ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2973/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2973/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

decizia civilă nr. 99 din 12 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-

a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanții R.C., R.T.C., T.S., și R.V.I., în

contradictoriu cu pârâții C.L. Ploiești, M. Ploiești prin P., SCM A. SA,

SC D.G.

C.P.I.T., SC S.A., SC C. AS, SC C.R.

SA, SC E. – F.D.F.E.E. – E.D.M.N. SA, SC P. și SC P. prin administrator G.J.,

împotriva sentinței civile nr. 939 din 18 martie 2008 pronunțată de Tribunalul

Prahova.

Pentru a pronunța

această decizie, curtea a constatat că instanța de fond a reținut în mod corect

că, potrivit actelor de stare civilă existente la dosar, de pe urma defuncților

R.R., decedat la 20 februarie 1972 și R.S., decedată la 22 iunie 1996, au rămas

ca moștenitori legali apelanții-reclamanți în calitate de copii, iar în

perioada 30 martie 1953 - 31 martie 1962 cei doi defuncți au figurat înscriși

în evidențele persoanelor cu domiciliul în Ploiești, str. Republicii, adresă la

care a domiciliat și apelantul-reclamant R.T.C., în perioada 14 septembrie 1957

- 05 decembrie 1960, după care defuncții au domiciliat, în perioada 31 martie 1962

- 13 septembrie 1966, în Ploiești, str. Republicii și în Ploiești, str.

Grindului, în perioada 13 septembrie 1966 - 25 ianuarie 1967.

Față de probele

administrate în cauză, s-a reținut, în esență, că nu există date în evidențele

fiscale, de-a lungul timpului, cu privire la imobilul situat în Ploiești, str.

Republicii; că a figurat înscris în evidențele fiscale, în perioada 1955 - 1957,

cu imobilul revendicat, numitul N.I., în calitate de persoană căreia i-a

aparținut imobilul; că nu a existat autorizație de construcție pentru acest teren

în perioada 1950 - 1962, care nu figurează printre exproprierile de terenuri

din anul 1962 din Ploiești, caz în care nu există documente privind situația

juridică a terenului.

În baza Dispoziției nr.

712 din 14 august 1964 emisă de Consiliul de Miniștri al R.P.R. s-a aprobat

scoaterea din circuitul agricol a terenului de 3430 mp. situat pe DN nr. l

Ploiești - Câmpina la Km 65,200, teren ce a fost expropriat, trecându-se în proprietatea

statului un teren în suprafață de 1658 mp. situat în Ploiești, B-dul

Republicii, proprietatea C.A.P.A. a P.C.R. cu sediul în comuna Ploieștiori, inclusiv

pe teritoriul administrativ al orașului Ploiești, teren ce a fost transmis pe

durată nedeterminată în folosință C.M.D. Ploiești.

Prin contractul de

vânzare cumpărare nr. 326 din 16 ianuarie 2007, A. SCM Ploiești a vândut

pârâtei SC P. SRL Ploiești construcțiile situate în Ploiești, str. Republicii,

având o hală de producție cu parter și etaj, 2 ateliere de tinichigerie, un

atelier diagnoza și casierie, un magazin, un depozit, o baracă metalică

demontabilă, o magazie utilaje, punct termic și magazie, fierărie și magazie,

copertină, amplasate pe un teren de 6483,27 mp. proprietate de stat ce nu a făcut

obiectul vânzării – cumpărării, în schimbul sumei de 220.000 EURO.

Potrivit raportului

de expertiză tehnică-topometrică întocmit de ing. A., a reieșit că terenul în

litigiu este situat în Ploiești și are suprafața totală de 8471 m.p. pe care se află amplasate construcțiile folosite de P. Ploiești, SC C. AS, SC S.A. Ploiești,

teren descris în dispoziția din 14 august 1964, având același amplasament cu

terenul descris în

Decretul

nr.

661/1967. De asemenea, prin raportul de expertiză

efectuat în apel a fost

identificat întreg terenul revendicat de

apelanții-reclamanți.

Instanța

de apel a concluzionat că prima instanță a reținut, corect, raportat la probele

administrate

în cauză, că în perioada 1955 - 1957 a figurat înscris în evidențele

fiscale, în calitate de proprietar al imobilului

situat în Ploiești, str. Republici, pentru imobilul

teren de 400 m.p. și o construcție, numitul N.I., după care, în baza Dispoziției nr. 712/1964 și a Decretului nr.

661/1967, terenul de 1658 m.p. situat în Ploiești, str. Republicii, a fost

expropriat de la C.A.P.A. a P.C.R. Ploieștiori și trecut în proprietatea statului,

fiind transmis spre folosință nedeterminată C.M.D. Ploiești.

Prima instanță a

reținut corect că, atâta vreme cât nu există niciun act care să ateste vreun

drept de proprietate asupra terenurilor în litigiu în

favoarea autorilor reclamanților și reclamanților înșiși, înseamnă că

aceștia nu sunt

proprietarii celor doua terenuri.

