ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 149/2010

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1124 din 17 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta M.M., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care s-a solicitat anularea art. 4 din Decizia nr. 303 din 14 octombrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin aceeași hotărâre, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pârâtei.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, instanța de fond a apreciat că aceasta este neîntemeiată, față de dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora emitentul actului contestat este subordonat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care coordonează procesul de acordare a despăgubirilor. Instanța de fond a considerat, de asemenea, că nici excepția neîndeplinirii procedurii prealabile nu este întemeiată, reținând că împotriva deciziei contestate persoana interesată se poate adresa direct instanței de contencios administrativ. Referitor la fondul cauzei, prima instanță a reținut următoarele: în urma notificării depusă de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 la Primăria mun.

Târgoviște județul Dâmbovița, pentru acordarea de măsuri reparatorii, prin dispoziția de restituire prin echivalent nr. 7598 din 12 februarie 2008 de modificare a Dispoziției nr. 362 din 16 ianuarie 2007 a Primarului mun. Târgoviște i-au fost stabilite despăgubirile cuvenite în baza Legii nr. 10/2001. Dispoziția de restituire împreună cu dosarul au fost înaintate de către Primăria mun. Târgoviște județul Dâmbovița, la Comisia Centrală, formându-se dosarul nr. 32943/CC, iar prin Decizia nr. 303 din 14 octombrie 2008 emisă în temeiul art. 13 alin. (1) și art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 s-a emis reclamantei titlul de despăgubire în cuantum de 2.929.570 RON, conform raportului de evaluare, potrivit art. 4 din decizie pentru valorificarea acesteia urmând a se urma procedura prevăzută la Capitolul V 1 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, modificată și completată prin O.U.G.

nr. 81/2007. Reclamanta a susținut că, întrucât nici până la acest moment nu a fost numit administratorul Fondului Proprietatea, acesta nu funcționează într-o manieră susceptibilă a conduce la acordarea efectivă a despăgubirilor conform raportului de expertiză efectuat de evaluatorii Comisiei Centrale. Toate instrumentele de despăgubire pe care le oferă O.U.G. nr. 81/2007 nu sunt viabile și nu acoperă cerințele acoperirii prejudiciului, care este cert, lichid și exigibil . Acțiunile emise de Fondul Proprietatea nu prezintă o despăgubire certă, pentru că nu reprezintă decât o promisiune viitoare, fără dată certă.

Însă, se arată în considerentele sentinței atacate, în condițiile în care în speță suma stabilită în titlul de despăgubire este de 2.929.570 lei, reclamanta avea posibilitatea de valorificare a titlurilor de despăgubire, făcând opțiunea pentru primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau pentru primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14 1 și cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubiri, pentru acțiuni emise de Fondul "Proprietatea", titlurile de despăgubire urmând a se valorifica în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expira mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea ". În esență, reține prima instanță, reclamanta critică soluția legislativă propusă de legiuitor prin O.U.G.

nr. 81/2007, care oferă posibilitatea de opțiune, existând posibilitatea legală de recuperare a prejudiciului, procedura arătată garantând recuperarea acestuia; aspectele reținute în Hotărârile CEDO invocate - Cauza Tudor împotriva României, Matache și alții împotriva României - erau valabile anterior emiterii O.U.G. nr. 81/2007, care a fost adoptată, după cum rezultă din preambulul acesteia, în vederea instituirii unor prevederi legale care să permită ca Fondul Proprietatea să devină operațional în cel mai scurt timp, astfel încât acționarii să aibă posibilitatea să își valorifice acțiunile, eliminându-se astfel riscul promovării unor acțiuni în justiție împotriva Statului Român.

A fost avută în vedere și necesitatea redefinirii instrumentelor prin care urmează a se acorda despăgubirile, precum și a statutului Fondului Proprietatea S.A., a unificării cadrului legislativ în materia acordării despăgubirilor, întrucât înregistrarea la Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, distribuirea, admiterea la tranzacționare pe o piață reglementată administrată de Bursa de Valori București - S.A. și începerea propriu-zisă a tranzacționării acțiunilor emise de Fondul Proprietatea - S.A. și de entitățile ale căror acțiuni au format capitalul social inițial al acesteia presupun parcurgerea unor termene procedurale, precum și interesul persoanelor despăgubite de urgentare a acestor proceduri, toate aceste elemente vizând interesul public și constituind situații extraordinare, a căror reglementare nu putea fi amânată.

Or, reține instanța de fond, chiar dacă se înregistrează o întârziere în plata despăgubirilor, instanța de contencios nu poate să evite aplicarea dispozițiilor din Capitolul V 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și să găsească o altă modalitate de plată a despăgubirilor, prin obligarea pârâtului să-l despăgubească pe reclamant cu contravaloarea imobilului preluat abuziv. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs atât pârâta, cât și reclamanta. Pârâta – recurentă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat modificarea în parte a hotărârii în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și, în subsidiar, a excepției lipsei procedurii prealabile, cu menținerea celorlalte dispoziții ale acesteia.

