ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8667/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 797 din 8 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.

510/105/2009, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de revizuire formulată de

revizuentul Consiliul Local Ploiești, în contradictoriu cu intimații M.A.,

M.N., S.E. și Prefectura Județului Prahova.

În motivarea hotărârii,

s-a reținut că, prin sentința civilă nr. 282 din 9 decembrie 1998 pronunțată de

Tribunalul Prahova, a fost admisă acțiunea formulată de D.M. și s-a dispus

retrocedarea către reclamantă a suprafeței de 335 mp teren situat în Ploiești,

sentință menținută de Curtea de Apel Ploiești, prin respingerea apelului

declarat de Consiliul Local Ploiești.

Deși revizuentul

menționează în cerere că deține acte noi care modifică în totalitate situația

reținută prin sentința civilă nr. 282/1998 pronunțată de Tribunalul Prahova,

tribunalul a constatat că decizia nr. 839 din 24 decembrie 1961 nu constituie

un act nou în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., aceasta fiind avută în

vedere la pronunțarea sentinței civile ce face obiectul cererii de revizuire de

față.

Cat privește faptul

că imobilul nu se afla în patrimoniul autorului defunctei D.M., autoarea celor

trei intimate, tribunalul a reținut că G.A. a decedat în anul 1961, în timp ce

autorul numitei S.M. a decedat la 13 aprilie 1953, în București. De altfel

autorul numitei S.M. a decedat în anul 1953, iar sentința nr. 477 a fost

pronunțată în anul 1960 de Tribunalul Militar București, reținându-se că

numitul G.A., în cursul lunii aprilie 1960, a redactat și răspândit o scrisoare

cu conținut dușmănos la adresa autorităților de la acea vreme.

S-a mai arătat că,

atât timp cât defunctul G.A., autorul numitei S.M., a decedat în 1953, nu mai

avea cum să redacteze acte cu caracter calomnios la adresa autorităților de la

acea vreme, în anul 1960.

Cu privire la

defuncta G.E., autoarea numitei S.M., tribunalul a reținut că aceasta a decedat

în București, în anul 1946, iar imobilul a fost naționalizat în anul 1950, prin

Decretul nr. 92, deci la o dată când aceasta nu mai era în viață.

Nefiind îndeplinite

cerințele impuse de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., tribunalul a

respins cererea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 247

din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul

Consiliul Local Ploiești, împotriva sentinței menționate, pentru aceleași

considerente cu cele inserate în hotărârea primei instanțe.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, revizuentul Consiliul local al

municipiului Ploiești, prin primar, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, revizuentul a arătat, în esență, următoarele:

În mod greșit,

instanța de apel, ca și cea de fond, a reținut că cererea de revizuire s-a

întemeiat doar pe decizia nr. 839/1961 ca înscris nou, în fapt, fiind invocate

și sentințele penale pronunțate împotriva numitului G.A., mai exact sentința

nr. 477 din 07 octombrie 1960 a Tribunalului Militar București și decizia nr.

1790 din 17 noiembrie 1960 a Tribunalului Militar București, colegiul de

recurs, în care nu se specifică faptul că imobilul din Ploiești, i-ar fi

aparținut acestuia și nu era nominalizat ca bun ce urma a fi confiscat.

Instanța de apel nu

specifică în ce dosar s-au depus hotărârile penale de condamnare ale lui G.A.,

în realitate, acestea nu au fost depuse la dosar decât în calea revizuirii, nu

în momentul soluționării dosarului la fond.

De asemenea, se

confundă datele de identificare ale soțului realului proprietar G.G.A., cu cele

ale autorului intimatelor G.A.

Eroarea în care s-a

aflat instanța de apel a condus la o insuficientă analiză a actelor depuse,

precum și la prefigurarea faptului că autorul numitei S.M., decedând în anul

1953, nu mai putea fi condamnat politic în anul 1960. Or, ceea ce este relevant

în cauză este faptul că, în anii 1950, în Ploiești existau două persoane cu

numele de G.A.

Susținerile

revizuentului au avut în vedere tocmai că intimatele, uzând de faptul că

autorul lor purta același nume cu cel al bunicului lui S.M., au solicitat pe

calea unei acțiuni în retrocedare, restituirea în natură a unui imobil

naționalizat încă din anul 1950 și au obținut o hotărâre irevocabilă pe baza

unor probatorii insuficiente, din care lipsea titlul de proprietate, motivată

pe justificare morală a retrocedării imobilului, datorită caracterului politic

al condamnării.

