ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8667/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 797 din 8 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. 510/105/2009, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de revizuire formulată de revizuentul Consiliul Local Ploiești, în contradictoriu cu intimații M.A., M.N., S.E. și Prefectura Județului Prahova. În motivarea hotărârii, s-a reținut că, prin sentința civilă nr. 282 din 9 decembrie 1998 pronunțată de Tribunalul Prahova, a fost admisă acțiunea formulată de D.M. și s-a dispus retrocedarea către reclamantă a suprafeței de 335 mp teren situat în Ploiești, sentință menținută de Curtea de Apel Ploiești, prin respingerea apelului declarat de Consiliul Local Ploiești.

Deși revizuentul menționează în cerere că deține acte noi care modifică în totalitate situația reținută prin sentința civilă nr. 282/1998 pronunțată de Tribunalul Prahova, tribunalul a constatat că decizia nr. 839 din 24 decembrie 1961 nu constituie un act nou în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., aceasta fiind avută în vedere la pronunțarea sentinței civile ce face obiectul cererii de revizuire de față. Cat privește faptul că imobilul nu se afla în patrimoniul autorului defunctei D.M., autoarea celor trei intimate, tribunalul a reținut că G.A. a decedat în anul 1961, în timp ce autorul numitei S.M. a decedat la 13 aprilie 1953, în București. De altfel autorul numitei S.M. a decedat în anul 1953, iar sentința nr. 477 a fost pronunțată în anul 1960 de Tribunalul Militar București, reținându-se că numitul G.A., în cursul lunii aprilie 1960, a redactat și răspândit o scrisoare cu conținut dușmănos la adresa autorităților de la acea vreme.

S-a mai arătat că, atât timp cât defunctul G.A., autorul numitei S.M., a decedat în 1953, nu mai avea cum să redacteze acte cu caracter calomnios la adresa autorităților de la acea vreme, în anul 1960. Cu privire la defuncta G.E., autoarea numitei S.M., tribunalul a reținut că aceasta a decedat în București, în anul 1946, iar imobilul a fost naționalizat în anul 1950, prin Decretul nr. 92, deci la o dată când aceasta nu mai era în viață. Nefiind îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 247 din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul Consiliul Local Ploiești, împotriva sentinței menționate, pentru aceleași considerente cu cele inserate în hotărârea primei instanțe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, revizuentul Consiliul local al municipiului Ploiești, prin primar, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, revizuentul a arătat, în esență, următoarele: În mod greșit, instanța de apel, ca și cea de fond, a reținut că cererea de revizuire s-a întemeiat doar pe decizia nr. 839/1961 ca înscris nou, în fapt, fiind invocate și sentințele penale pronunțate împotriva numitului G.A., mai exact sentința nr. 477 din 07 octombrie 1960 a Tribunalului Militar București și decizia nr. 1790 din 17 noiembrie 1960 a Tribunalului Militar București, colegiul de recurs, în care nu se specifică faptul că imobilul din Ploiești, i-ar fi aparținut acestuia și nu era nominalizat ca bun ce urma a fi confiscat.

Instanța de apel nu specifică în ce dosar s-au depus hotărârile penale de condamnare ale lui G.A., în realitate, acestea nu au fost depuse la dosar decât în calea revizuirii, nu în momentul soluționării dosarului la fond. De asemenea, se confundă datele de identificare ale soțului realului proprietar G.G.A., cu cele ale autorului intimatelor G.A. Eroarea în care s-a aflat instanța de apel a condus la o insuficientă analiză a actelor depuse, precum și la prefigurarea faptului că autorul numitei S.M., decedând în anul 1953, nu mai putea fi condamnat politic în anul 1960. Or, ceea ce este relevant în cauză este faptul că, în anii 1950, în Ploiești existau două persoane cu numele de G.A.