În motivarea recursului s-a susținut că soluția adoptată asupra acestor excepții este consecința aplicării greșite a legii, în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are atribuții în cadrul procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, act normativ ce stabilește cadrul de organizare și funcționare a altei entități investite cu emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, anume Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Faptul că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților asigură organizarea și funcționarea secretariatului respectivei Comisii din a cărei componență fac parte atât președintele și vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, alături de reprezentanții altor instituții, nu-i conferă pârâtei-recurente calitate procesuală pasivă, așa cum, în mod greșit, a reținut instanța de fond. Totodată, a susținut această recurentă, în raport cu prevederile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, așa cum a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007, corelate cu cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004 și ar. 109 alin. (2), teza I, C. proc. civ. era obligatorie îndeplinirea procedurii administrative prealabile, care nu a fost urmată de către reclamantă, motiv pentru a se impunea respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă.

Reclamanta-recurentă M.M. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii, cu consecința obligării Statului Român, prin instituțiile sale, la acordarea despăgubirilor solicitate. Dezvoltând motivul de recurs invocat, această recurentă a criticat soluția instanței de fond pentru neaplicarea directă a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Primului Protocol Adițional la Convenție, apreciind că în raport cu hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului date în cauzele Viasu vs Romania, Fainblat vs Romania și Katz vs Romania se impunea înlăturarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și a O.U.G.

nr. 81/2007 pentru a se evita o nouă condamnare a României de către instanța europeană. În opinia recurentei, „interesul său patrimonial” stabilit prin dreptul intern este un drept cert, nerevocabil și exigibil care poate fi considerat „bun”, în sensul Protocolului 1 la Convenție, iar neacordarea de despăgubiri reale constituie o ingerință asupra dreptului său de proprietate, fapt neluat în calcul de instanța de fond. Examinând actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reține următoarele: Prin Decizia nr. 3031 din 14 octombrie 2008, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire în favoarea reclamantei pentru suma de 2.929.570 RON, pentru valorificarea acesteia prevăzându-se în art. 4 că se va urma procedura prevăzută la Cap. V 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată și completată prin O.U.G.

nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Reclamanta a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în reprezentarea Statului Român, precizând în demersul său judiciar că formulează plângere împotriva modalității de despăgubire prevăzută de art. 4 al acestei decizii, motivat de faptul că nu este de acord cu dispozițiile cuprinse în O.U.G. nr. 81/2004, întrucât instrumentele de despăgubire pe care le oferă nu sunt viabile și nu acoperă cerințele acoperirii prejudiciului. În raport cu aceste argumente, reclamanta s-a considerat îndreptățită la acordarea integrală a despăgubirilor, solicitând obligarea Statului Român, prin instituțiile sale, la plata contravalorii imobilului preluat abuziv.

În considerarea dispozițiilor art. 129 corelat cu art. 84 C. proc. civ., calificarea juridică exactă a acestei „plângeri” - ce constituie atributul instanței - nu putea fi decât aceea a unei acțiuni în anularea parțială a Deciziei nr. 3031 din 14 octombrie 2008, în partea referitoare la modalitatea de valorificare a titlului de despăgubiri emis (art. 4). Potrivit art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, așa cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 81/2007, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi contestate în condițiile Legii Contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În raport cu aceste prevederi legale care stabilesc expres calitatea procesuală pasivă și modalitatea de reprezentare a statului, făcând totodată trimitere la prevederile legii contenciosului administrativ, care instituie, prin art. 7, obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și lipsa plângerii prealabile au fost greșit soluționate, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Această concluzie se impune și în virtutea principiului disciplinei jurisdicționale, consacrat în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care jurisprudența instanței supreme a fost unificată în același sens.

Prin urmare, în condițiile în care reclamanta s-a adresat direct instanței de contencios administrativ, fără a parcurge procedura prealabilă obligatorie, iar în raport cu apărările formulate de pârâtă nu a înțeles să solicite extinderea cadrului procesual prin chemarea în judecată a emitentului actului contestat, se impunea adoptarea soluției de respingere a acțiunii ca fiind inadmisibilă. Cu toate acestea, o soluție de modificare a hotărârii atacate, în condițiile în care acțiunea reclamatei a fost respinsă, ar fi pur formală, neavând nici o finalitate practică, impunându-se doar substituirea motivării acesteia în sensul celor anterior arătate, motiv pentru care recursul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților va fi respins.

În considerarea acelorași argumente, dată fiind incidența în speță a excepțiilor invocate de autoritatea pârâtă, examinarea în acest cadru procesual a criticilor aduse hotărârii din perspectiva aplicării cu prioritate a legislației europene nu este legalmente posibilă, impunându-se adoptarea aceleiași soluții și asupra recursului declarat de reclamanta M.M. Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri declarate în cauză, ca nefondate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta M.M. și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 1124 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2010.