Instanța, deși face

aserțiuni privind existența unor persoane diferite cu același nume, nu are o

poziție tranșantă asupra cauzei și se mulțumește a arăta că nu ar fi întrunite

prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece la dosarul de fond se

regăsesc toate actele la care s-a făcut referire în cererea de revizuire, a

conchis revizuentul.

Examinând decizia

necurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constata că recursul este fondat.

Prin cererea de

revizuire formulată în cauză, Consiliul Local al Municipiului Ploiești a

solicitat schimbarea în totalitate a sentinței civile nr. 282 din 9 decembrie

1998 pronunțate de Tribunalul Prahova în dosarul nr. 4567/1998, invocând, drept

înscrisuri noi în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., înscrisurile atașate

memoriului adresat instituției revizuente de către numita S.M. (a cărei cerere

de intervenție accesorie a fost respinsă în prezentul recurs), respectiv:

hotărârile judecătorești în care G.A., a fost condamnat politic, precum și

procesul - verbal de confiscare a averii, din care rezultă că, la data acelei

confiscări, în anul 1960, imobilul situat în Ploiești, nu se mai afla în

patrimoniul acestuia, din moment ce nu a făcut obiectul unei asemenea preluări,

ca atare, imobilul nu se putea retroceda în baza deciziei de reabilitare pentru

condamnarea politică a sus - numitului.

Rezultă că, în

susținerea cererii de revizuire, nu s-a invocat decizia nr. 839 din 24

decembrie 1961 a Consiliului Local Ploiești. Or, acea decizie a fost analizată

de către instanțele de fond, care au reținut considerente identice în

hotărârile pronunțate, din perspectiva cerințelor de admisibilitate a

revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ca nefiind

nou, pornindu-se de la premisa greșită că revizuentul și-ar fi întemeiat

cererea pe atare înscris.

Pe de altă parte, cu

referire la cele două hotărâri penale privind condamnarea și confiscarea averii

numitului G.A. (sentința penală nr. 477 din 7 octombrie 1960 și decizia penală

nr. 1790 din 17 noiembrie 1960), ambele instanțe de fond au apreciat că sus -

numitul condamnat prin aceste hotărâri nu poate fi una și aceeași persoană cu

autorul cu același nume al numitei S.M., deoarece acesta din urmă a decedat în

anul 1953, în timp ce condamnarea a fost dispusă în anul 1960 pentru o faptă

săvârșită în același an.

Așadar, instanțele

din cauză au luat în considerare hotărârile penale invocate în susținerea

cererii de revizuire, analizându-le nu din perspectiva noutății acestora, în

sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ci al caracterului determinant pentru

stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei din dosarul în care s-a

pronunțat sentința nr. 282 din 9 decembrie 1998, supusă revizuirii în cauză,

transmis pe cale succesorală de la numitul G.A., condamnat prin acele hotărâri.

Or, revizuentul nu a

susținut niciun moment că persoana condamnată prin sentința penală nr. 477 din 7

octombrie 1960 a Tribunalului Militar București, menținută prin decizia penală

nr. 1790 din 17 noiembrie 1960, ar fi fost, în fapt, autorul altei persoane

decât reclamanta din dosarul nr. 4567/1998 al Tribunalului Prahova, respectiv

al numitei S.M., în urma memoriului căreia s-a formulat cererea de revizuire.

Dimpotrivă, s-a

susținut că au existat două persoane cu același nume, G.A., dintre care unul a

fost autorul reclamantei din dosarul nr. 4567/1998, D.M., ale cărei

moștenitoare sunt intimatele din prezenta cauză, iar altul a fost autorul

numitei S.M.

Ceea ce a intenționat

revizuentul să dovedească prin referirea la hotărârile penale a fost faptul că

nu acesta a fost temeiul juridic al preluării de către stat a imobilului din

Ploiești, (restituit prin sentința supusă revizuirii în cauză), din moment ce

imobilul nu este menționat în procesul - verbal de confiscare a averii dispuse

prin sentința penală nr. 477 din 7 octombrie 1960, menținută în recurs, cu consecința

că imobilul nu ar fi fost preluat de la autorul reclamantei din dosarul nr.