Susținerile revizuentului au avut în vedere tocmai că intimatele, uzând de faptul că autorul lor purta același nume cu cel al bunicului lui S.M., au solicitat pe calea unei acțiuni în retrocedare, restituirea în natură a unui imobil naționalizat încă din anul 1950 și au obținut o hotărâre irevocabilă pe baza unor probatorii insuficiente, din care lipsea titlul de proprietate, motivată pe justificare morală a retrocedării imobilului, datorită caracterului politic al condamnării. Instanța, deși face aserțiuni privind existența unor persoane diferite cu același nume, nu are o poziție tranșantă asupra cauzei și se mulțumește a arăta că nu ar fi întrunite prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece la dosarul de fond se regăsesc toate actele la care s-a făcut referire în cererea de revizuire, a conchis revizuentul.

Examinând decizia necurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constata că recursul este fondat. Prin cererea de revizuire formulată în cauză, Consiliul Local al Municipiului Ploiești a solicitat schimbarea în totalitate a sentinței civile nr. 282 din 9 decembrie 1998 pronunțate de Tribunalul Prahova în dosarul nr. 4567/1998, invocând, drept înscrisuri noi în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., înscrisurile atașate memoriului adresat instituției revizuente de către numita S.M.

(a cărei cerere de intervenție accesorie a fost respinsă în prezentul recurs), respectiv: hotărârile judecătorești în care G.A., a fost condamnat politic, precum și procesul - verbal de confiscare a averii, din care rezultă că, la data acelei confiscări, în anul 1960, imobilul situat în Ploiești, nu se mai afla în patrimoniul acestuia, din moment ce nu a făcut obiectul unei asemenea preluări, ca atare, imobilul nu se putea retroceda în baza deciziei de reabilitare pentru condamnarea politică a sus - numitului. Rezultă că, în susținerea cererii de revizuire, nu s-a invocat decizia nr. 839 din 24 decembrie 1961 a Consiliului Local Ploiești. Or, acea decizie a fost analizată de către instanțele de fond, care au reținut considerente identice în hotărârile pronunțate, din perspectiva cerințelor de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., ca nefiind nou, pornindu-se de la premisa greșită că revizuentul și-ar fi întemeiat cererea pe atare înscris. Pe de altă parte, cu referire la cele două hotărâri penale privind condamnarea și confiscarea averii numitului G.A. (sentința penală nr. 477 din 7 octombrie 1960 și decizia penală nr. 1790 din 17 noiembrie 1960), ambele instanțe de fond au apreciat că sus - numitul condamnat prin aceste hotărâri nu poate fi una și aceeași persoană cu autorul cu același nume al numitei S.M., deoarece acesta din urmă a decedat în anul 1953, în timp ce condamnarea a fost dispusă în anul 1960 pentru o faptă săvârșită în același an. Așadar, instanțele din cauză au luat în considerare hotărârile penale invocate în susținerea cererii de revizuire, analizându-le nu din perspectiva noutății acestora, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., ci al caracterului determinant pentru stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei din dosarul în care s-a pronunțat sentința nr. 282 din 9 decembrie 1998, supusă revizuirii în cauză, transmis pe cale succesorală de la numitul G.A., condamnat prin acele hotărâri. Or, revizuentul nu a susținut niciun moment că persoana condamnată prin sentința penală nr. 477 din 7 octombrie 1960 a Tribunalului Militar București, menținută prin decizia penală nr. 1790 din 17 noiembrie 1960, ar fi fost, în fapt, autorul altei persoane decât reclamanta din dosarul nr. 4567/1998 al Tribunalului Prahova, respectiv al numitei S.M., în urma memoriului căreia s-a formulat cererea de revizuire. Dimpotrivă, s-a susținut că au existat două persoane cu același nume, G.A., dintre care unul a fost autorul reclamantei din dosarul nr. 4567/1998, D.M., ale cărei moștenitoare sunt intimatele din prezenta cauză, iar altul a fost autorul numitei S.M.

