ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 149/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 149/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1124

din 17 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta M.M., în

contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

prin care s-a solicitat anularea art. 4 din Decizia nr. 303 din 14 octombrie

2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin aceeași

hotărâre, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive

pârâtei.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Referitor

la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, instanța de fond a

apreciat că aceasta este neîntemeiată, față de dispozițiile cuprinse în Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora emitentul actului contestat este

subordonat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care

coordonează procesul de acordare a despăgubirilor.

Instanța de fond a

considerat, de asemenea, că nici excepția neîndeplinirii procedurii prealabile

nu este întemeiată, reținând că împotriva deciziei contestate persoana

interesată se poate adresa direct instanței de contencios administrativ.

Referitor la fondul

cauzei, prima instanță a reținut următoarele: în urma notificării depusă de

reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 la Primăria mun. Târgoviște județul

Dâmbovița, pentru acordarea de măsuri reparatorii, prin dispoziția de

restituire prin echivalent nr. 7598 din 12 februarie 2008 de modificare a

Dispoziției nr. 362 din 16 ianuarie 2007 a Primarului mun. Târgoviște i-au fost

stabilite despăgubirile cuvenite în baza Legii nr. 10/2001.

Dispoziția de restituire

împreună cu dosarul au fost înaintate de către Primăria mun. Târgoviște județul

Dâmbovița, la Comisia Centrală, formându-se dosarul nr. 32943/CC, iar prin

Decizia nr. 303 din 14 octombrie 2008 emisă în temeiul art. 13 alin. (1) și

art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 s-a emis reclamantei

titlul de despăgubire în cuantum de 2.929.570 RON, conform raportului de

evaluare, potrivit art. 4 din decizie pentru valorificarea acesteia urmând a se

urma procedura prevăzută la Capitolul V

1

din Titlul VII al Legii

nr.247/2005, modificată și completată prin O.U.G. nr. 81/2007.

Reclamanta a susținut că,

întrucât nici până la acest moment nu a fost numit administratorul Fondului

Proprietatea, acesta nu funcționează într-o manieră susceptibilă a conduce la

acordarea efectivă a despăgubirilor conform raportului de expertiză efectuat de

evaluatorii Comisiei Centrale. Toate instrumentele de despăgubire pe care le

oferă O.U.G. nr. 81/2007 nu sunt viabile și nu acoperă cerințele acoperirii

prejudiciului, care este cert, lichid și exigibil

.

Acțiunile emise

de Fondul Proprietatea nu prezintă o despăgubire certă, pentru că nu reprezintă

decât o promisiune viitoare, fără dată certă.

Însă, se arată în

considerentele sentinței atacate, în condițiile în care în speță suma stabilită

în titlul de despăgubire este de 2.929.570 lei, reclamanta avea posibilitatea

de valorificare a titlurilor de despăgubire, făcând opțiunea pentru primirea

exclusiv de acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau pentru

primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14

1

și cu

respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege

și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile

de despăgubiri, pentru acțiuni emise de Fondul "Proprietatea",

titlurile de despăgubire urmând a se valorifica în termen de 3 ani de la data

emiterii, care însă nu expira mai devreme de 12 luni de la prima ședință de

tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea ".

În esență, reține prima

instanță, reclamanta critică soluția legislativă propusă de legiuitor prin

O.U.G. nr. 81/2007, care oferă posibilitatea de opțiune, existând posibilitatea

legală de recuperare a prejudiciului, procedura arătată garantând recuperarea

acestuia; aspectele reținute în Hotărârile CEDO invocate - Cauza Tudor

împotriva României, Matache și alții împotriva României - erau valabile anterior

emiterii O.U.G. nr. 81/2007, care a fost adoptată, după cum rezultă din

preambulul acesteia, în vederea

instituirii

unor prevederi legale care să permită ca

Fondul Proprietatea să devină

operațional în cel mai scurt timp, astfel încât acționarii să aibă

posibilitatea să își valorifice acțiunile, eliminându-se astfel riscul

promovării unor acțiuni în justiție împotriva Statului Român. A fost avută în

vedere și necesitatea redefinirii instrumentelor prin care urmează a se acorda

despăgubirile, precum și a statutului Fondului Proprietatea S.A., a unificării

cadrului legislativ în materia acordării despăgubirilor, întrucât înregistrarea

la Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, distribuirea, admiterea la

tranzacționare pe o piață reglementată administrată de Bursa de Valori

București - S.A. și începerea propriu-zisă a tranzacționării acțiunilor emise

de Fondul Proprietatea - S.A. și de entitățile ale căror acțiuni au format

capitalul social inițial al acesteia presupun parcurgerea unor termene

procedurale, precum și interesul persoanelor despăgubite de urgentare a acestor

proceduri, toate aceste elemente vizând interesul public și constituind

situații extraordinare, a căror reglementare nu putea fi amânată.

Or, reține instanța de

fond, chiar dacă se înregistrează o întârziere în plata despăgubirilor,

instanța de contencios nu poate să evite aplicarea dispozițiilor din Capitolul

V

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și să găsească o altă

modalitate de plată a despăgubirilor, prin obligarea pârâtului să-l despăgubească

pe reclamant cu contravaloarea imobilului preluat abuziv.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs atât

pârâta, cât și reclamanta.

Pârâta – recurentă

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat modificarea

în parte a hotărârii în sensul admiterii excepției lipsei calității sale

procesuale pasive și, în subsidiar, a excepției lipsei procedurii prealabile,

cu menținerea celorlalte dispoziții ale acesteia.