4567/1998, condamnat prin acea hotărâre.

Revizuentul nu a

intenționat să obțină, în eventuala re judecare a cauzei după admiterea

revizuirii, o recunoaștere a preluării imobilului de la autorul numitei S.M.,

numit tot G.A., dat fiind cadrul procesual din dosarul nr. 4567/1998, care îi

include doar pe D.M. (prin moștenitoarele sale) și pe revizuent, tinzând la

respingerea cererii de retrocedare formulate de D.M., pentru inexistența

dreptului de proprietate în patrimoniul autorului său la data preluării de

către stat (numita S.M. fiind implicată în procedura Legii nr. 10/2001 pentru

același imobil, care depinde de modul de soluționare a cererii de revizuire de

față).

Se reține, în aceste

condiții, că instanțele de fond au evaluat caracterul determinant al

înscrisurilor pretins noi, reprezentate de cele două hotărâri penale, din

perspectiva legăturii cu imobilul în litigiu a numitei S.M.

Or, o asemenea

modalitate de analiză a admisibilității cererii de revizuire este nelegală,

deoarece acest lucru nu s-a susținut prin cererea de revizuire și nu s-a

urmărit prin invocarea înscrisurilor de către revizuent, mai mult, excede

cadrului procesual în care s-a desfășurat judecata în dosarul nr. 4567/1998, în

care numita S.M. nu a figurat ca parte în proces.

Față de

considerentele expuse, rezultă că prima instanță s-a raportat în mod greșit la

decizia nr. 839 din 24 decembrie 1961, care, în fapt, nu a fost invocată prin

cererea de revizuire ca înscris nou, determinant în adoptarea soluției asupra

cererii de retrocedare, de asemenea, cu referire la hotărârile penale invocate

de către revizuent, nu a analizat motivele cererii de revizuire astfel cum au

fost formulate de către Consiliul Local al Municipiului Prahova și nici nu a

avut în vedere un alt înscris invocat în cerere, respectiv procesul - verbal de

confiscare a averii dispuse prin sentința penală nr. 477 din 7 octombrie 1960.

În aceste condiții,

tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, aspect sesizat prin

cererea de apel, chiar dacă nu în acești termeni, Consiliul Local al

Municipiului Prahova arătând că nu au fost analizate toate înscrisurile

invocate prin cererea de revizuire și denunțând premisa greșită pe care și-a

întemeiat tribunalul raționamentul juridic, aceea că autorul numitei S.M.

(persoană străină de proces) ar fi una și aceeași persoană cu cea condamnată

prin sentința penală nr. 477 din 7 octombrie 1960.

În contextul acestor

susțineri, Curtea de Apel trebuia să constate incidența cazului prevăzut de

art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în condițiile în care prima

instanță nu a intrat, în mod greșit, în cercetarea fondului.

Or, menținerea

sentinței pronunțate în aceste condiții și nepronunțarea unei soluții de

desființare, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, atrage modificarea deciziei

recurate, incident fiind cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și nu

cel de la pct. 7, indicat de către recurent, care ar fi sancționat doar modul

de argumentare a deciziei de apel, nu însăși soluția de menținere a unei

sentințe prin care nu s-a cercetat, în mod greșit, fondul cauzei.

Față de cele expuse, Înalta

Curte va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

modifica în tot decizia, în sensul admiterii apelului declarat de revizuent

împotriva sentinței nr. 797 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Prahova, secția

civilă, a desființării sentinței și a trimiterii cauzei spre rejudecare la

același tribunal, în aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Această din urmă

normă menționată este incidență în forma anterioară Legii nr. 202/2010, în

considerarea normei tranzitorii din art. XXII alin. (2) din acest act normativ

(derogatorii de la art. 725 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ.), potrivit căreia

dispozițiile art. 297 alin. (1), în forma modificată prin Legea nr. 202/2010,

se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în

interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a

prezentei legi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de revizuentul Consiliul Local al Municipiului Ploiești prin Primar

împotriva deciziei nr. 247 din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în tot

decizia, în sensul că admite apelul declarat de revizuent împotriva sentinței

nr. 797 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Prahova, secția civilă.

Desființează sentința

și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 decembrie 2011.