S-a concluzionat, că,

în mod corect, prima instanță a reținut că declarațiile extrajudiciare depuse

la dosar, conform cărora autorii reclamanților ar fi deținut terenurile în

litigiu și că au avut domiciliile în perioada 1953 - 1962 în imobilul situat în

Ploiești str. Republicii, inclusiv reclamantul R.T.C. în anumite perioade de

timp, nu fac dovada proprietății imobilelor în litigiu, deoarece potrivit art. 1191

C. civ., dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește

suma de 250 lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură

privată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții R.C., R.T.C., T.S., și R.V.I. și pârâta SC

C.R. SA

Recurenta-pârâtă SC C.R.

SA, prin cererea depusă la 12 mai 2010, a arătat că înțelege să renunțe la judecata recursului declarat împotriva deciziei nr. 99 din 12 mai 2009 pronunțat

de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 8983/105/2006, astfel că instanța,

făcând aplicarea art. 246 alin. (1) C. proc. civ., va lua act de renunțarea la

judecata recursului declarat de această pârâtă și va dispune în consecință.

Prin recursul lor,

recurenții-reclamanți critică decizia recurată pentru nelegalitate, indicând ca

termen legal al criticilor formulate, art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., iar

în dezvoltarea acestora au arătat că terenul în litigiu este mult mai mare,

însă din grabă avocatul ales nu a indicat cele 8 hectare de teren solicitate prin cererea depusă la dosar, și nici nu a semnat cererea inițială, iar

instanța nu a analizat această cerere, deși era obligată că ceară eventual

explicații și lămuriri.

Pe baza cererii

înregistrate la dosar fond, prin care s-a precizat acțiunea inițială și a

constatărilor expertului la fața locului, potrivit cărora cei 8471 m.p. teren se învecinau cu restul proprietății reclamanților, aceștia au solicitat completarea

expertizei inițiale cu diferență până la circa 8 ha teren, însă această cerere a fost respinsă.

În apel, s-a

completat probatoriul cu acte, deși reclamanții arată că au solicitat proba cu

martori pentru a dovedi că au stăpânit, prin autorul lor, proprietatea din anul

1926, când a fost cumpărată.

Recurenții-reclamanți

mai arată, că instanța de apel a motivat greșit „că proprietatea se dovedește

numai cu act scris” și că au arătat în toate precizările de acțiune, că,

inițial, autorul lor a avut o chitanță sub semnătură privată încheiată cu

fostul proprietar, pe care a dat-o primului avocat, care nu a mai restituit-o.

Chiar dacă nu mai

posedă acest act, valabilitatea înstrăinării unui imobil este dată de

înțelegerea simplă a părților, conform art. 1295 și urm C. civ., iar în cazul

în care există un început de dovadă scrisă se admite proba cu martori.

Instanța nu a avut în

vedere „excepția de la art. 1197 C. civ.”, când se admite proba cu martori,

dacă există început de dovadă scrisă, aceasta respingând greșit proba cu

martori solicitată de reclamanți.

De asemenea, se arată

că pe terenul în litigiu, autorul recurenților a construit o casă în care au

locuit până în anul 1962, când au fost mutați silit la bloc; că numitul N.I. nu

a locuit niciodată în imobilul situat în str. Republicii, și chiar dacă ar fi

existat o asemenea persoană, aceasta figurează doar cu locuința și 400 m.p. teren aferent.

S-a concluzionat, că

fictivitatea acestei evidențe rezultă din faptul că în evidențele oficiale

reclamanții figurau încă din anul 1953, iar numitul I. figura din anii 1955-1957;

că proprietatea a fost stăpânită de peste 30 de ani, iar susținerea instanței că

unicul mod de dobândire a proprietății ar fi numai prin act scris este greșită

și că nu puteau introduce acțiune în constatarea uzucapiunii separat, și, apoi,

în revendicare, așa cum greșit au susținut instanțele, deoarece acțiunea în

revendicare s-a baza tocmai pe această stăpânire de fapt de peste 30 de ani.

În continuare, se

arată că imobilul în litigiu este stăpânit abuziv de către intimații

neproprietari; că nimeni nu poate uzucapa proprietatea luată abuziv din

stăpânirea autorului reclamanților, deoarece art. 1895 se referă la stăpânirea

cu bună-credință; că nu există acte care să dovedească că terenul este

proprietatea statului, a vreunui C.A.P. sau alt organ; că instanța de apel a

asigurat refacerea expertizei topo pentru identificarea suprafeței de 8 ha teren, situată între proprietatea SC C.R. situată la pe str. Republicii și proprietatea statului

situată la nr. 297 pe str. Republicii.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C.

proc. civ., instanța constată nefondat recursul declarat de reclamanții R.C., R.T.C.,

T.S.,

și

R.V.I., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct.

5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când prin hotărârea dată,

instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.

105 alin. (2) C. proc. civ.”.