În motivarea recursului

s-a susținut că soluția adoptată asupra acestor excepții este consecința

aplicării greșite a legii, în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are

atribuții în cadrul procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, reglementată de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, act normativ ce stabilește cadrul de organizare și

funcționare a altei entități investite cu emiterea deciziei conținând titlul de

despăgubire, anume Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Faptul că Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților asigură organizarea și funcționarea

secretariatului respectivei Comisii din a cărei componență fac parte atât

președintele și vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților, alături de reprezentanții altor instituții, nu-i conferă

pârâtei-recurente calitate procesuală pasivă, așa cum, în mod greșit, a reținut

instanța de fond.

Totodată, a susținut

această recurentă, în raport cu prevederile art. 19 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, așa cum a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007,

corelate cu cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004 și ar. 109 alin. (2), teza

I, C. proc. civ. era obligatorie îndeplinirea procedurii administrative

prealabile, care nu a fost urmată de către reclamantă, motiv pentru a se

impunea respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă.

Reclamanta-recurentă

M.M. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii, cu

consecința obligării Statului Român, prin instituțiile sale, la acordarea

despăgubirilor solicitate.

Dezvoltând motivul de

recurs invocat, această recurentă a criticat soluția instanței de fond pentru

neaplicarea directă a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și

Primului Protocol Adițional la Convenție, apreciind că în raport cu hotărârile

Curții Europene a Drepturilor Omului date în cauzele Viasu vs Romania, Fainblat

vs Romania și Katz vs Romania se impunea înlăturarea dispozițiilor Legii nr.

247/2005 și a O.U.G. nr. 81/2007 pentru a se evita o nouă condamnare a României

de către instanța europeană.

În opinia recurentei,

„interesul său patrimonial” stabilit prin dreptul intern este un drept cert,

nerevocabil și exigibil care poate fi considerat „bun”, în sensul Protocolului

1 la Convenție, iar neacordarea de despăgubiri reale constituie o ingerință

asupra dreptului său de proprietate, fapt neluat în calcul de instanța de fond.

Examinând actele

dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma

dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta

Curte reține următoarele:

Prin Decizia nr. 3031

din 14 octombrie 2008, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis

titlul de despăgubire în favoarea reclamantei pentru suma de 2.929.570 RON,

pentru valorificarea acesteia prevăzându-se în art. 4 că se va urma procedura

prevăzută la Cap. V

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

modificată și completată prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii

de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Reclamanta a chemat în

judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în

reprezentarea Statului Român, precizând în demersul său judiciar că formulează

plângere împotriva modalității de despăgubire prevăzută de art. 4 al acestei

decizii, motivat de faptul că nu este de acord cu dispozițiile cuprinse în

O.U.G. nr. 81/2004, întrucât instrumentele de despăgubire pe care le oferă nu

sunt viabile și nu acoperă cerințele acoperirii prejudiciului. În raport cu

aceste argumente, reclamanta s-a considerat îndreptățită la acordarea integrală

a despăgubirilor, solicitând obligarea Statului Român, prin instituțiile sale,

la plata contravalorii imobilului preluat abuziv.

În considerarea

dispozițiilor art. 129 corelat cu art. 84 C. proc. civ., calificarea juridică

exactă a acestei „plângeri” - ce constituie atributul instanței - nu putea fi

decât aceea a unei acțiuni în anularea parțială a Deciziei nr. 3031 din 14

octombrie 2008, în partea referitoare la modalitatea de valorificare a titlului

de despăgubiri emis (art. 4).

Potrivit art. 19 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, așa cum a fost modificată și completată prin

O.U.G. nr. 81/2007, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor pot fi contestate în condițiile Legii Contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în

contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

În raport cu aceste

prevederi legale care stabilesc expres calitatea procesuală pasivă și

modalitatea de reprezentare a statului, făcând totodată trimitere la

prevederile legii contenciosului administrativ, care instituie, prin art. 7,

obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, excepțiile

privind lipsa calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților și lipsa plângerii prealabile au fost greșit

soluționate, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greșită a legii, în

sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Această concluzie se

impune și în virtutea principiului disciplinei jurisdicționale, consacrat în

jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care

jurisprudența instanței supreme a fost unificată în același sens.

Prin urmare, în condițiile

în care reclamanta s-a adresat direct instanței de contencios administrativ,

fără a parcurge procedura prealabilă obligatorie, iar în raport cu apărările

formulate de pârâtă nu a înțeles să solicite extinderea cadrului procesual prin

chemarea în judecată a emitentului actului contestat, se impunea adoptarea

soluției de respingere a acțiunii ca fiind inadmisibilă.

Cu toate acestea, o

soluție de modificare a hotărârii atacate, în condițiile în care acțiunea

reclamatei a fost respinsă, ar fi pur formală, neavând nici o finalitate

practică, impunându-se doar substituirea motivării acesteia în sensul celor

anterior arătate, motiv pentru care recursul Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților va fi respins.

În considerarea

acelorași argumente, dată fiind incidența în speță a excepțiilor invocate de

autoritatea pârâtă, examinarea în acest cadru procesual a criticilor aduse

hotărârii din perspectiva aplicării cu prioritate a legislației europene nu

este legalmente posibilă, impunându-se adoptarea aceleiași soluții și asupra

recursului declarat de reclamanta M.M.

Față de cele expuse,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele

recursuri declarate în cauză, ca nefondate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D

E

Respinge recursurile

declarate de reclamanta M.M. și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților împotriva sentinței nr. 1124 din 17 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 ianuarie 2010.