile de preaviz iar prin cererea nr. 3857

din 3 iunie 2008 a solicitat închiderea cărții de muncă.

În opinia recurentei-pârâte, în

mod greșit a fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată, dat

fiind faptul că Decizia nr. 354/2009 a fost emisă în aplicarea Ordonanței nr. 37/2009

a Guvernului României, care ulterior a fost declarată neconstituțională.

Ulterior, recurenta-pârâtă a

invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii reclamantului, întrucât prin

Decizia nr. 422 din 23 iunie 2010 acesta a fost reintegrat în funcția de

director al Direcției Silvice Sălaj (fostă Zalău).

Înalta Curte, analizând cu

prioritate, excepția invocată de recurenta-pârâtă, în recurs, apreciază că

aceasta este nefondată, pentru că Decizia nr. 422 din 23 iunie 2010 este

ulterioară hotărârii recurată în cauză și privește reintegrarea intimatului-reclamant

în funcția de director al Direcției Silvice Sălaj urmare a Sentinței nr. 586/2009

a Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă

prin Decizia nr. 2186/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, or, Decizia nr. 354/2008, anulată parțial în ceea ce-l

privește pe reclamant, a vizat funcția de director al Direcției Silvice Zalău.

În ceea ce privește critica

referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii,

instanța de recurs apreciază că soluția de respingere a acestei excepții este

corectă întrucât reclamantul, astfel cum rezultă și din concluziile scrise

formulate, a înțeles să-și întemeieze acțiunea și pe dispozițiile art. 9 din

Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

În acest context, potrivit art. 7

alin. (5) și art. 9 alin. (4) din legea menționată anterior, nu este

obligatorie plângerea prealabilă.

Motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținut întrucât la pct.

2 al considerentelor hotărârii atacate, instanța de fond expune situația de

fapt, iar la pct. 3 expune considerentele pentru care a apreciat neîndeplinită

procedura concedierii, astfel că sentința recurată nu cuprinde motive contradictorii.

Motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat, soluția

instanței de fond fiind corectă și pentru considerentele ce urmează a fi

expuse.

Necontestat este faptul că

Decizia nr. 354/2009, a cărei anulare parțială a dispus-o instanța de fond, a

fost emisă în temeiul O.U.G. nr. 37/2009, care, implicit, a fost declarată

neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009.

De asemenea, prin Decizia nr. 414/2010,

Curtea Constituțională a statuat că „lipsirea de temei constituțional a actelor

normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente

emise în temeiul acestora (contracte de management, acte administrative date în

aplicarea celor două ordonanțe de urgență, etc.)

Prin urmare, date fiind

concluziile exprimate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 414/2010 și Decizia

nr. 1257/2009, cât și dispozițiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare, Decizia nr. 354/2009 este lipsită de temei legal,

fiind în mod legal anulată în ceea ce-l privește pe reclamant, întrucât viciul

de neconstituționalitate antrenează și viciul de legalitate a actului

administrativ de eliberare din funcție, fiind nefondate criticile

recurentei-pârâte.

De altfel, soluția instanței de

fond este corectă, fiind în consens cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți

în astfel de cauze.

În altă ordine, criticile

referitoare la soluționarea greșită a cererii de chemare în garanție sunt

nefondate întrucât reclamantul nu a solicitat despăgubiri, ci doar anularea

Deciziei nr. 354/2009, astfel că este nejustificată în acest context această

cerere.

În concluzie, având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004,

cu modificările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va

respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.N.P.R.

împotriva Sentinței civile nr. 214 din 10 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 februarie 2011.