Deși nu au arătat

expres, din dezvoltarea criticilor formulate, așa cum au fost expuse mai sus,

rezultă că reclamanții-recurenți critică lipsa de rol activ a instanței de apel,

care nu a administrat proba cu martori și nu a dispus refacerea raportului de

expertiză pentru identificarea suprafeței de 8 ha teren, revendicată de la pârâți, cu excepția M.N., respectiv încălcarea prevederilor art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorii au îndatorirea să stăruie prin

toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea

ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile

se împotrivesc”.

În speță, față de

natura pricinii, acțiune în revendicare imobiliară, promovată de reclamanți și

de faptul că aceștia, pentru dovedirea proprietății asupra terenului în

litigiu, nu au făcut dovada existenței unei scripturi, care să constituie un

început de dovadă scrisă ce putea fi completată cu proba testimonială, corect,

instanța de apel nu a administrat proba cu martori.

De asemenea, în

măsura în care reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra

terenului revendicat, în mod corect instanța de apel a dispus respingerea

cererii de refacere a expertizei topo prin care să se identifice suprafața de 8 ha teren, revendicată de la intimații-pârâți.

Și critica potrivit

căreia prima instanță nu a analizat cererea precizatoare formulată de reclamanți

prin care aceștia au precizat că revendică suprafața de 8 ha teren situată în Ploiești, str. Republicii, este nefondată, câtă vreme în considerentele

sentinței apelate se analizează temeinicia acțiunii promovate de reclamanți,

prin raportare la terenurile în suprafață de 8471 m.p. și cca. 8 ha, situate în Ploiești, str. Republicii și s-a concluzionat că „nu există nici

un act care să ateste vreun drept de proprietate asupra terenurilor

susmenționate în favoarea autorilor reclamanților și reclamanților înșiși”,

ceea ce înseamnă că aceștia nu sunt proprietarii celor două terenuri.

Prin urmare, se

constată că instanțele de fond și apel s-au pronunțat asupra obiectului

acțiunii, așa cum a fost precizat și completat de către reclamanți, cu

respectarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Și motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este întemeiat,

pentru cele ce succed:

Reclamanții-recurenți

au promovat acțiunea în revendicare împotriva pârâților în temeiul art. 480 C.

civ., pentru suprafețele de 8471 m.p. teren și cca. 8 ha teren, situate în Ploiești, str. Republicii, susținând că acestea au fost dobândite în

proprietate de către autorii lor, R.R. și R.S., aproximativ în anul 1938.

Acțiunea în

revendicare constituie mijlocul principal de apărare a dreptului de

proprietate, iar dovada dreptului de proprietate pentru promovarea acestei

acțiuni se poate face prin titlu de proprietate, care poate fi orice act

judiciar translativ de proprietate, cât și prin existența unui mod originar de

dobândire a proprietății.

Potrivit art. 480 C.

civ., „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un

lucru în mod exclusiv și absolut în limitele determinate de lege”.

Acest text de lege presupune

exercitarea cumulativă a dreptului de a întrebuința bunul potrivit destinației

sale, de a-i culege fructele și productele, și de a dispune de bun prin înstrăinare

sau consumare.

În speță,

reclamanții-recurenți nu au făcut dovada cu acte a dreptului autorilor lor

asupra terenurilor în litigiu sau a lor înșiși și nici dovada dobândirii

proprietății printr-un mod originar de către aceștia sau autorii lor.

Potrivit art. 1191 C.

civ., dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma

de 250 lei, chiar pentru depozitul voluntar, nu se poate face decât prin act

autentic sau prin act sub semnătură privată.

De la această regulă

există două excepții privitoare la admisibilitatea probei cu martori, respectiv

atunci când există un început de dovadă scrisă și când există imposibilitatea

de preconstituire sau de păstrare a unui înscris.

Numai că, în speță,

recurenții nu au depus un început de dovadă scrisă, respectiv o scriptură a

aceluia în contra căruia s-a format petiția, sau a celui ce îi reprezintă și

care scriptură face a fi crezut faptul pretins, conform art. 1197 alin. (2) C.

civ., și nici nu au făcut dovada existenței și a imposibilității de păstrare a

înscrisului în baza căruia susțin că autorii lor au dobândit terenurile în

litigiu, când este admisibilă proba cu martori în dovedirea actului juridic

translativ de proprietate.

Prin urmare, corect

au constata instanțele de fond și apel că reclamanții nu au făcut dovada

dreptului de proprietate al autorilor lor sau al lor înșiși asupra trenurilor

în litigiu, situație în care soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii

în revendicare, păstrată prin decizia recurată, este legală.

Celelalte critici

formulate de recurenții-reclamanți, așa cum au fost expuse mai sus, privesc

aprecierea eronată a probelor administrate de către instanța de judecată și nu

pot fi încadrate în niciunul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va dispune

respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți și va lua act de

renunțarea la judecata recursului declarat de pârâta SC C.R. SA

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții R.C.C., R.T.C., R.V.I. și T.S. împotriva deciziei nr. 99

din 12 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Ia act de renunțarea

la judecarea recursului declarat de pârâta SC C.R. SA împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 mai 2010.