Ceea ce a intenționat revizuentul să dovedească prin referirea la hotărârile penale a fost faptul că nu acesta a fost temeiul juridic al preluării de către stat a imobilului din Ploiești, (restituit prin sentința supusă revizuirii în cauză), din moment ce imobilul nu este menționat în procesul - verbal de confiscare a averii dispuse prin sentința penală nr. 477 din 7 octombrie 1960, menținută în recurs, cu consecința că imobilul nu ar fi fost preluat de la autorul reclamantei din dosarul nr. 4567/1998, condamnat prin acea hotărâre. Revizuentul nu a intenționat să obțină, în eventuala re judecare a cauzei după admiterea revizuirii, o recunoaștere a preluării imobilului de la autorul numitei S.M., numit tot G.A., dat fiind cadrul procesual din dosarul nr. 4567/1998, care îi include doar pe D.M.

(prin moștenitoarele sale) și pe revizuent, tinzând la respingerea cererii de retrocedare formulate de D.M., pentru inexistența dreptului de proprietate în patrimoniul autorului său la data preluării de către stat (numita S.M. fiind implicată în procedura Legii nr. 10/2001 pentru același imobil, care depinde de modul de soluționare a cererii de revizuire de față). Se reține, în aceste condiții, că instanțele de fond au evaluat caracterul determinant al înscrisurilor pretins noi, reprezentate de cele două hotărâri penale, din perspectiva legăturii cu imobilul în litigiu a numitei S.M. Or, o asemenea modalitate de analiză a admisibilității cererii de revizuire este nelegală, deoarece acest lucru nu s-a susținut prin cererea de revizuire și nu s-a urmărit prin invocarea înscrisurilor de către revizuent, mai mult, excede cadrului procesual în care s-a desfășurat judecata în dosarul nr. 4567/1998, în care numita S.M.

nu a figurat ca parte în proces.

Față de considerentele expuse, rezultă că prima instanță s-a raportat în mod greșit la decizia nr. 839 din 24 decembrie 1961, care, în fapt, nu a fost invocată prin cererea de revizuire ca înscris nou, determinant în adoptarea soluției asupra cererii de retrocedare, de asemenea, cu referire la hotărârile penale invocate de către revizuent, nu a analizat motivele cererii de revizuire astfel cum au fost formulate de către Consiliul Local al Municipiului Prahova și nici nu a avut în vedere un alt înscris invocat în cerere, respectiv procesul - verbal de confiscare a averii dispuse prin sentința penală nr. 477 din 7 octombrie 1960. În aceste condiții, tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, aspect sesizat prin cererea de apel, chiar dacă nu în acești termeni, Consiliul Local al Municipiului Prahova arătând că nu au fost analizate toate înscrisurile invocate prin cererea de revizuire și denunțând premisa greșită pe care și-a întemeiat tribunalul raționamentul juridic, aceea că autorul numitei S.M.

(persoană străină de proces) ar fi una și aceeași persoană cu cea condamnată prin sentința penală nr. 477 din 7 octombrie 1960. În contextul acestor susțineri, Curtea de Apel trebuia să constate incidența cazului prevăzut de art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în condițiile în care prima instanță nu a intrat, în mod greșit, în cercetarea fondului. Or, menținerea sentinței pronunțate în aceste condiții și nepronunțarea unei soluții de desființare, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, atrage modificarea deciziei recurate, incident fiind cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și nu cel de la pct. 7, indicat de către recurent, care ar fi sancționat doar modul de argumentare a deciziei de apel, nu însăși soluția de menținere a unei sentințe prin care nu s-a cercetat, în mod greșit, fondul cauzei.

Față de cele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va modifica în tot decizia, în sensul admiterii apelului declarat de revizuent împotriva sentinței nr. 797 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Prahova, secția civilă, a desființării sentinței și a trimiterii cauzei spre rejudecare la același tribunal, în aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Această din urmă normă menționată este incidență în forma anterioară Legii nr. 202/2010, în considerarea normei tranzitorii din art. XXII alin. (2) din acest act normativ (derogatorii de la art. 725 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ.), potrivit căreia dispozițiile art. 297 alin. (1), în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de revizuentul Consiliul Local al Municipiului Ploiești prin Primar împotriva deciziei nr. 247 din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în tot decizia, în sensul că admite apelul declarat de revizuent împotriva sentinței nr. 797 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Prahova, secția civilă. Desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 decembrie 2011.